Recenziile lui Gică 71 - Oase roșii de Ann Cleeves (Blog Tour 10/2022)

Titlu: Oase roșii 

Serie: Shetland #3

Autor: Ann Cleeves

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Red Bones (2009) 

Traducere de Raluca Ștefan

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 4,02 (din 18.810 note) 

 

După cum poate ați văzut deja pe Biblioteca lui Liviu și pe Ciobanul de Azi, de data aceasta am decis să facem lucrurile puțin diferit, nu de alta, dar trebuie să sărbătorim într-un mod inedit cel de-al zecelea Blog Tour din acest an. Astfel, fiind entuziasmați de apariția romanului „Foc sălbatic”, ultimul volum din seria „Shetland”, ne-am propus să scriem, fiecare în parte, despre toate cele opt cărți ale seriei, luându-le, bineînțeles, în ordinea cuvenită. Așadar, după ce zilele trecute cei doi colegi ai mei au scris despre „Negru de corb” și despre „Nopți albe”, astăzi a venit rândul meu să spun câteva cuvinte despre cea de-a treia parte, și anume „Oase roșii”. Iar acum, ca să n-o mai lungim cu chestiuni așa-zis administrative, e timpul să trecem la treabă și să disecăm puțin această simpatică ficțiune polițienească.    

            Bine ați venit în insulele Shetland. Aici, în acest mic paradis format din pământ și apă, oamenii duc un trai liniștit, fiind conectați în permanență cu elementele naturii. Pe uscat și-au făcut locuințe minunate, iar cu ceea ce obțin din mare reușesc să-și asigure banii de care au nevoie pentru propriul confort și pentru binele celor din familie. Avem pescari, agricultori, artiști și, ca în orice societate civilizată, avem și forțe de ordine, care să intervină dacă va fi vreodată cazul. Numai că ceea ce vedeți voi de la distanță și ce v-am prezentat eu în rândurile de mai sus e doar de aparență, pentru că Shetland nu e nicidecum o a doua grădină a raiului. Aici neamurile se urăsc uneori de moarte, invidia și furia există în sufletele vecinilor, și în orice moment poate apărea o umbră înfiorătoare care să te urmărească înapoi spre casă, asigurându-se că nu vei ajunge nici în seara asta, nici în alta, în siguranța propriului cămin.

            Chiar de curând a avut loc o întâmplare despre care nu am cum să nu vă vorbesc. O tânără, pasionată de arheologie și de fostul ei profesor de la universitate (asta rămâne între noi), a făcut o descoperire foarte interesantă și, totodată, foarte stranie. În timp ce săpa în locul unde susținea că ar trebui să se afle casa unui negustor de seamă, a descoperit un craniu uman, care nu pare, totuși, chiar așa de vechi. La puțin timp de la acest eveniment, o bătrână, pe care, chipurile, toți o îndrăgeau, a fost găsită ucisă, împușcată în burtă cu o armă de calibru mare. Bineînțeles că toată vina a căzut repede pe capul nepotului ei, Roland, care, în seara cu pricina, a ieșit, după ce s-a ghiftuit bine la barul din apropiere, să vâneze iepurii din împrejurimi.

            S-o spun pe-aia dreaptă, norocul lui a fost că vărul său, Sandy Wilson, care e polițist, l-a înștiințat repede pe superiorul lui, inspectorul Jimmy Perez, care nu a mai stat pe gânduri și a venit să vadă ce s-a întâmplat mai exact și dacă poate face ceva pentru bietul oropsit. Normal că Ronald nu mai ține minte ce a făcut, nici nu e sigur că nu el a comis-o, dar încă susține că nu a tras în direcția casei femeii, bine, mai mult ca sigur că face asta ca să-și ia piatra de pe inimă. Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că noul venit este cel mai în măsură să afle adevărul. Mi-a făcut o impresie bună încă de când l-am întâlnit pentru prima dată, știu că mai are câteva cazuri rezolvate la activ și îmi place cum se comportă cu cei din jur, pentru că pune întrebări țintite, prin care vrea să-și confirme propriile bănuieli. E genul de om care te întreabă despre străbunici, cu ce se ocupau ei, dacă te-ai născut aici sau dacă vii de pe alte meleaguri, unde ți-ai cunoscut consoarta, ce studiază fiul tău și dacă e însurat sau încă bântuie barurile din preajma facultăților – tot felul de baliverne, care, vezi Doamne, îl ajută să-și facă o imagine de ansamblu.

            Mi-am permis să-mi iau această licență poetică, ca să vă familiarizez mai bine cu locul acțiunii. Și nu e vorba despre limbaj, ci despre mentalitatea locuitorilor din Shetland. Să nu mă înțelegeți greșit, ei nu sunt în nici un caz lipsiți de cultură, ci împreună formează o comunitate a indivizilor simpli, a celor care se bucură din plin de beneficiile naturii. De altfel, structura poveștii este una clasică, totul începe cu o crimă, intervin câteva evenimente neprevăzute pe parcurs, iar în final vinovatul este descoperit. Nu am apreciat atât de mult cursivitatea întâmplărilor, dar am fost surprins plăcut de sfârșit, pentru că autoarea și-a bătut puțin joc de mine, și sunt sigur că așa au avut impresia și alți cititori care i-au lecturat volumele. Eu consider că mi-am îndeplinit misiunea, iar dacă vreți să aflați cine este cu adevărat vinovatul sau ce alte crime înfiorătoare au avut sau urmează să aibă loc în frumosul arhipelag Shetland, trebuie să puneți mână pe această serie polițistă, plină de fiori și de mistere.

După cum spuneam mai sus, în cadrul Blog Tourului de față ne-am propus să vorbim despre toate cele opt volume ale seriei „Shetland”. Prin urmare, las aici link-urile spre blogurile colegilor mei, unde au apărut sau urmează să apară, zilele acestea, celelalte șapte recenzii:

Biblioteca lui Liviu, despre Negru de corb; 

Ciobanul de Azi, despre Nopți albe;

Literatura pe tocuri, despre Fulger albastru;

Citește-mi-l, despre Ape moarte; 

Pălărisme.ro, despre Aer rarefiat; 

Anca și cărțile.ro, despre Pământ rece; 

Analogii, Antologii, despre Foc sălbatic.  

