Recenziile lui Gică 43 - Suflete goale de Guillermo del Toro & Chuck Hogan

Titlu: Suflete goale

Serie: Benzile Blackwood #1

Autor: Guillermo del Toro & Chuck Hogan

Editura: TREI

Titlu original: The Hollow Ones (2020)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,71 (din 4.335 note)

 

Vreau să încep recenzia prin a vă spune că romanul nu a meritat pe deplin cele cinci stele pe care i le-am acordat pe Goodreads. Şi nu spun asta pentru că am citit o carte slabă, ci pentru că m-am aşteptat la mai mult de la Guillermo del Toro şi Chuck Hogan. Cu şase ani în urmă am citit o altă carte scrisă de aceşti autori, „Molima”, o poveste extraordinară, din care a fost publicat la noi doar primul volum, lucru ce m-a dezamăgit crunt, mai ales că exista deja o copertă pentru continuare, iar, din câte ştiu, drepturile pentru ediţia românească erau preluate. Însă nu are rost să vorbesc despre ce ar fi putut să fie, aşa că doresc să spun câteva cuvinte despre „Suflete goale”, primul volum din seria „Benzile Blackwood”.

Povestea începe în forţă cu deturnarea unui avion, urmată de un individ care doreşte, în mod obsesiv, să-i execute pe toţi membrii familiei sale. Aflaţi în apropiere, agenţii FBI Odessa Hardwicke şi Walt Leppo sunt înştiinţaţi despre straniile evenimente, astfel ei fac tot posibilul să oprească crimele care urmează. Ajunşi la casa ucigaşului domestic, lucrurile o iau complet razna, iar Odessa este nevoită să-şi ucidă propriul coleg şi mentor, care, inexplicabil, dă semne de nebunie şi devine violent. Însă lucrurile neobişnuite abia acum încep, deoarece tânăra agentă observă cum din cadavrul lui Leppo se ridică o siluetă fantomatică. Iluzie sau nu, ea trebuie să afle ce s-a întâmplat cu prietenul ei, dacă el chiar a înnebunit sau dacă altceva a pus stăpânire pe mintea lui. Iar răspunsul se află într-un singur loc, la Hugo Blackwood, un individ care susţine că trăieşte de secole şi care este capabil să vadă dincolo de limitele realităţii.

„Suflete goale” este un roman incitant, dar destul de previzibil. Ritmul accelerat al acţiunii te face să înaintezi repede prin poveste şi să simţi multă adrenalină. Crimele sunt oribile, dar asta e de înţeles, deoarece te cufunzi într-o lume sumbră, un loc în care nici măcar morţii nu îşi mai pot găsi liniştea veşnică. La toate astea se adaugă atmosfera de horror care te face să simţi fiori odată ce lucrurile se clarifică şi devii conştient că răul poate lua naştere din locuri nebănuite. Autorii combină excelent teroarea cu întunericul, iar rezultatul este de domeniul apocalipticului. În plus, structura naraţiunii a fost foarte bine calculată – până şi numele personajelor au o sonoritate aparte, conferind textului o aură sacră.

Dacă tot am ajuns la personaje, cred că e cazul să mă axez puţin pe figura protagonistei. Odessa Hardwicke este o femeie puternică, un agent FBI cu o minte agilă care ia decizii la secundă. Însă, după cum sunt construiţi aproape toţi protagoniştii de Mystery din ultima vreme, şi ea are în spate un trecut nu tocmai luminos. Iar atunci când răul se infiltrează în lume, este nevoie de o minte raţională ca a ei, pentru a înţelege gravitatea situaţiei, şi de o voinţă puternică, pentru a se alătura agenţilor binelui de pe Pământ. Spre deosebire de Odessa, Hugo Blackwood este un caracter care se confruntă de mult timp cu răul, consecinţă a unui gest necugetat din trecut. Am sinţit dorinţa autorilor de a-l face un personaj misterios şi atractiv, însă am stat la distanţă de capcana asta, pentru că am văzut în el o mulţime de figuri clişeice din romanele cu tentă Fantasy.

Am apreciat decizia autorilor de a plasa acţiunea pe două planuri temporale diferite. Astfel, povestea din prezent este suprapusă peste întâmplările din anul 1962, fapt care dă cursivitate evenimentelor oculte ce îşi au rădăcinile în vremuri străvechi. În acest sens, ancheta personală a Odessei este strâns legată de investigaţiile unui alt om, o figură care la un moment dat s-a confruntat cu aceeaşi formă a maleficului. Pe lângă asta, ne este prezentată digresiunea rasială din America, fiind ilustrată cu lux de amănunte ura albilor faţă de cei de culoare şi dorinţa celor din urmă de a fi socotiţi normali din punct de vedere social.

În „Suflete goale”, Guillermo del Toro şi Chuck Hogan rescriu, într-un mod nemaiîntâlnit, eterna luptă dintre bine şi rău. Combinând trăsături ale genului thriller cu o atmosferă de scriitură horror, cei doi autori reuşesc să configureze o realitate ocultă, care se manifestă în zilele noastre. Două timpuri diferite, doi protagonişti cu un destin comun şi un factor înfiorător care leagă întreaga ţesătură narativă – acesta ar fi pe scurt un rezumat schematic al întregului volum. Iniţial, am vrut să-i dau patru stele, însă deznodământul puternic şi finalul deschis, care promite multe, m-au convins să-i ofer punctajul maxim, gest pe care s-ar putea să-l regret, în cazul în care continuarea nu se va ridica la nivelul aşteptărilor mele.

 

 COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 38 - Escape Room. Camera groazei de Maren Stoffels

Titlu: Escape Room. Camera groazei   

Autor: Maren Stoffels

Editura: PUBLISOL

Titlu original: Escape Room (2017)

Traducere de Alexandru Boțea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,26 (din 1.327 note)

 

Cartea de faţă ne prezintă povestea unui grup de adolescenţi care ia decizia de a participa la un Escape Room. Alissa, Mint, Sky şi Miles sunt patru tineri curajoşi care nu pot refuza o provocare. Iar atunci când aventura începe, lucrurile nu par să fie în regulă. Cineva i-a atras într-o capcană, iar acum nu mai vrea să le dea drumul. Nu e suficient să rezolve ghicitori şi să evadeze din camere, acum ei trebuie să se salveze din mâinile unei minţi tulburate, o persoană care vrea cu orice preţ să se răzbune.

