Recenziile lui Gică 124 - Calul de bătaie de Lynda La Plante (CRIME CLUB)

Titlu: Calul de bătaie 

Serie: Jack Warr #2

Autor: Lynda La Plante

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Judas Horse (2021)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,27 (din 4.822 note)

 

            Trebuie să recunosc că a fost mult mai bun decât primul volum. În sfârșit, Lynda La Plante și-a lăsat Văduvele în urmă și s-a concentrat în totalitate pe noul ei protagonist, pe care l-a plasat în centrul unui caz de jaf prin care să-i pună toate abilitățile (deprinse sau moștenite) în valoare. Încă nu avem o imagine clară a adevăratului Jack Warr, dar, spre deosebire de „Secrete îngropate”, unde rolul său a fost minimizat, aici putem observa un amplu proces de metamorfozare a eroului, care luptă în permanență cu cele două identități paterne. Deși la prima vedere pare să existe un echilibru, imaginea tatălui corect, responsabil, este adesea pusă în umbră de cea a faimosului gangster, șef de bandă, care știe cum să profite de slăbiciunile celorlalți, dar mai ales cum să întindă o capcană celor ca el, infractorilor lipsiți de scrupule.

            Datorită intuiției sale excepționale, Jack Warr, copoiul nostru din cadrul Poliției Metropolitane, a ajuns celebru în breaslă, după ce a contribuit, în nenumărate rânduri, la prinderea unor nelegiuiți ce tot le scăpaseră forțelor de ordine printre degete. După ce dă o mână de ajutor la capturarea Prădătorului de la Wimbledon, Jack este solicitat în Chipping Norton, unde o bandă de hoți experimentați dă jaf după jaf, spărgând seifurile din casele localnicilor cu un laser. Aur, bijuterii, obiecte de valoare, nimic nu le scapă bandiților, iar dacă la început acționau în liniște, când toată lumea era plecată de-acasă, în seara asta au intrat peste un tânăr cu probleme, pe care l-au snopit în bătaie cu o rangă. De la furt, la crimă, e doar un pas, iar infractorii noștri nu par să se dea în lături de la nimic. Dar Jack este sigur că le poate întinde o capcană, iar dacă totul va merge conform planului, bandiții ar trebui să ajungă pe mâna poliției înainte de evenimentul hipic de săptămâna viitoare.

Poate am uitat să vă spun, dar Jack a devenit de curând tată, un rol pe care preferă să și-l asume de la distanță. Nu că nu și-ar iubi fiica, nicidecum nu e vorba despre așa ceva, doar că nu se regăsește în viața de familie agitată, cu scutece murdare și urlete din oră-n oră. Simțind că nu-și mai găsește locul acasă, preferă să stea mai mult pe la serviciu, chiar dacă și-a luat concediu de paternitate, așa că profită din plin de ancheta ce i-a fost încredințată. Când ajunge în Chipping Norton, realizează dintr-o privire că misiunea lui nu va fi deloc ușoară, fiindcă locuințele prădate se află la kilometri distanță una de cealaltă. În peisajul bucolic, plin de fermieri, cai, vaci și căpițe de fân, protagonistul trebuie să găsească un element comun, ceva ce leagă toate cazurile, ceva de care ar putea să profite pentru a întinde într-un final o cursă bandei. Norocul lui e că polițiștii de la țară, deși ținuți în frâu de superiori, au o dorință puternică de afirmare, astfel încât sunt dispuși să întreprindă orice, atâta timp cât au sentimentul că prezența lor e cu adevărat importantă.

            După ce Jack îl întâlnește pe Iuda, mustangul fioros ce ascultă doar de stăpâna lui, Charlotte, îi vine o idee... Are nevoie de un cal de bătaie: „când caii sălbatici aleargă în libertate, prinzi unul și-l dresezi. Poate dura câteva săptămâni, poate chiar câteva luni, dar, când e gata, îl poți elibera și el va aduce toată turma în țarc, ca un Iuda care-și trădează frații.” Așadar, are nevoie de un colaborator al bandei, poate chiar de cel ce-i informează despre case și despre când proprietarii sunt plecați. Dar, ca să „intre în miezul problemei”, Jack trebuie să se transforme într-unul dintre ei. Astfel, iese în față caracterul tatălui bandit, care știe pe unde-și fac veacul cei asemenea lui, cum să discute cu ei și cum să pară că deține controlul chiar și atunci când pericolul se află de cealaltă parte a mesei. Omul nostru nu joacă un rol, ci își asumă cea de-a doua identitate a lui, pe care a renegat-o mult timp, dar de care profită acum la maximum.

Din nou, un thriller nu foarte alert, dar care câștigă mult prin realism și simplitate. După cum ne-a obișnuit, La Plante nu mizează pe caractere supraumane, eroi fără cusur ce-i prind pe răufăcători după miros, ci pe personaje credibile, umane, ce se confruntă cu suișurile și coborâșurile vieții. E drept că Jack Warr iese în evidență prin construcția sa atipică, polițist și pseudo-infractor, însă dublul joc ține strict de psihologia lui, rămânând la latitudinea noastră în ce lumină preferăm să-l vedem. Eroul lucrează atât din exterior, asumându-și poziția de polițist, cât și din interior, metamorfozându-se atunci când are nevoie de latura întunecată. Pregătiri peste pregătiri, povestea se apropie de punctul culminant, și e doar o chestiune de pagini până când bandiții vor cădea în plasa întinsă de Jack Warr/Rawlins.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 123 - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard (CRIME CLUB)