 

COMANDĂ CARTEA 

COMANDĂ ÎNTREAGA SERIE

Recenziile lui Gică 70 - Englezul de David Gilman (Blog Tour 9/2022)

Titlu: Englezul 

Serie: Dan Raglan #2

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Englishman (2020)

Traducere de Ingrid Beatrice Coman-Prodan

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 4,21 (din 2.407 note) 

 

Alături de „Orașul vrăjitoarelor”, de Luca Buggio, și „Aplicația”, de Arno Strobel, „Englezul” se numără printre primele cărți apărute în acest an la Editura Lebăda Neagră. Încadrat în colecția „Black Spot”, romanul constituie o operă de ficțiune, specifică literaturii Mystery & Thriller, fiind de asemenea primul volum din duologia, posibil seria, „Dan Raglan”, numele dezvăluind, în mod evident, identitatea protagonistului. Dincolo de aceste detalii, cred eu, necesare, textul reprezintă o reîntoarcere la moda poveștilor cu eroi deosebiți, a agenților excepționali care pot ieși teferi din orice misiune, având ca scop suprem salvarea celor aflați la ananghie și îndepărtarea răului dintr-o lume care trebuie, neîntrerupt, protejată și purificată.

Dan Raglan sau Englezul, așa cum este cunoscut printre camarazi și prieteni, este un fost soldat de elită, care a făcut parte din Legiunea Străină Franceză. Însă el a renunțat de mult la violență și s-a retras, împreună cu vechii și bunii lui amici, într-un sătuc din Franța, unde s-a format o mică comunitate alcătuită din veterani de război și familiile acestora. Dar liniștea fostului agent este întreruptă atunci când în zonă își face apariția o tânără care-l caută, aducând vestea că Jeremy Carter, un prieten foarte drag de-al lui, a fost răpit de niște indivizi periculoși, care, după modul în care au acționat, nu par să aibă tocmai intenții curate. Împins de dorința de a-l salva pe Carter și de a pune mâna pe cei vinovați, Raglan se aruncă cu capul înainte într-o misiune riscantă, din care dacă vrea să scape cu viață, trebuie să-și pună în valoare toate abilitățile pe care le-a deprins, cândva, în serviciul militar.

            Debutând cu un război clandestin la granița dintre Mali și Algeria, continuând cu o operațiune de identificare și de salvare în vestul Londrei și ajungând la apogeu cu încercarea protagonistului de a se infiltra într-o colonie penitenciară din pustiul înghețat al Rusiei, cartea lui David Gilman ne spune povestea unui erou pentru care limitele nu există și care este în stare să călătorească până la capătul lumii pentru a-și satisface dorința intensă de răzbunare. Nu vreau să fiu prea exigent, însă, după părerea mea, descrierea romanului dezvăluie elemente esențiale, care, odată asimilate, nu fac decât să scadă din tensiunea pe care ar trebui să o simți pe parcursul lecturii. Astfel, fiind conștient, încă de la început, de cele trei părți ale volumului, ajungi să nu te mai implici atât de tare în poveste și aștepți ca secvențele să se deruleze de la sine, sperând ca măcar în deznodământ să apară ceva cu totul neașteptat. Revenind la subiect, traseul violent al lui Raglan reprezintă, în mod clar, o trecere de la pasivitate la acțiune, o călătorie în care clima scade din ce în ce mai tare, ajungând, în final, să se manifeste sub forma unui ger cumplit, care-i testează, în mod extrem, toate simțurile.

Dan Raglan este prietenul ideal pe care ni l-am dori cu toții. El nu pierde vremea stând pe gânduri și sare în ajutor de fiecare dată când simte că e cazul. Mai mult decât un mascul alfa care cucerește fulgerător toate femeile din jur, el se face repede plăcut de persoanele cu care intră în contact și știe cum să obțină informațiile de care are nevoie. Cei mai devotați prieteni îi sunt chiar foștii camarazi de arme. Niciodată nu a lăsat pe nimeni în urmă, de fiecare dată s-a asigurat că răniții vor primi tratamentul care le poate salva viața și a știut când e cazul să-și lase masca de spion deoparte și să-și arate latura de ființă umană, de persoană care poartă pe umeri povara celor uciși și în minte imaginile victimelor pe care nu a putut să le protejeze.

            Deși în primă fază am avut impresia că lecturez un thriller scris de Matthew Reilly, după câteva capitole mi-am dat seama că am de-a face cu o voce distinctă a literaturii de gen, și nu cu un plagiator care a mizat totul pe suspans. Da, există multă acțiune, însă există la fel de multe momente în care povestea pare să stea în loc, episoade în care Raglan pune indiciile cap la cap, pentru a afla locul în care este ținut ostatic prietenul său. Mi-a plăcut destul de mult cartea, chiar am fost intrigat de unele scene sângeroase și de cruzimea celor răi, și acum aștept volumul al doilea, ca să văd la ce aventuri va mai lua parte acest simpatic agent de anii ’80.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:

Literatura pe tocuri 

Citește-mi-l 

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii   

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 69 - Sfârșitul Eternității de Isaac Asimov

Titlu: Sfârșitul Eternității  

Autor: Isaac Asimov 

Editura: PALADIN

Titlu original: The End of Eternity (1955)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 4,24 (din 50.006 note)

 

Nu cred că mai are rost să mă scuz, dar este necesar să vă spun că aceasta e prima carte scrisă de Isaac Asimov pe care o citesc. În ciuda faptului că nu sunt un mare fan al literaturii Science-Fiction, mai lecturez câte un volum de gen atunci când îmi cade în mână, însă evit să mă îndrept spre acea dimensiune „Hard”, care sunt sigur că mi-ar da mari bătăi de cap. Bineînțeles că mi-am făcut, ca orice adolescent, inițierea în Jules Verne și în opera lui H.G. Wells, dar am evitat să mă apuc de serii mari, lucru pentru care am preferat, evident, acum, să încep cu un roman de sine stătător. Nu știu de ce aveam impresia că voi înainta greu cu lectura și că mă voi izbi de termeni și de fenomene pe care nu le voi înțelege pe deplin și că, în consecință, voi renunța. Însă, din contră, lucrurile au stat tocmai pe dos și mi-am dat seama că, oricât de complicată pare situația, autorul are un talent incredibil de a explica pas cu pas evenimentele, fapt care m-a făcut să înaintez foarte repede prin text și să mă bucur de o intrigă incredibilă și cutremurătoare.