„Escape Room. Camera groazei” este un roman Young Adult ce se vrea a fi Horror. Sunt puţin sceptic cu privire la cel de-al doilea gen, deoarece există foarte puţine elemente înfricoşătoare. De altfel, groaza este resimţită doar de personaje, lectura fiind foarte comodă. Nu am simţit fiori, ci doar un sentiment puternic de claustrare. În altă ordine de idei, locul în care se întâmplă acţiunea este perfect pentru a amplifica stările sufletești, iar eroii noştri au din plin ce să arate. Compasiune, înţelegere, dragoste, ură – toate ies la iveală odată ce tinerii sunt închişi împreună. Unele stări sunt obişnuite pentru ei, iar altele iau naştere din frustrări care nu au fost exprimate. În acest experiment, relaţiile dintre subiecţi ori devin foarte strânse, ori se destramă cu totul.

Autoarea lucrează cu arhetipuri adolescentine, fiecare personaj având un rol specific în poveste. Alissa este frumuseţea şcolii, fata care atrage atenţia oriunde se duce. Faţă de ea, Mint este deşteapta clasei, individa care are la ea mereu toate răspunsurile şi care preferă să rezolve o ecuaţie complicată, decât să piardă o oră stând să se machieze. Cele două tinere sunt personalităţi opuse, dar, totuşi, complementare. Mint are nevoie de Alissa ca să iasă în evidenţă, iar Alissa are nevoie de o prietenă devotată ca Mint. Cei care ies puţin din schemă sunt băieţii. Sky este acel tip arătos cu care ai vrea să-ţi petreci serile, carismatic şi foarte sigur pe el. Însă acesta are un secret pe care nu este, încă, pregătit să-l împărtăşească. Spre deosebire de toţi ceilalţi, Miles este cea mai interesantă persoană, pentru că este băiatul nou despre care vrei să ştii totul, şi care reuşeşte să te cucerească prin aerul lui misterios. El reprezintă o enigmă pentru ceilalţi, având un trecut pe care încearcă să-l ţină ascuns.

Ideea centrală e bună, însă are multe probleme de construcţie. Evenimentele sunt relatate fugitiv, fapt pentru care povestea îşi pierde din consistenţă. Personajele sunt clasice şi nu poţi să le dai mult credit, iar timpul este redus, ceea ce face ca evoluţia sau involuţia protagoniştilor să pară artificială. Per ansamblu, dacă trecem cu vederea punctele slabe, e o carte uşoară şi simpatică, care poate fi parcursă într-o seară, fiind o lectură de câteva ore.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 33 - Orașul oglinzilor de Justin Cronin

Titlu: Orașul oglinzilor  

Serie: Transformarea #3 

Autor: Justin Cronin

Editura: NEMIRA

Titlu original: The City of Mirrors (2016)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 816

Media pe Goodreads: 4,20 (din 47.782 note)

 

O trilogie magnifică pe care am început-o acum patru ani, și pe care am terminat-o abia zilele acestea. Seria lui Justin Cronin reprezintă, din punctul meu de vedere, o capodoperă a literaturii de consum. Deși subiectul este apocaliptic și post-apocaliptic, cărțile nu pot fi încadrate într-un gen anume, deoarece există o mulțime de elemente horror, science-fiction, fantasy, thriller, multe părți având chiar o atmosferă western. Autorul construiește un univers uriaș pe care apoi îl distruge, urmând să-l refacă, pentru a-l arunca din nou în haos. Acțiune cât cuprinde, personaje excepționale și un mozaic de teme care configurează o lume originală în care umanitatea își joacă ultima carte, pentru a se salva de la extincție. Primul volum a fost superb, al doilea puțin mai lent, dar plin de suspans, iar al treilea a fost deznodământul exploziv al unei lumi care încearcă să renască din propria cenușă.

            Ar fi incorect să vorbesc despre „Orașul oglinzilor” fără să mă raportez și la primele două volume. De la început, suntem introduși într-un peisaj apocaliptic. Odată cu Proiectul Noe, doisprezece condamnați sunt intenționat infectați cu un virus necunoscut ce le oferă puteri incredibile cu ajutorul cărora vor ajunge să stăpânească lumea. Scopul experimentului a fost cel de a crea soldatul perfect, însă lucrurile au mers extrem de prost, iar lumea cunoscută a ajuns la marginea existenței. Toate continentele au fost împânzite de virali, niște creaturi, între vampiri și zombie, care sunt controlate de cei doisprezece criminali. Însă omenirea este o specie care nu vrea nici cum să dispară, iar doisprezece mari eroi, împreună cu Amy, o fată infectată care poate să își controleze puterile, încearcă să pună capăt acestui regim al terorii.

            Primele două  volume ne prezintă lupta lui Amy, și a prietenilor ei, împotriva celor doisprezece zei malefici, înfruntări în care mulți și-au pierdut viața, dar în care forțele răului au fost biruite. Însă războiul nu s-a terminat, fiindcă în spatele acestor monștri s-a aflat tot timpul o ființă însetată de răzbunare, un om care a pierdut totul, iar acesta este Zero, prima persoană infectată cu virusul din Proiectul Noe. Mai mult decât un roman de acțiune și mai mult decât un final apoteotic al acestei trilogii, „Orașul oglinzilor” ne oferă, în sfârșit, un răspuns cu privire la cine este cu adevărat Zero și de unde a pornit dorința lui ucigașă. Cel mai interesant lucru este că trecutul său e relatat chiar de el, ceea ce te face să empatizezi și să-i înțelegi, într-un fel, acțiunile. În plus, denumirea de Zero este lăsată laoparte, iar antagonistul e prezentat cu vechiul lui nume. Nu e vorba în totalitate despre un criminal odios, ci despre o ființă tulburată de marile evenimente tragice ale vieții. În primă fază, m-a deranjat dialogul lui Zero, care se întinde pe zeci de pagini, dar, fiind introdus atât de adânc în poveste, am ajuns să înțeleg furia imensă care l-a condus la gesturile cumplite pe care le-a comis.