Sunt sigur că majoritatea cititorilor de SF au bifat de mult acest volum, însă, totuși, vreau să fac o scurtă descriere, așa, în stilul meu. Pe scurt, în rolul principal îl avem pe Andrew Harlan, un fost observator, actual tehnician, care lucrează pentru o organizație numită Eternitatea. Mai mult decât o agenție înafara spațiului și a timpului cunoscut, Eternitatea se ocupă de analizarea epocilor din trecut și din viitor, cu scopul de a modifica evenimentele esențiale, care ar putea opri sau dăuna evoluției umanității. Astfel, istoria se află în mâinile unor indivizi apți, profesioniști care trebuie să calculeze foarte bine consecințele pe care le poate avea orice acțiune asupra întâmplărilor care au avut sau urmează să aibă loc într-un timp deja cunoscut. Însă viața obișnuită a lui Harlan suferă o „complicație” atunci când intră în contact cu o femeie, o ființă care îi deschide mintea spre noi posibilități, proiecții care pun sub semnul îndoielii tot ce înseamnă Eternitatea.

Deși pare că miza romanului constă într-un viitor utopic, lucrurile nu stau deloc așa. Fiecare schimbare realizată în prezent reprezintă un risc, iar orice eroare de calcul poate da naștere unor noi posibilități care, în final, să conducă într-o direcție nu tocmai benefică. Din acest motiv, toți Eternii trebuie să fie devotați trup și suflet muncii pe care o au de efectuat, în consecință, este necesar ca ei să abandoneze principalii factori care i-ar putea deconcentra. Și, pentru că Asimov a fost un misogin notoriu, bineînțeles că lucrul cel mai dăunător pentru societatea perfectă este femeia. Așadar, din momentul în care Andrew Harlan cade în brațele amorului, totul se complică, și stabilitatea universală este compromisă. Odată cu chemarea sexului opus, protagonistul părăsește treptat sistemul închistat din care face parte și își câștigă individualitatea. De altfel, în pofida faptului că pare că asistăm la o poveste de dragoste, autorul nu renunță, nici pentru un singur moment, la tematica science-fiction și ne readuce în permanență la problema și ipoteza de la care a plecat.

            Este evident că Asimov a preluat subiectul din „Mașina timpului”, însă ceea ce face autorul american e să-l ducă la o dimensiune incredibilă. În povestea de față nu este vorba despre un prezent clar și despre un viitor bine stabilit, ci despre posibilitatea de a călători în continuu între secole și de a observa, dintr-o poziție pasivă, toate modificările majore din acea perioadă. Astfel, epocile coexistă, iar limitele sunt desființate, fiecare Etern fiind capabil să călătorească chiar la începuturile civilizației. Dar atunci când erele sunt conștiente una de cealaltă intervin marile probleme, iar exemplul cel mai interesant este chiar inventarea serului anticancer. Cum poți să decizi cine merită să fie vindecat? Care secol merită mai multe doze? Sau cum poți să știi care dintre cei salvați ar putea constitui un adevărat pericol în viitorul în care nu-i „era scris” să existe? De asta, deciziile trebuie să fie foarte bine analizate, orice eroare ducând umanitatea, și cu sine Eternitatea, tot mai aproape de sfârșit.

            Sunt sigur că, la vremea la care a fost scrisă cartea, temele abordate au fost foarte apreciate de publicul de gen, și nu numai. Însă acum, în era televiziunii și a calculatoarelor cu inteligență proprie, acestea au fost deja depășite. În toate serialele SF, care abordează problematica timpului, ni se spune că orice decizie poate modifica viitorul și că nu e bine deloc să te întâlnești cu varianta ta dintr-o altă perioadă, pentru că realitatea nu ar permite două versiuni care să existe în același timp, așa că, prin urmare, una va fi eliminată pentru ca existența cosmică să-și urmeze cursul normal. De altfel, sunt la fel de sigur că volumul de față a influențat major literatura și cinematografia de astăzi. În final, pot să spun că mi-a plăcut povestea și chiar m-am bucurat de fiecare răsturnare de situație care i-a dat protagonistului viața peste cap și, în concluzie, abia aștept să mă apuc de primul volum din „Fundația”, pentru că, da, aceasta este seria cu care vreau să continui imensa operă a lui Isaac Asimov.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 24 - Curtea Miracolelor de Kester Grant

Titlu: Curtea Miracolelor  

Serie: Curtea Miracolelor #1

Autor: Kester Grant

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: A Court of Miracles (2020)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,70 (din 6.436 note)

 

            În ultima vreme îmi este din ce în ce mai greu să  mă las pradă mrejelor unei povești, motiv pentru care mă plictisesc destul de repede și sunt nehotărâtă în ceea ce privește alegerea lecturilor viitoare. Însă, după mai multe romane pe care le-am abandonat și le-am trecut pe lista pentru mai târziu, am dat peste o carte care m-a fascinat încă de la primele fraze. „Curtea Miracolelor”, de Kester Grant, ne aruncă, fără nici un avertisment, într-o lume întunecată, plină de mizerie și de scursuri ale societății, unde pericolul și moartea pândesc după fiecare colț. Autoarea realizează o rescriere fascinantă după celebrul roman al lui Victor Hugo, „Mizerabilii”, din care preia o mulțime de elemente, de la Revoluția Franceză ce a scindat Parisul și evenimentele tragice ce i-au urmat, până la detaliile vestimentare, specifice vremii. Dar să nu vă imaginați că o să citiți un roman clasic. Nici pe departe... „Curtea Miracolelor” este o ficțiune istorică Young Adult, impregnată cu nuanțe de Horror, Thriller și aventură, ceea ce o face foarte greu de încadrat într-un singur gen.