            Ar fi momentul să vorbesc puțin și despre protagoniști. Așadar, cred că cel mai important personaj, pe lângă Amy, este Peter Jaxon, băiatul care și-a dus toată copilăria în umbra fratelui său mai mare, dar care a devenit soldat peste noapte și a reușit să-și protejeze oamenii până în ultima clipă. Peter este excepțional pentru că e un foarte bun strateg, devenind, nu de puține ori, mintea grupului, iar rolul cel mai important îl va avea în finalul poveștii. Nu doar Peter este un personaj plin de iubire și de compasiune – toți protagoniștii lui Cronin sunt niște eroi care se pun mereu pe ultimul plan, scopul fiecăruia fiind de a-i salva pe ceilalți. Nu are rost să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că ar fi foarte multe lucruri de spus, așa că cel mai bine ar fi să-i descoperiți când veți citi. Cu toate că ei formează un grup compact, fiecare are o poveste atât de bine realizată, încât ai impresia că ai de-a face cu un om în carne și oase, și nu cu o figură inventată de mintea unui scriitor. Cronin își înzestrează eroii și antagoniștii cu sentimente puternice prin care ei sunt umanizați sau cu totul dezumanizați.

Întreaga serie este construită pe un fundal mitico-religios. Pe lângă o fată cu puteri extraordinare, Amy este mântuitoarea lumii, lucru justificat atât de comportamentul ei iubitor și înțelept, cât și de relația cu cei doisprezece prieteni care luptă pentru a birui răul. De cealaltă parte, îl avem pe Zero care este, în mod clar, anticristul, însă, în această poveste, și acesta are parte de doisprezece apostoli, doisprezece monștri care aduc sfârșitul. În plus, evenimentul de la care pornește totul se numește Proiectul Noe. În cadrul experimentului, acest nume nu are nici un sens, însă după ce lumea este năpădită de virali, virusul poate fi văzut ca un potop, în mijlocul căruia fiecare comunitate își construiește propria arcă pentru a se salva.

            Așa cum spuneam în primul paragraf al recenziei, trilogia „Transformarea” constituie o lucrare aparte, un text care există ca ficțiune, dar care ne vorbește despre o problemă extrem de importantă, și anume despre puterea umanității de a rezista în fața unui cataclism. Rămâne la latitudinea fiecărui cititor modul în care percepe această serie, cert e că este o poveste atât de bine realizată, încât nu o vei uita curând. Dacă nu ai aruncat încă o privire peste aceste volume, atunci sfatul meu e că e timpul să o faci. Nu garantez că va fi o lectură satisfăcătoare pentru toată lumea, dar sunt sigur că dacă o vei duce la capăt, nu vei avea nimic de regretat. Nu are rost să mai repet cât de mult mi-a plăcut, așa că, dacă v-am stârnit pofta pentru o trilogie bună, aștept, aici, opiniile voastre.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 32 - Întotdeauna diavolul de Donald Ray Pollock

 

Titlu: Întotdeauna diavolul 

Autor: Donald Ray Pollock

Editura: Corint

Titlu original: The Devil All the Time (2011)

Traducere de Lucian Popa

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,12 (din 25.097 note)

 

            Una dintre cele mai sângeroase cărți pe care le-am citit în ultimul timp. O poveste violentă, plină de evenimente macabre, care mizează totul pe deviza: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. „Întotdeauna diavolul” ne prezintă o lume în care pare că soarta oamenilor stă în mâinile lui Dumnezeu sau în ghearele diavolului, dar în care, de fapt, indivizii sunt cei care au puterea de a salva și de a ucide. Astfel, soarta depinde de fiecare în parte sau devine cu totul impersonală. Având în vedere faptul că romanul de față se află la intersecția dintre thriller și horror, crimele și scenele atroce au rolul de a te scoate din confort. Deși suntem introduși într-un univers ficțional, volumul lui Pollock își extrage esența din realitatea anilor 1960, o perioadă în care criminalii colindau liberi America, în căutare de noi victime.

            Cartea este construită pe trei mari fire narative. În primul plan, îl avem pe Willard, un veteran, întors recent din război, ce își întemeiază o familie, alături de Charlotte, chelnerița de care s-a îndrăgostit și cu care urmează să aibă un fiu. Însă, după câțiva ani, soția lui se îmbolnăvește de cancer, iar acesta, fiind un bun creștin, se roagă lui Dumnezeu să o salveze de la soarta cumplită. Aici intervine o problemă – fostul soldat nu se raportează unei divinități iubitoare, ci unui creator nemilos care trimite mai mult la un zeu păgân, decât la o instanță biblică. Willard aduce jertfe de sânge, însă strigătul lui de disperare nu este auzit, iar soția sa „este luată la cer”. Acesta este fundalul pe care evoluează Arvin, Fiul lui Willard, eroul principal al romanului.

            Pe autostrăzile Americii, doi soți iau la ocazie diverși indivizi pe care îi fotografiază, iar apoi îi omoară. Studenți, soldați, pușcăriași care fug de mâna justiției, cuplul de criminali își alege victimele după niște reguli știute numai de ei. Aceștia nu sunt doi ucigași scoși din filmele de groază, ci doi indivizi care încearcă să-și condimenteze viața banală. Deși ni se spune că cei doi urmăresc un plan bine stabilit, de multe ori lucrurile se potrivesc pentru că ei vor asta, iar Semnele pe care le urmează sunt doar pretexte prin care să își justifice acțiunile. Despre cel de-al treilea fir narativ nu are rost să vorbesc, deoarece aș risca să vă dau prea multe spoilere.

            Aproape toate personajele din acest volum sunt antieroi. Deși Dumnezeu este evocat în mod repetat, oamenii prin care se crede că el ar acționa sunt persoane care se încadrează, mai degrabă, în tertipul justițiarului sau al răzbunătorului. Binele este cu totul absent, iar răul poate fi învins numai de rău. Titlul pare să fie o explicație pentru această lume condamnată, însă eu l-am văzut mai mult ca pe o ironie, o sintagmă prin care oamenii își atribuie aproape tot timpul vina unei entități malefice, greu de contestat într-o societate religioasă. Arvin nu este justițiarul divinității, el e o persoană care caută să facă dreptate între oameni și pentru oameni. Diferența dintre judecată și justiție este diferența dintre o posibilă iertare și o crimă sigură, iar cea de-a doua pare să fie cea mai bună soluție pentru acest univers strident.

            Deși este o carte horror, „Întotdeauna diavolul” nu mizează pe un suspans realizat prin elemente supranaturale, ci pe o tensiune care ia naștere din exagerare. Jertfele lui Willard sunt descrise atât de oribil și de grotesc, încât normalitatea este suspendată, iar astfel el ajunge să fie înfățișat ca un diavol. Cei doi criminali, care iau diverși indivizi la ocazie, ucid pentru că doar moartea, în special crima, îi poate scoate din monotonia vieții, iar cel mai important moment pentru ei este atunci când victima devine conștientă de ceea ce urmează.

            Romanul lui Donald Ray Pollock se construiește pe un fundal religios care, pe urmă, este deconstruit, pentru a evidenția golul imens care există, de fapt, în spatele scenariului mitic. Avem de-a face cu un univers lipsit de metafizic, în care oamenii devin vânători și vânați, iar judecata constituie o chestiune extrem de personală. Pentru mine, această carte a reprezentat o lectură interesantă și plină de fiori, iar dacă, în urma acestei recenzii, veți fi tentați să o citiți, vă aștept, ca de obicei, părerile pe blog.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 30 - Mai târziu de Stephen King

Titlu: Mai târziu 

Autor: Stephen King

Editura: NEMIRA

Titlu original: Later (2021)

Traducere de Ruxandra Toma

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 4,11 (din 25.567 note)

 

O poveste de groază care nu este atât de înfricoșătoare, pe cât ar vrea să ne transmită naratorul. Chiar dacă există două sau trei momente de tensiune maximă, nu aș încadra acest volum în genul horror, ci aș spune, mai degrabă, că e un thriller cu o acțiune destul de redusă. Avem paranormal, avem crime, însă macabrul este atât de dispersat, încât romanul devine prea comod, față de ce te-ai aștepta să-ți ofere un maestru al terorii. Poate „decăderea”, că altfel nu pot să-i spun, se datorează, în mare parte, faptului că am citit înainte „Institutul, o carte excepțională, și de aceea am avut prea multe așteptări de la romanul de față. Poate că a fost asta sau poate că povestea e slabă, oricum ar fi, am cam tras de ea ca să o termin, unele secvențe fiind de-a dreptul monotone.

Și începem cu un clișeu, adică cu Jamie Conklin, un băiat care are capacitatea unică de a vedea și a comunica cu persoanele decedate. Nu cred că acest detaliu intră la spoilere, pentru că, până la urmă, de aici începe acțiunea. Așa cum spuneam, Jamie e diferit, iar abilitatea lui nu este nicidecum un lucru pozitiv. Nu e nimic frumos în a vedea persoane împușcate sau care au murit în urma unor accidente, deoarece acestea încă mai păstrează rănile pe care le-au suferit în momentul morții. În rest, viața lui e destul de obișnuită, fiind un copil  care locuiește împreună cu mama lui și cu iubita acesteia. Însă atunci când ești capabil să „relaționezi” cu cei plecați, există și anumite consecințe de care trebuie să ții cont, iar dacă forțezi nota, s-ar putea ca viața ta să se transforme într-un coșmar de zile mari.

Se pare că Stephen King caută să se adapteze la corectitudinea politică, tot mai promovată în zilele noastre, și astfel introduce un cuplu de lesbiene. Aici nu am nimic de obiectat. Chiar mi-a plăcut faptul că doar utilizează această idee și că nu intră în detalii care poate m-ar fi făcut să renunț la lectură. Relația dintre cele două femei este tratată ca o normalitate, iar asta reiese, în primul rând, din atitudinea lui Jamie. Cred că povestea ar fi fost la fel, și dacă Liz, partenera mamei, ar fi fost bărbat, însă trebuie să ne adaptăm la ceea ce se cere, dacă vrem să obținem niște premii sau măcar niște nominalizări.

M-au dezamăgit momentele prelungite în care nu se întâmplă aproape nimic. În unele pasaje, autorul intră atât de mult în detalii, încât ajunge să diminueze suspansul pe care abia l-a creat. Pe parcurs, ți se promite din ce în ce mai mult, însă momentele bune abia se încheagă, ajungând, pe urmă, la o monotonie totală. Mi-aș fi dorit să dea mai multe amănunte cu privire la ce se întâmplă cu oamenii care mor sau de ce aceștia au un comportament atât de neutru, înainte să plece spre necunoscut. La cât de utilizat a fost subiectul, mă așteptam ca King să vină cu ceva nou, ceva cu adevărat terifiant, nu doar să preia o idee pe care abia să o modeleze (cel puțin asta am simțit eu).

Cu toate că, în final, există o explicație pentru abilitățile paranormale ale lui Jamie, nu mi s-a părut atât de relevantă, și aș fi preferat ca autorul să lase fenomenul fără o presupusă rezolvare. Într-un fel, e bine că nu se insistă pe acest aspect, iar cititorul poate sau nu să țină cont de el.