            Nina sau „Pisica Nopții”, așa cum i se spune în rândul Ghildei Hoților, este o tânără neînfricată, care nu se dă în lături de la nici un jaf. Viața ei nu a fost deloc ușoară, în special din cauza tatălui său, violentul și ursuzul Thénardier, care a avut grijă să-i facă existența un iad. După ce sora ei, Azelma, este vândută ca sclavă sexuală în Ghilda Plăcerilor a Tigrului, cel mai temut conducător de breaslă, soarta Ninei o conduce pe un drum pavat cu cadavre și teamă. Ea ar face orice este omenește și neomenește posibil pentru a-și salva sora din ghearele mârșavului Tigru, inclusiv să sacrifice o altă viață nevinovată, în schimbul Azelmei. Însă afecțiunea maternă pe care începe să o simtă pentru micuța Ettie o va face să dea totul pentru siguranța ei.

            Cu fiecare pagină pe care o citim, pătrundem tot mai adânc în tenebrele Parisului, unde facem cunoștință cu păturile cele mai de jos ale societății, cu  cei care au fost alungați de la suprafață, fiind siliți să trăiască în subterane. Personajele acestui roman sunt cerșetorii, asasinii, hoții, criminalii, adică niște fantome ale unei lumi de mult apuse. Acestei imagini degradate și mizerabile a orașului i se opune panorama strălucitoare și plină de ignoranță a nobilimii și a regalității.

Familia regală este înfățișată ca cel mai mare inamic al calicimii. Fiecare mizerabil trăiește pentru a se răzbuna și pentru a primi ceea ce i se cuvine de drept, pâinea, adică hrana. Ne este prezentată o perioadă istorică cumplită, evenimente reale în urma cărora Parisul a fost sfâșiat de revoluție și oamenii au suferit de boli și de foamete. Nobilimea a oprit distribuirea pâinii în rândurile celor săraci, cu intenția de a scăpa definitiv de calicii care tulbură liniștea orașului. Însă decizia lor împotriva vieții, împotriva celor lipsiți de apărare, a determinat scindarea Parisului în două orașe, unul de suprafață, căruia i se atribuie lumina soarelui, și unul subteran, care stă sub spectrul întunecat al nopții.

Acum că v-am prezentat fundalul care determină toate evenimentele din carte, este momentul să vorbim puțin și despre protagonistă. Nina duce pe umeri o povară imensă, salvarea celor din jur, și, prin urmare, a întregului Paris. Ea reprezintă o combinație stranie între inteligența și instinctul de conservare al Cosettei și determinarea lui Jean Valjean, cele două personaje celebre ale lui Hugo. Ea este capabilă să trăiască în ambele lumi, dar să o accepte doar pe una, cea a tenebrelor, refuzând să aibă încredere în nobilime.

Personajele din acest roman nu pot fi analizate individual. Ele trăiesc în colectivitate, pentru că împreună sunt puternice, pentru că împreună se pot opune distrugerii. Însă, cu excepția eroinei, mai există două caractere care se disting în toată marea de chipuri palide și cenușii. Unul dintre ele este conducătoarea Ghildei Asasinilor. Ea este cea care introduce o nuanță fină de Fantasy în carte și e o maestră desăvârșită a manipulării. Demnitatea pe care o afișează, privirea periculoasă și puterea de care se bucură în Curtea Miracolelor o transformă într-o regină a mizerabililor, imaginea în oglindă a adevăratei regine care ar trebui să se îngrijească de poporul ei. Cel de-al doilea caracter despre care trebuie să vă vorbesc este micuța Ettie. Ea este mai mult decât oricine Cosette, adică puritate în persoană, în ciuda faptului că locuiește printre cerșetori și hoți. Naivitatea ei puerilă o transformă într-o victimă a cruzimii celorlalți. Însă gingășia ei poate fi doar o mască sub care se ascunde un caracter puternic, o salvatoare a celor rătăciți.

Pe lângă scriitura impecabilă și poetică, pe lângă evenimentele tumultoase, pline de suspans ce nu te lasă să ridici ochii de pe pagină, am apreciat enorm de mult faptul că nu există nici o poveste de dragoste clișeică, care să distrugă farmecul întregului roman. În lumea imaginată de Kester Grant, iubirea este o slăbiciune ce îți poate aduce moartea, prin urmare, dacă vrei să supraviețuiești, sângele rece, rațiunea și abilitățile înnăscute ce te pot încadra într-o ghildă sunt esențiale.

Nu am crezut că o să-mi placă atât de mult, dar, acum că stau și mă gândesc, parcă cinci stele pe Goodreads sunt prea puține. „Curtea Miracolelor” este una dintre lecturile la care respirația îți stă în loc, realitatea se dizolvă de tot, iar ficțiunea devine mai vie ca oricând, prinzându-te într-o bulă de cristal. Romanul de față este abia prima parte a seriei cu același nume, urmând ca în 2023 să apară, în original, cel de-al doilea volum, o continuare pe care sunt sigură că o voi devora la fel de repede ca pe aceasta.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 68 - Cutia de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (Blog Tour 8/2022)

Titlu: Cutia 

Serie: Mina Dabiri & Vincent Walder #1  

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Box (2021)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 752

Media pe Goodreads: 3,86 (din 1.489 note)

 

În afară de mine, nu cred că există vreun alt cititor împătimit de romane polițiste care să nu fi pus, măcar o dată, mâna pe unul dintre numeroasele romane ale Camillei Läckberg. Deși am avut de mai multe ori intenția să mă apuc de „Prințesa ghețurilor”, mai mereu a intervenit altceva, și astfel am ajuns să o tot amân. Timpul a trecut, seria „Fjällbacka” a ajuns la al zecelea volum, pe urmă au apărut „Colivia de aur” și „Aripi de argint”, alte două cărți care au dat naștere unei noi serii, iar anul acesta, de fapt chiar luna trecută, Editura TREI a publicat romanul „Cutia”, prima parte a seriei „Mina Dabiri & Vincent Walder”, un proiect literar la care contribuie, într-un mod inedit, scriitorul și celebrul psiholog Henrik Fexeus. Așadar, fiind împins de curiozitate și de apropierea celui de-al optulea Blog Tour, am dat curs lecturii și m-am pierdut complet în acest roman stufos și plin de mister.