            Nu vreau să laud această carte pentru că nu am de ce. Subiectul e prea puțin exploatat, personajele sunt inconsistente, până și relația dintre mamă și fiu mi s-a părut superficială, suspansul crește rar, iar apoi dispare aproape cu totul. Eu i-am dat 3 stele pe Goodreads, însă am văzut că alții au apreciat-o mai mult, iar dacă mi-a scăpat mie farmecul acestui volum, atunci e cu totul vina mea și mi-o asum. Dacă voi sunteți de altă părere, aștept comentariile voastre.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 27 - Omul Șoaptă de Alex North

Titlu: Omul Șoaptă

Autor: Alex North

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Whisper Man (2019)

Traducere de Ana Magdalena Petraru & Speranța Doboș

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 4,05 (din 86.952 note)

 

Cu toții ne aducem aminte de monștrii care ne-au bântuit copilăria. Creatura de sub pat, omul din dulap sau străinul din grădină sunt doar câteva dintre formele pe care le lua groaza, din cauza imaginației noastre debordante. Pe urmă am crescut și am realizat că totul era doar în capul nostru. Cu toate acestea, odată cu înaintarea în vârstă, ne-am dat seama că monștrii există, dar nu arată așa cum credeam noi. Nu e vorba despre dinți ascuțiți, tentacule uriașe sau picioare de păianjeni, ci despre ființe care, fizic, arată ca noi, însă mintea lor este plină de demoni. E vorba despre acei oameni care văd o plăcere în a răpi și a ucide, suflete bolnave ce ar agresa ușor un adult, dar care au, în special, o fascinație pentru cei inocenți. Iar atunci când răul își face de cap, este posibil ca toți monștrii copilăriei să se întoarcă și să-ți bântuie prezentul.

După ce soția lui moare, Tom ia decizia să înceapă o nouă viață, împreună cu fiul său, Jake, într-o casă nouă, dintr-un alt oraș. Lăsând amintirile tragice în urmă, cei doi încearcă să se adapteze la noua situație, astfel Jake este nevoit să meargă la o altă școală și să-și facă prieteni noi. Însă el nu e un copil foarte sociabil, singurul lui prieten fiind o fetiță imaginară care își face apariția atunci când simte nevoia să se joace sau să comunice cu cineva. Povestea devine și mai complicată , după ce, în noua locuință, încep să se petreacă lucruri inexplicabile, și, de parcă nu era îndeajuns, în oraș circulă un zvon despre dispariția unui copil de aceeași vârstă cu Jake.

Cartea lui Alex North este un thriller de primă mână, un roman care combină, într-un mod fascinant, intriga unei anchete polițienești cu o atmosferă întunecată, pe alocuri înfiorătoare. Așa cum am spus și în recenziile anterioare, sunt fanul cărților care își depășesc genul, și savurez cu plăcere orice fel de experiment narativ, atâta timp cât povestea sună bine și se îndreaptă în spre un final spectaculos. Poate experiment nu e cel mai bun cuvânt în acest caz, însă am simțit de câteva ori plăcerea autorului de a insista pe unele secvențe, cu scopul de a-l intriga și mai tare pe cititor. De la început, am fost aruncat în mijlocul acțiunii și, cu toate că intuiam finalul, am fost surprins de răsturnările de situație ce au luat naștere din elemente ce, inițial, nu păreau să se lege.

Pe lângă o ficțiune despre obsesie și inocență, „Omul Șoaptă” este o poveste despre relația tată-fiu, dar  și despre ce îți rămâne după ce ai crezut că ai pierdut totul. În prim-plan, avem o familie care încearcă să își revină în urma unui eveniment cumplit. Tatăl, fiind scriitor, se străduiește să se întoarcă la vechea îndeletnicire, însă, de multe ori, realitatea bate fantezia, și durerea este imposibil de depășit. Iar atunci când rămâi prizonierul trecutului, este greu să observi lucrurile care chiar contează în prezent. Însă nimic nu se compară cu suferința unui copil care și-a pierdut mama. Mi-a plăcut mult de Jake și am apreciat faptul că e capabil să ia propriile decizii, chiar dacă uneori depășește limita, și ceilalți încep să-l vadă ca pe un ciudat. Atunci când prăpastia dintre tată și fiu devine din ce în ce mai mare, reușește, cu ușurință, să-și facă loc un intrus care să le dea viața peste cap a doua oară.

            Un aspect fascinant al volumului este chiar construcția antagonistului. Nu vreau să vă dau prea multe detalii cu privire la el, cred că cel mai potrivit ar fi să-l vedeți direct în acțiune. Pe de altă parte, există câteva personaje care mi-au atras atenția, și nu pot să nu-l menționez pe Pete, detectivul însărcinat cu ancheta, o persoană pe cât de puternică, pe atât de fragilă în fața propriilor demoni.

            Dacă vrei să citești o carte care să-ți bage frica-n oase, o poveste care să-ți evoce cele mai mari frici ale copilăriei, este posibil ca romanul lui Alex North să fie lectura perfectă. Iar ca atmosfera să fie completă, îți recomand să-l citești noaptea, la lumina unei lămpi sau pe un ecran digital, ca să Sinți din plin fiorii de groază ce zac între aceste pagini.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 26 - Pacientul de Jasper DeWitt

Titlu: Pacientul 

Autor: Jasper DeWitt

Editura: LITERA

Titlu original: The Patient (2020)

Traducere de Alexandru Cormoș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 3,48 (din 4.002 note)

 

„Pacientul” este un roman ce începe ca un thriller psihologic și se sfârșește într-un horror de toată frumusețea. În timp ce lecturam cartea lui Jasper DeWitt, mi-am adus aminte de poveștile Creepypasta pe care le citeam în liceu. Îmi place literatura de groază și îmi doresc să existe mai multe traduceri din acest gen, dar mă bucur și atunci când găsesc, și în alte texte, inserții macabre care reușesc să mă țină în priză. În cazul acestui volum, nu e vorba doar de elemente înfricoșătoare, ci de o construcție narativă care se îndreaptă accelerat înspre un deznodământ plin de teroare.

Într-un spital de psihiatrie din New England se află Joseph M., un pacient internat aici de la vârsta de șase ani. Problema cu Joe e că nimeni nu reușește să-și dea seama de ce suferă mai exact. Toți cei care au încercat să-l diagnosticheze au sfârșit prin a-și da demisia sau chiar a se sinucide. Din cauza nebuniei pe care o emană în jur, nici o persoană nu poate sta prea mult timp în apropierea lui Joe. Însă există un om care își dorește, mai mult decât oricine, să se ocupe de dosarul pacientului problemă. Acesta e Parker, un doctor psihiatru care, în urma unui eveniment tragic din trecut, vede tratarea lui Joe ca pe propria misiune.

Nu vorbeam degeaba despre Creepypasta, pentru că povestea lui Parker este configurată sub forma unor postări pe internet. Pe lângă textele publicate la diverse date, sunt sugerate și unele dintre comentariile urmăritorilor, răspunsuri prin care este prezentat atât interes, cât și scepticism, cel de-al doilea fiind predominant în ultima parte a narațiunii. Pentru că romanul este destul de scurt, iar capitolele sunt de câteva pagini, chiar ai impresia că citești o povestire de pe un site și că nu ești singurul care asistă la această istorisire.

Cel mai slab punct al romanului e legat de personaje. Parker este un construct superficial care are nevoie doar de un motiv puternic pentru a intra în joc. În afară de evenimentul tragic din copilărie, nu există nici un episod în care să ni se dea mai multe detalii cu privire la trecutul său. El e acolo pentru că trebuie să fie acolo, și dorința de a-l vindeca pe Joe este mai mult o provocare pentru el. În nici un moment nu ia în calcul consecințele și nu se gândește că își pune viața în pericol. Uneori e prea curajos, iar alte ori dă dovadă de o naivitate ieșită din comun. Pe de altă parte, Joe este un maestru al groazei care știe să profite de cea mai mare frică a lui Parker și să-l facă, pe acesta, să comită numai greșeli. Cât despre restul doctorilor, nici nu am ce să spun, personalități simple, închistate în propria mentalitate, care s-au obișnuit cu situația și nu doresc să se implice deloc în evenimente, lăsându-l pe Parker drept țap ispășitor.

Trebuie să recunosc că nu aveam cum să mă aștept la un asemenea final. Am pornit, și eu ca orice cititor de thrillere, cu ideea că vinovatul va fi prins, și lucrurile o vor lua pe un făgaș normal. Poate că a fost așa, poate că nu, asta veți afla când veți citi romanul. Ce vă pot spune sigur este că veți fi surprinși de deznodământ și vă veți întreba, după aceea, ce naiba ați citit.

„Pacientul” de Jasper DeWitt, este un roman hibrid, perfect pentru cititorii atrași de suspans și de paranormal. Tranziția de la o anchetă psihiatrică, la o poveste cu monștri, se produce brusc și te propulsează într-un univers de coșmar. Sunt sigur că mulți dintre noi am fost interesați de acest volum după ce am citit „Pacienta tăcută”, și, cu toate că par să aibă ceva în comun, romanul de față părăsește realitatea și atinge o dimensiune mai puțin rațională, iar acesta a fost lucrul pentru care l-am apreciat cel mai mult și pentru care i-am dat patru stele pe Goodreads. Nu cred că e cazul să spun mai multe, vă las pe voi să intrați în lumea lui Joe, ca să vă dați seama care e problema cu el, însă, vă avertizez, să vă lăsați orice frică afară, altfel e posibil să deveniți următoarea victimă a celui mai ciudat pacient imaginat vreodată.

 

COMANDĂ CARTEA

Scara strâmbă de Dean Koontz

Titlu: Scara Strâmbă 

Serie: Jane Hawk #3

Autor: Dean Koontz

Editura: RAO

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

 

Luptându-se cu ciudata epidemie de sinucideri căreia i-a căzut victimă soțul ei, agenta FBI răzvrătită Jane Hawk a devenit o fugară vânată fără oprire nu doar de guvern, dar și de cabala ocultă din spatele conspirației criminale care amenință libertatea și conștiința a milioane de oameni. Jane ajunge din sudul Californiei până pe versanții înzăpeziți de la Lake Tahoe, pentru a se confrunta direct cu forțele aliate împotriva ei.

Dar nimic nu o poate pregăti pentru adevărul sinistru care o așteaptă când coboară pe scara strâmbă în locul întunecat și îngrozitor unde s-a născut coșmarul pe care îl trăiește.

COMANDĂ CARTEA 

Băiatul din umbră (Lockwood și asociații #3) de Jonathan Stroud

Titlu: Băiatul din umbră   

Seria: Lockwood și asociații #3

Autor: jonathan Stroud

Editura: RAO

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

 

Problema din Marea Britanie încă nu s-a încheiat, iar Anthony Lockwood, Lucy Carlyle și George Cubbins sunt puși din nou în fața unei bântuiri de proporții și a unei noi ocazii de a-și face un renume în lumea competitivă a investigațiilor paranormale. Fantomele iau din nou cu asalt agenția Lockwood într-un nou volum plin de umor, dueluri pline de suspans, întâlniri cu vizitatori care mai de care mai înspăimântători.

Recenziile lui Gică 6 - Fără ieșire de Taylor Adams

Titlu: Fără ieșire

Autor: Taylor Adams

Editura: Paladin

Titlu original: No exit

Traducere de Roxana Brânceanu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 288

 Media pe Goodreads: 4,02 din 54,842 Note

Am pus ochii de ceva vreme pe acest roman și abia am așteptat să se traducă și la noi ca să văd pentru ce este atât de apreciat Taylor Adams.  Se pare că și cei de la Paladin l-au observat și a ajuns și pe piața de carte din România. După ce am terminat „Fără ieșire”, am aruncat o privire pe pagina de Goodreads a autorului și am fost plăcut surprins să aflu că mai există două romane scrise anterior celui de faţă. M-aş bucura foarte mult ca Editura Paladin să reuşească să traducă toate cărţile lui Adams.