Totul începe cu o cutie. Dar nu e vorba despre o cutie obișnuită, ci despre o ladă perfectă pentru un anumit truc de magie. În mod normal, magicianul se află pe o scenă, o frumoasă asistentă intră în așa-zisa cutie, urmând ca, prin niște orificii speciale, bărbatul să introducă săbii ascuțite, care, în primă fază, par să străpungă corpul tinerei fete. Însă, odată ce numărul se apropie de final, presupusa victimă urmează ori să apară din spatele spectatorilor, ori să iasă întreagă din cutie, fiind întâmpinată de aplauzele și de uralele celor din sală. Însă, deși scamatoria pare să fie sigură, de data asta ceva a mers prost, pentru că în această ladă se află o femeie străpunsă de trei lame ascuțite. Imediat după ce cadavrul este descoperit, poliția își face apariția și încearcă să afle  dacă la mijloc este vorba despre o crimă odioasă sau despre un număr de magie care a mers extrem de prost.

Cazul este repartizat unui departament special, o echipă nouă din care face parte și Mina Dabiri, o polițistă inteligentă, care își dă seama destul de repede că situația o depășește. Astfel, la sfatul unei anumite persoane, ea îl contactează pe Vincent Walder, un mentalist și magician renumit, care ar fi cel mai în măsură să înțeleagă modul de operare al criminalului. Odată ce protagoniștii noștri ajung să facă echipă, măștile lor sociale cad și ne trezim în fața unor persoane vulnerabile, care se confruntă zilnic cu proprii lor demoni. Deși are o viață „spectaculoasă”, Vincent este căsătorit cu sora fostei sale soții, trăind în casă cu cei trei copii ai săi, doi din căsnicia ratată și unul din căsătoria actuală, un mariaj care se află și ăsta pe marginea prăpastiei. Cu toate că este specialist în citirea gândurilor, nu este capabil să își înțeleagă propria familie, percepând fiecare gest și cuvânt al Mariei ca pe un atac la funcția sa paternă. Spre deosebire de Vincent, Mina trăiește singură și se bucură din plin de apartamentul ei steril, spațiul în care are grijă cu obsesie să nu existe nici un fel de bacterii. Ea suferă de germofobie, motiv pentru care are tot timpul la ea un dezinfectant și câteva șervețele cu care să curețe majoritatea obiectelor pe care le atinge, în special cănile de la cafenele, pe care nu se știe cine a pus înainte mâna.

Nu aveam cum să nu vorbesc puțin despre personaje, pentru că ele reprezintă în sine esența întregii cărți. Ancheta înaintează lent, asta în raport cu dimensiunea volumului, din când în când mai apare câte o descoperire care unora le oferă o altă pistă, iar altora le confirmă faptul că sunt pe calea cea bună, însă autorii revin în continuu la cele două personaje principale și la problemele acestora. Dar factorul care deosebește prin excelență acest roman de altele este magia scenică. Atunci când dai peste un ucigaș care face pe mentalistul, ai nevoie de un agent care să-i anticipeze mișcările, un specialist care se joacă atât cu rațiunea, cât și cu iluzia. Iar în acest punct trucurile magice și traumele se împletesc, creând o minte malefică, care îi transformă pe ceilalți în recuzita propriului ei spectacol.

            Am pornit la drum curios și intrigat, am dat fiecare pagină din ce în ce mai incitat și am ajuns la un deznodământ spectaculos, un final pe cât de previzibil, pe atât de greu de anticipat. Dovezile au fost mereu acolo, dar nu le-am observat, motivele au existat, dar le-am trecut cu vederea, și astfel am căzut în capcana cititorului naiv, care lasă analiza deoparte și se lasă purtat de acțiune pe niște căi aparent necunoscute. Acesta e cu adevărat farmecul romanului „Cutia”, o poveste pe care ajungi s-o apreciezi abia atunci când dai ultima pagină, moment în care ești sigur că urmează s-o recomanzi tuturor prietenilor care sunt în căutarea unui thriller bun și plin de suspans.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus: 

Literatura pe tocuri 

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Pălărisme.ro

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 67 - Vârcolacul de Fred Vargas (Blog Tour 7/2022)

Titlu: Vârcolacul 

Serie: Comisar Adamsberg #2 

Autor: Fred Vargas

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: L'homme à l'envers (1999)

Traducere de Simona Brânzaru

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 3,77 (din 4.914 note)

 

            Sincer, mă bucur să văd că editura Crime Scene Press continuă să traducă autori francezi, chiar dacă printre cititorii români nu există foarte mult interes pentru aceștia. După ce i-am citit pe Jean-Christophe Grangé și pe Bernard Minier, pe care îi consider doi scriitori geniali, astăzi, cu ocazia unui nou Blog Tour, ne vom opri puțin asupra unui roman de Fred Vargas, o autoare care a apărut, până în prezent, la trei edituri de la noi. Și, pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare, trebuie să specific faptul că „Vârcolacul” este cel de-al doilea volum din seria celebrului Comisar Adamsberg, primul fiind „Omul cu cercurile albastre”, publicat în limba română de Editura TREI, în 2011. Însă, pentru că nu vreau să pierd vremea cu detalii pe care le puteți găsi foarte ușor pe internet, haideți să intrăm în poveste și să vedem despre ce este mai exact vorba în acest impecabil roman detectivistic, ”pastoral”.

            „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, iată vine-n cale un vârcolac... Oare?

O fi om, o fi lup, o fi un om cu un lup sau o fi într-adevăr un vârcolac? Nimeni nu știe exact despre ce e vorba. Cert e că, odată cu lupii din Parcul Național Mercantour, care au fost lăsați liberi, ceva sau cineva se apropie noaptea de stânele oamenilor și le omoară oile. Trupurile sfârtecate ale animalelor prezintă urme de dinți uriași, colți ascuțiți care ar putea aparține doar unei fiare pe măsură. Cu fiecare noapte, numărul victimelor crește, până într-o fatidică dimineață, când la locul masacrului este descoperit corpul femeii care a susținut sus și tare că în spatele atacurilor s-ar afla un vârcolac. Lucrurile devin și mai complicate atunci când bărbatul singuratic și ciudat de la marginea satului dispare, moment în care se stârnește panica printre locuitorii din mica comunitate montană.

            Având deja un suspect plauzibil, trei oameni pornesc la drum ca să-i dea de urmă și să pună mâna pe el. Micul grup pestriț este format din Suleiman Melchior, fiul adoptiv al femeii ucise, un băiat de culoare care își caută originile africane; Străjerul, un bătrânel care e paznic la oi și care știe să mânuiască o armă de calibru mare; și Camille, o tânără căreia îi place să facă pe instalatorul, reparând diverse chestii și petrecându-și timpul liber cu capul în revista de specialitate, unde apar cele mai noi scule din domeniu. Împreună, cei trei călătoresc dintr-un sat în altul, într-un camion pe care îl conduce, evident, fata. Am simțit necesar să descriu acest trio, pentru că este foarte vizibil faptul că Vargas s-a adaptat foarte repede la noile vremuri, introducând, în textul ei, personaje așa-zis marginale, care, fără să fie nevoie, își depășesc condiția alocată de societatea tradițională. Eroii noștri nu sunt trei detectivi impecabili, care știu cu adevărat cu ce se confruntă, ci trei excentrici care vor să facă dreptate pentru moartea bietei femei. Dincolo de impulsurile sentimentale, ei percep provocarea și se aruncă cu capul înainte în ancheta despre care, la început, aproape că nu știu nimic.

            Ar fi greu să spun că există ceva mai interesant decât personajele din prim plan, însă ceea ce mi-a stârnit cel mai tare interesul a fost ideea de vârcolac. Atunci când frica pune stăpânire pe oamenii superstițioși, mitul capătă substanță și încep să apară tot mai multe dovezi că fiara chiar există. Nu e nevoie ca cineva s-o vadă, ci doar de niște trupuri sfâșiate și de câteva urme uriașe la locul masacrului, iar, odată ce coșmarul ia naștere, nimeni nu îi mai pune la îndoială existența. Creatura trebuie prinsă, despicată pe interior, pentru că acolo se află blana lui de lup, iar dacă suspectul e și spân, atunci este clar că el e făptașul.

            Deși Fred Vargas ar fi putut să presare mai mult suspans în poveste, realizând un Thriller alert sau, poate, chiar un Horror, subiectul fiind foarte ofertant de altfel, autoarea franceză a mizat totul pe o schemă polițienească, un model liniar cu final deja stabilit. De asta, „Vârcolacul” nu este o carte care să te țină în continuu în tensiune, ci un roman meticulos construit, care trebuie savurat pagină cu pagină. Satisfacția cititorului nu apare doar în deznodământ, ci și pe parcursul lecturii, atunci când asiști la acțiunile personajelor, dar, mai ales, la dialogurile ludice și pline de vitalitate, care par să fie însăși esența întregii narațiuni.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Fred Vargas:

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi 

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii   

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 23 - Aplicația de Arno Strobel (Blog Tour 6/2022)

Titlu: Aplicația 

Autor: Arno Strobel

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Die App (2020)

Traducere de Andreea Scrumeda

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 310

Media pe Goodreads: 3,78 (din 1.881 note)

 

            Tehnologia a devenit indispensabilă pentru om. De la telefonul mobil cu care putem controla televizorul, până la cele mai inteligente sisteme de protecție, zilnic intrăm în contact cu tot soiul de gadgeturi care ne oferă divertismentul de care avem nevoie și care ne ușurează infinit de mult munca. Adesea ajungem să ne încredem în ea ca în cel mai bun prieten, care nu ne va înșela  niciodată așteptările. Dar..., oare, am putea accepta faptul că ea are și o latură malefică?

După „Offline”, un Thriller în care izolarea și deconectarea de la rețea, prin absența oricărui dispozitiv electronic, oferă mediul propice pentru nașterea unui criminal dezaxat, Arno Strobel ne arată și reversul medaliei, printr-un roman în care cel mai mare dușman al omului este însăși tehnologia. „Aplicația” aduce în prim plan un univers în care ideea de siguranță devine cea mai mare farsă și, totodată, o capcană periculoasă, extrem de bine camuflată dincolo de aparențe. Plin de suspans, romanul de față reprezintă o doză de adrenalină ale cărei efecte se fac simțite doar în timpul lecturii. După ce am terminat cartea, tensiunea ce atinsese cote uriașe s-a spulberat brusc, lăsându-mă cu o serie de enigme nerezolvate. Succesiunea prea rapidă a evenimentelor, anumite piese ce nu se potrivesc în imaginea de ansamblu, lipsa unor explicații plauzibile și personajele enervant de incompetente au redus teroarea pe care autorul vrea să o insufle la o groază amatoricească, pe care o uiți imediat după ce ai dat ultima pagină. Cu toate astea, Arno Strobel este un scriitor excelent, care te prinde în mrejele poveștii fără să-ți dai seama, și, date fiind condițiile, tot ce-ți mai rămâne de făcut e să savurezi clipa.

Hendrik și Linda au tot ce și-ar putea dori: bani, o casă frumoasă într-un cartier select, iubire, planuri de nuntă și... pe Adam, piesa de rezistență a întregii povești și, poate, cel mai important personaj secundar. Cu alte cuvinte, cei doi sunt cât se poate de fericiți, însă, așa cum se întâmplă în toate romanele de suspans, liniștea lor este tulburată de un eveniment neprevăzut. Într-o noapte Linda dispare, lăsând în urmă o casă goală și un iubit înnebunit de îngrijorare. Nu există nici un indiciu de intrare prin efracție sau de răpire, iar poliția nu dă semne că ar fi interesată să descopere ce s-a întâmplat cu biata femeie. Acum Hendrik încearcă să-și asume rolul detectivului, unul cam isteric, și să pună toate piesele cap la cap, pentru a o găsi pe cea care urma să-i devină soție.

            Poate că acum e momentul să vă spun cine e Adam... 😉 Adam este cel mai recent sistem de casă inteligentă de pe piață, o aplicație ce ar trebui să asigure protecția celor care o cumpără. Dar Linda a dispărut chiar de sub ochiul vigilent și atotvăzător al lui Adam.