De ce îmi doresc să citesc și alte cărți de acest autor?

Pentru că Taylor Adams este un scriitor original care știe cum să realizeze o poveste în care să te pierzi. Pentru că dă dovadă că este un maestru al intrigilor și pentru că reușește să contureze prin trăsături minimale niște personaje de neuitat.

Povestea romanului de față începe destul de simplu. Darby, eroina cărții, primește un apel prin care este anunțată că mama ei a fost diagnosticată cu cancer și că aceasta urmează să fie operată de urgență. Dorindu-și să fie alături de mama ei în aceste momente dificile, Darby ia decizia de a pleca spre casă. Însă destinul are alte planuri pentru ea. Vremea este foarte capricioasă, ninsoarea se așază pe șosea, iar ânaintarea devine dificilă. Darby nu își poate continua momentan călătoria și este nevoită să se adăpostească într-un refugiu din inima munților. Înafară de ea, în refugiu se mai află încă patru străini care au fost blocați de viscol. Totul pare în regulă, până în momentul în care Darby găsește, într-una dintre mașinile de afară, o fetiță de șapte ani închisă într-o cușcă pentru câini. În momentul acesta, Darby își dă seama că unul dintre cei patru oameni aflați în refugiu este un răpitor care poate recurge la crimă pentru a-și păstra secretul

Darby este un personaj complex care dă dovadă de un curaj fără limite în încercarea ei de a salva copilul captiv. Ea reprezintă o eroină excepțională pentru că este o fată normală care nu s-a mai confruntat niciodată cu vreo situație de genul, dar dorința ei puternică o ajută să supraviețuiască în fața morții. De la o studentă la arte, ea devine o maestră a strategiei, încropind la repezeală planuri care să o scoată din cele mai periculoase situații.

Toposul în care se petrece acțiunea este realizat excelent. Vechiul nume dat de indienii de odinioară refugiului este foarte sugestiv pentru iadul în care se găsește eroina. Totul este realizat asemeni unei table de șah, pe care trebuie să ai grijă ce mutări faci pentru a nu-ți pierde pionii de care vei avea nevoie mai târziu.

Nici timpul nu este mai favorabil. Darby ajunge în refugiu seara și are timp să supraviețuiască până dimineață, când la fața locului urmează să ajungă o mașină de deszăpezit. Dacă bănuiați că noaptea este un timp al răului, Taylor Adams vine să confirme într-un mod terifiant această idee.

Acțiunea se desfășoară într-un mod alert, aproape cinematografic, iar tensiunea este foarte bine gestionată, ajungând adesea la cote alarmante. Cititorul este introdus în miezul acțiunii și devine un prizonier alături de celelalte personaje.

Am pornit cu ideea că citesc un roman polițist. Pe parcursul lecturii mi-am dat seama că am plecat cu o prezumție greșită. Nu este o carte detectivistică. Este un thriller în toată regula care adesea capătă nuanțe de horror. Violența expusă în poveste reușește să bage groaza în cititor. Nu degeaba Adams a fost comparat cu Dean Koontz sau cu Stephen King.

Dacă am spus până acum că vă recomand cu căldură anumite cărți care mi-au plăcut, acum vă spun că nu puteți să pierdeți o asemenea lectură. Consider că orice cititor de cărți thriller sau horror trebuie să pună mâna pe această minunăție și să se lase învăluit de acest univers construit prin teroare.

 

                                COMANDĂ CARTEA

I'm Thinking of Ending Things de Iain Reid - Recenzie

de Larisa Popa. 

 

„Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can't fake a thought.”

"I'm thinking of ending things" este romanul cu care a debutat, în 2016, scriitorul canadian Iain Reid, romanul considerat a fi cel mai original thriller din ultimii ani, romanul pe care-l vei citi de două ori, simțind că citești două cărți total diferite, romanul a cărui popularizare a fost favorizată, de fapt, de recenziile negative.

Motivul pentru care a fost atât de intens discutat: chiar dacă simți că ții pasul cu acțiunea în timp ce citești, finalul te lasă într-o ceață densă. Totuși, nu de nepătruns. "Final deschis" îl numește Reid, dar, oh, cred că s-a distrat nemaipomenit concepând un horror atât de solid în iluziile lui încât avea să redefinească standardele împătimiților genului. Genul? Thriller psihologic, suspans, horror, ficțiune filosofică.

Ce se întâmplă acolo? Un cuplu tânăr pornește într-o călătorie cu mașina spre ferma unde el a copilărit, ca ea să-i cunoască părinții. Aceasta este cea mai cuprinzătoare explicație pe care o poți primi fără a risca să îți fie alterată experiența de a afla tu însuți ce face, de fapt, subiectul cărții. Fata, al cărei nume nu-l aflăm, este cea care oferă perspectiva narativă, cea chinuită de gândul de a încheia totul, iar odată gândul instalat, nu mai poate interveni asupra lui, ci poate doar să-i dea curs.

Este, cred, singura carte pe care am închis-o în mijlocul unei propoziții temându-mă de ce aveam să citesc mai departe, pentru că "there's only one question to resolve. I can feel my fear growing." Odată ce mi-am adunat curajul să o ridic din nou, a fost imposibil să o mai las. Nu ești doar curios să știi, trebuie să știi. După ce am terminat-o și după ce am terminat de privit în gol, am reluat-o, însă nu în aceeași ordine de prima dată. Tot ce citisem cu câteva ore în urmă a căpătat o cu totul altă dimensiune: o carte atât de subtil construită încât am râs în hohote când mi-am dat seama ce am citit de fapt, când piesele puzzle-ului au căzut în locurile potrivite.

Iain Reid explorează limitele psihicului uman, liberului arbitru, solitudinii, fricii într-o lectură pe care o parcurgi în mai puțin de 6 ore, dar care continuă să te bântuie zile întregi după ce ai întors ultima pagină.

Institutul de Stephen King (23 aprilie)

Cartea este disponibilă la precomandă, pe site-ul editurii Nemira, data de apariție a acesteia fiind 23 aprilie.