Am spus că este cel mai important personaj secundar, pentru că toată lumea se învârte în jurul acestui sistem buclucaș, care, după cum se pare, nu este atât de protector pe cât ar trebui. Tehnologia avansată devine un mijloc malefic de control și supraveghere, dar bineînțeles că în spatele ei se află o minte bolnavă, cât se poate de umană, care își dorește, cu orice preț, să-și îndeplinească scopul necurat.

Ca în orice roman din ultimul timp, și aici avem o miză feministă, concentrată într-un singur personaj. Alexandra sau femeia minune apărută din neant, care le știe pe toate, așa cum îmi place să-i spun, este întruchiparea detectivului perfect. Mai inteligentă decât toți polițiștii la un loc, bună observatoare și un fin psiholog, ea este cea care îl ajută pe Hendrik să elucideze misterul, și, totodată, e ancora lui în realitate. Neștiind ce să mai creadă, Hendrik se lasă orbit de aparențe. Părerile celorlalți și propria naivitate îi influențează acțiunile, iar, din dorința de a arăta cât de inutilă este poliția, el are tendința de a merge mult prea departe, ratând aspectele importante. Însă, din păcate, personajele lui Strobel din acest roman sunt departe de a fi credibile. Ele cad în sfera personajelor de hârtie, marionete ghidate de un păpușar priceput, ale căror caractere sunt duse la extrem.

Nu pot încheia recenzia fără să dedic un paragraf agenților de poliție. Mai misterioși decât criminalul, mai plini de secrete și de îndoieli decât victimele, polițiștii sunt cei care încurcă și mai mult cazul în loc să-l descurce. Hendrik și organele competente fac schimb de roluri, situația gravă în care se află angrenați cu toții transformându-se într-o mascaradă, într-un joc de carnaval în care identitatea și valorile umane nu mai contează.

Aș avea mult mai multe de comentat, dar asta ar însemna să vă dau spoilere și să vă stric surprizele, așa că o să pun punct aici. Dacă v-a plăcut „Offline”, „Aplicația” vă va arunca în cercurile vicioase ale unui vârtej de întâmplări ce se petrec într-o lume întunecată, dar cu o nuanță de carnavalesc. Mie mi-a plăcut mult povestea, în ciuda aspectelor negative, pomenite mai sus, și abia aștept următorul roman ce urmează să apară, bineînțeles, tot la Editura Lebăda Neagră. 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Arno Strobel:

Literatura pe tocuri 

Citește-mi-l 

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii   

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 66 - BOX 88 de Charles Cumming (Blog Tour 5/2022)

Titlu: BOX 88 

Serie: BOX 88 #1

Autor: Charles Cumming

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: BOX 88 (2020)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,08 (din 2.351 note)

 

            Fiindcă e timpul pentru un nou Blog Tour, astăzi vorbim despre „BOX 88”, de Charles Cumming, primul volum ce îl are drept protagonist pe ingeniosul și remarcabilul agent sub acoperire, Lachlan Kite. Deși în ultima vreme nu am prea citit romane de spionaj, acesta a fost un prilej bun ca să mă întorc în lumea serviciilor secrete și să redescopăr un gen pe care îl apreciam foarte mult în adolescență, atunci când devoram toate cărțile scrise de Robert Ludlum pe care le găseam la Biblioteca Județeană sau prin anticariatele din oraș. În ciuda faptului că publicul român nu mai prea gustă această categorie livrescă și că, în consecință, editurile au renunțat să mai traducă astfel de autori, din când în când mai apare câte o carte de genul, care aduce un aer proaspăt în atmosfera îmbâcsită de thrillere domestice și de grămada uriașă de Romance-uri ce pretind a fi romane de suspans.

            În buna tradiție a clasicelor romane de gen, Cumming pornește de la ipoteza unei noi agenții de spioni, o organizație care are adânc înfipte rădăcinile atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite ale Americii. Iar aceasta este BOX 88, un grup de oameni care încearcă să oprească atentatele teroriste și orice altă formă de pericol ce ar putea amenința liniștea și viața locuitorilor de pe întreg globul. Însă, spre deosebire de celelalte organizații de spionaj, BOX 88 recrutează, în mare parte, indivizi normali, persoane care nu au avut contact cu astfel de operațiuni, dar care par foarte capabile să se infiltreze într-un anumit loc, să obțină informațiile necesare și să pretindă că nu au nimic de-a face cu mecanismele politice care se pun în mișcare în apropierea lor.

            După ce este recrutat de către un fost profesor de la universitate, Lachlan Kite devine agentul perfect de care BOX 88 are nevoie pentru a se infiltra într-o vilă din Franța, unde urmează să-și facă apariția un însemnat om de afaceri iranian. Din informații sigure, cel care trebuie să vină este un important finanțator al teroriștilor ce pregătesc un atentat cu gaz chiar în inima New Yorkului. Pe cât de complicată pare misiunea, pe atât de simplu îi este lui Lockie să se dea de-al casei, pentru că, fără nici un efort, el face parte deja din familie. Da, poate am uitat să menționez faptul că el este în vizită la Xavier, prietenul său cel mai bun și fiul lui Luc Bonnard, un om foarte influent și cu o avere uriașă. Dar asta s-a petrecut în 1989, iar în prezent Lachlan, acum director BOX 88, este răpit și, dacă vrea să supraviețuiască și să-și mai vadă iubita însărcinată în viață, trebuie să divulge tot ce s-a întâmplat, cu adevărat, în urmă cu treizeci de ani.

            Alternând prezentul cu trecutul, cartea ne prezintă două perspective cât se poate de diferite, una care aparține omului matur de acum și alta prin care ni se relatează despre tânărul neexperimentat care, la acea vreme, credea că are lumea la picioare. De altfel, tinerețea reprezintă în sine un factor care sporește curiozitatea și dorința de afirmare, astfel încât protagonistul nostru își pune relația cu oamenii dragi pe planul al doilea și începe să facă pe spionul amator, un agent care, evident, se dovedește capabil să-și ducă prima misiune la bun sfârșit. Deși ni se spune încă din descriere că vom citi un roman de spionaj, Cumming ne propune o altă viziune, una foarte ancorată în realitate. Vremea spionilor de top a trecut – gata cu James Bond, Mitch Rapp sau Jason Borne – acum e timpul pentru eroi obișnuiți, agenți care se izbesc în continuu de probleme verosimile. Aici nu există oameni bine antrenați în artele marțiale, care ies în ultima clipă din clădiri în flăcări, lăsând în urmă mormane de cadavre, ci protagoniști simpli, care, pentru a face un bine umanității, trebuie să se asigure că toate dispozitivele de urmărire pe care le-au plasat au acces la priză sau la o baterie care să țină măcar două zile.

            Preluând și deconstruind majoritatea clișeelor legate de acest gen, autorul scoțian ne face conștienți de faptul că este nevoie de un suflu nou, poate chiar de un subgen care să aducă ficțiunea mult mai aproape de realitate. În toți acești ani, publicul și-a schimbat preferințele și dorințele, căutând în continuu ceva original, ceva care să se debaraseze de modelele clasice din trecut. Însă, mai mult decât o provocare literară, „BOX 88” reprezintă primul volum dintr-o nouă serie care, la acest moment, este formată din două cărți, romanul de față fiind succedat de „Judas 62”, o continuare ce promite să ne poarte în bătrâna și închistata Rusie.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Charles Cumming:

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii  

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 65 - Tărâmul verii de Hannu Rajaniemi

Titlu: Tărâmul verii 

Autor: Hannu Rajaniemi

Editura: NEMIRA

Titlu original: Summerland (2018)

Traducere de Mihai Dan Pavelescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 296

Media pe Goodreads: 3,57 (din 2.207 note)

 

Singura certitudine pe care o avem ca oameni este moartea. Fie că vorbim despre cauze naturale, fie despre o boală gravă, posibil incurabilă, sau despre un accident, ea intervine și își face propriul joc, un proces care nu poate fi controlat și care, în consecință, este imposibil de oprit. Odată cu acest fenomen ireversibil, iau naștere cele trei  eterne întrebări. Ce se întâmplă cu sufletul după ce părăsește corpul? Există o lume de dincolo? Și dacă răspunsul este da, atunci cum arată ea și ce se află mai exact acolo? La fel ca în cazul celorlalte mari religii, creștinismul vine și încearcă să dea un răspuns cât se poate de clar. Însă, pentru a crede într-o posibilă variantă, ai nevoie de dovezi palpabile, lucru pe care nu ți-l poate oferi nimeni. Dar, dacă vorbim strict despre literatură, există mai mulți autori de science-fiction care au preluat și exploatat subiectul, iar unul dintre aceștia este Hannu Rajaniemi, care în romanul său, „Tărâmul verii”, ne propune o viziune pe cât de fascinantă, pe atât de tulburătoare.

Sunt sigur că, în momentul în care am adus vorba despre SF, mulți dintre voi ați avut impresia că vom fi proiectați undeva într-un viitor îndepărtat și că vom vorbi despre tehnologii noi create de umanitate sau preluate de la niște civilizații extraterestre sau, poate, despre o planetă în pragul extincției. Însă, în cazul de față, lucrurile sunt mult mai complicate. De data asta nu ne mai îndreptăm privirea spre stele sau dincolo de ele, ci încercăm să aruncăm un ochi în lumea de dincolo, în locul unde ajung sufletele după moarte. Așadar, acțiunea volumului are loc în ultimele luni din anul 1938, într-o perioadă în care Marea Britanie devine un imens imperiu care se întinde până la Tărâmul Verii, o altă dimensiune spațio-temporală, unde se regăsesc sufletele celor plecați.

Romanul ne prezintă un univers scindat între vii și morți, între două națiuni care funcționează după forme diferite de organizare. Astfel, în Tărâmul Iernii o avem ca protagonistă pe Rachel White, o femeie capabilă, căreia i se încredințează misiunea de a pune mână pe un spion din cealaltă dimensiune, iar, în consecință, în Tărâmul Verii îl urmărim pe Peter Bloom, presupusul trădător, care face tot efortul pentru a afla care este rolul său în imensul joc politic ce se desfășoară în și între cele două lumi. Cei doi reprezintă și două caractere total opuse, unul spontan și irascibil, iar altul calculat și bine ancorat în realitate. Deși ambii fac parte din serviciile secrete, ei se remarcă în primul rând ca oameni, iar mai apoi ca agenți ai patriei. Din acest motiv, lupta interioară o depășește pe cea politică, cea din urmă fiind doar un pretext pentru cugetările ambelor personaje.

Pe lângă realitatea modificată din punct de vedere istoric, cel mai interesant aspect îl reprezintă însăși construcția celeilalte dimensiuni. Aici se află fantomele, care, paradoxal, nu sunt niște entități pasive care se bucură de odihna veșnică. Datorită abilităților pe care le dețin, ele constituie cei mai buni spioni pentru ambele părți. Sunt mai greu de detectat, știu cum să se facă nevăzuți și sunt capabili să călătorească foarte repede dintr-un loc în altul, pentru a afla și transmite noile informații. În afară de asta, aici există și o energie a celor morți, un flux care poate lua formă în diverse dispozitive și arme, o substanță pe care este clădit însuși Tărâmul Verii. Deși lumea de dincolo pare foarte palpabilă și stabilă pentru locuitorii săi, ea poate în orice clipă să-și piardă duritatea și să se preschimbe într-un abis plin de pericole și de iluzii înfiorătoare.

Pe de o parte, istorie alternativă, pe de alta, un soi de Cyberpunk ce se desfășoară într-o dimensiune spectrală, „Tărâmul verii” este o carte care ne propune un alt fel de science-fiction, un subgen care evită să se concentreze pe exterior și pune accent pe gândurile și pe trăirile unor protagoniști ce suferă de grave probleme identitare. În acest sens, ceea ce contează cu adevărat nu este moartea individuală sau universală, ci dezechilibrul sufletesc și căderea psihică, factori care pot duce la disoluția completă a ființei. Aici există viață, dincolo la fel, și totul ține doar de tranziție, de o trecere de care se pot bucura doar cei apreciați de societatea în care și pentru care trăiesc.

COMANDĂ CARTEA