La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute.

Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el.

În această instituție sinistră, directorul vrea să extragă din copii puterile lor supranaturale. Dacă ei sunt cuminți, primesc dulciuri, iar dacă nu, pedeapsa e brutală. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke devine disperat să evadeze.

Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institutt. 

„King ne uimește acum cu cea mai înspăimântătoare poveste despre copii care se confruntă cu răul de la IT încoace. Intrând în mintea personajelor-copii, King transmite amenințarea și intimitatea fricii cu o intensitate extraordinară.“ 

Publishers Weekly

„Cum ajunge o ființă umană să privească abuzul copiilor mai întâi ca pe un rău necesar, apoi ca pe o rutină? King ridică această problemă cu relevanță politică de neocolit pentru lumea de azi.” 

New York Times

După ce am devenit nemuritori

 

    Romanul „Secera” (The Scythe), scris de Neal Shusterman, a fost publicat în luna mai a anului trecut, la editura YoungArt, în traducerea lui Dan Sociu. Este un roman Science Fiction care vă va uimi prin originalitatea temei alese și prin ideile captivante ce ridică multe semne de întrebare cititorului.

            V-ați pus vreodată întrebarea cum ar arăta o lume în care sărăcia, foametea și alte probleme de acest gen nu ar mai exista? Și mai important, v-ați imaginat vreodată o lume în care oamenii să fie nemuritori? ,Ei bine, Neal Shusterman creează o astfel de lume ideală, în care oamenii se pot regenera după accidente și își pot da vârsta înapoi de câte ori doresc. Însă nimic nu e gratuit, nici măcar în această lume. Nemurirea are prețul ei și acesta este paradoxal chiar moartea. Însă singurii care pot lua vieți sunt Secerile.

Secerile sunt o categorie cu adevărat privilegiată de indivizi care pot „spicui” un anumit număr de oameni, astfel încât fiecare să-și îndeplinească norma. Termeni, precum „a ucide” sau „a muri” devin niște arhaisme, simple legende ce au fost cândva, în era mortalității, o realitate dură. În noua eră, aceștia au fost înlocuiți cu spicuirea ce putea fi făcută doar de o seceră, după anumite criterii. Deși aveau niște reguli foarte bine stabilite pe care nu aveau voie să le încalce, nu lipsesc nici cei care fac abuz de putere.

Secera Faraday este un vechi păzitor al celor zece porunci stabilite la primul Consiliu al secerilor. Fiind nevoie de mai multe seceri care să țină populația sub control, el își ia doi ucenici. Citra și Rowan sunt aleși pentru a deveni executori sociali. Faraday îi învață cum să aducă moartea, cei doi fiind nevoiți să participe la cele trei conclavuri ale secerilor pentru a fi examinați, urmând a fi acceptați sau respinși. Dispariția misterioasă a maestrului Faraday schimbă destinul celor doi copii. Fiecare dintre ei ajunge să fie ucenicul altei seceri. Rowan ajunge să fie îndrumat de secera Goddard cea care preferă masacrele. Citra este mai norocoasă și ajunge ucenica secerii Curie care o ajută să devină, la rândul ei, seceră onorabilă.

Autorul pune pe tapet o problemă foarte interesantă, și anume unde se oprește meseria de seceră și începe cea de criminal. Este o mare discrepanță între Faraday și Goddard, cei doi aflându-se la poli opuși. Primul este modest și-și face meseria ținând cont de reguli, iar celălalt spicuiește fără milă, căutând bogăția unei vieți deșarte.

Nu m-am gândit niciodată că numele unor mari personalități din istorie, filosofie, fizică, politică, sport și nu numai, nume precum; Arhimede, Mandela, Volta, Kierkegaard și altele, ar putea fi alese ca nume ale unor personaje care nu au nicio legătură cu aceste personalități. Nu cred că numele au fost alese întâmplător, însă mecanismul folosit de autor rămâne un mister. Un alt lucru care m-a intrigat este legat de culorile alese de seceri. Fiecare dintre ele era îmbrăcată într-o mantie de o anumită culoare, excepție făcând negrul. O explicație pentru această alegere ar putea fi faptul că spicuirea nu mai reprezintă un moment înfricoșător ca moartea, ci doar o necesitate pe care oamenii, deși speriați, o primesc cu resemnare.

Analizând mai profund acest roman și oferindu-i valențe creștine, am putea spune că Neal Shusterman creează o lume a judecății de apoi, o lume de tranziție spre adevărata împărăție. Chiar dacă nu există un Dumnezeu care să împlinească această judecată, există o entitate misterioasă care pare să urmărească totul din umbră alegând când să intervină. Acesta este „Tunetul”.

Spre finalul romanului există un episod căruia merită să-i acordăm atenție. La ultimul conclav al secerilor din acel an are loc și ultima probă a lui Rowan și Citra, aceasta constând în dovedirea calității de seceră printr-o spicuire făcută în fața tuturor celorlalte seceri. Fiecare dintre ei trebuie să spicuiască pe un membru ales de conclav, din familiile lor. Într-o interpretare creștină acest episod ar putea fi comparat cu cel al sacrificării fiului lui Avram. Dar sacrificiul celor doi copii este dus la capăt, unul dintre ei devenind seceră, iar celălalt alegând o cale întunecată, dedicându-și viața dreptății, îndepărtării secerilor nedemne. Această seceră neoficială își va alege culoarea neagră, negrul fiind un simbol al morții și al dreptății.

Mi-a plăcut extrem de mult acest roman pe care l-am citit într-o singură noapte. Vă recomand cu multă căldură această carte care  merită atenția dumneavoastră. Spuneți-mi care nume din cele folosite de autor vi s-a părut cel mai nepotrivit pentru o seceră și care sunt pasajele voastre preferate.

 Aștept cu nerăbdare părerile voastre!

Un video de prezentare al ediției originale:

https://www.youtube.com/watch?v=HPZPY8UWhSk&t=2s