Titlu: Omul fără urmă 

Autor: Catherine Ryan Howard 

Editura: TREI

Titlu original: The Nothing Man (2020)

Traducere de Mihaela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 22.809 note)

 

Ted Bundy, Jeffrey Dahmer, John Wayne Gacy, Ed Gein, Fred West, Peter Suteliffe și Harold Shipman. Gary Ridgway, alias Green River Killer, Richard Ramirez, alias Night Stalker, Dennis Rader, alias BTK și Ted Kaczynski, alias Unabomber. Pe majoritatea dintre ei îi cunoaștem după nume sau porecle. Știm că se numără printre cei mai mari criminali în serie din ultima sută de ani, poate avem o vagă sau argumentată idee și despre modul în care au operat. Însă ce știm despre victimele lor? În mod cert, nimic sau, oricum, nu prea multe. Problema e că atracția noastră pentru morbid i-a plasat pe ucigași undeva deasupra verosimilului, le-am pus pe chipuri câte o mască de Hannibal și am uitat complet de cei uciși, de aceia care meritau, de fapt, să rămână în memoria colectivă. Monstrul a fost așezat pe piedestal, publicul l-a privit cu admirație și frică, uitând în următorul moment de toată suferința pe care a provocat-o.

Între anii 2000 și 2002, un ucigaș a terorizat comitatul Cork din Irlanda, intrând prin efracție în case, legându-i și ucigându-i pe locatari. Au avut loc cinci spargeri, tot atâtea crime, și, deși a existat un portret robot, realizat pe baza descrierii unei șoferițe ce a văzut un bărbat fugind prin noapte în apropierea uneia dintre locuințe, nimeni nu l-a putut identifica pe făptaș. Evelyn avea doisprezece ani atunci când un străin i-a ucis tatăl, violat și omorât mama și sufocat sora de șapte anișori, care, după câteva ore, a murit la spital. De atunci au trecut douăzeci de ani, iar acum Eve Black, femeie matură și scriitoare de curând celebră, este în sfârșit pregătită să-l prindă pe cel ce i-a distrus familia. Povestea ei o regăsiți în cartea „Omul fără urmă” (numele pe care i-l dăduse presa criminalului la acea vreme), volumul pe care-l răsfoiește, chiar în acest moment, Jim Doyle, un paznic de supermarket, trecut de șaizeci de ani, amintindu-și cu nostalgie și entuziasm de faptele monstruoase pe care le-a săvârșit în trecut.

În epoca detectivilor de canapea, Eve este conștientă că, dacă vrea să-l confrunte pe ucigașul retras de două decenii din activitate, trebuie să-i întindă o momeală, ca să-l facă să revină la vechea lui îndeletnicire. Volumul ei de memorii, pe alocuri investigativ, îl atrage ca un magnet pe Jim, căruia i se promite, încă de la primele pagini, că-i va fi dezvăluită identitatea. Curios și surescitat, antagonistul, deopotrivă personaj principal, dă filă după filă, rememorându-și isprăvile, comparându-le cu perspectivele celorlalte caractere, victime rămase în viață sau foști participanți la anchetă. Cartea nu doar că stârnește interesul unui public uriaș, așezat la cozi interminabile pentru a primi autograful autoarei supraviețuitoare, ci și readuce la actualitate vechiul caz, la care adaugă noi unghiuri din care să privim întâmplările. Fiecare cititor devine un pion în ampla investigație pe care o desfășoară Eve, pentru că Omul fără urmă, la urma urmelor, e un om ca oricare altul, fiul, fratele sau soțul cuiva.

Pe parcursul narațiunii principale, asistăm la un amplu proces de demistificare, prin care Omul fără urmă este coborât de pe piedestal și identificat drept un monstru obișnuit, ratat atât pe plan profesional, cât și personal și social. Jim e vecinul irascibil ce-ți bate-n ușă ca să-ți urle-n față că potaia ta iar i-a umplut grădina de rahat, e tatăl căruia nu i-a păsat niciodată de cariera sau problemele fiicei sale și soțul ce a trăit toată viața lângă o femeie devotată, pe care nu a știut s-o prețuiască cu adevărat. La supermarket, e paznicul ce e certat mai mereu și tratat cu scârbă de superiorul său, e fostul polițist irascibil care a fost mutat la o altă secție, după ce-i aruncase cafeaua fierbinte în față fostului șef. Porecla lui i se datorează faptului că nu a lăsat niciodată vreo urmă la locul crimei, dar, conform lui Eve, adevărul e că nu a avut, de fapt, ce să lase în urmă, fiindcă el a fost și este un nimeni, un dezaxat retras în propria lume a anonimității.

Catherine Ryan Howard scrie un thriller cuminte, cumpătat, un roman de suspans fără suspans, ce se transformă adesea într-un documentar detectivistic de amploare. Miza cărții nu stă doar în relatarea unor întâmplări cumplite, ci și în relația postmodernă dintre autor și cititor, cel din urmă regăsindu-se în postura lui Jim Doyle, protagonistul care ajunge să-și lectureze, alături de noi, povestea. De altfel, aproape întregul roman este unu la unu cu volumul (cartonat și cu supracopertă) din interior, lăsând, ca niște observații scrise pe margine, câteva secvențe despre viața de familie a lui Doyle și episoadele de la muncă. Una peste alta, a fost OK, undeva la trei stele pe Goodreads, bun ca premisă, dar prea static pentru gustul meu, solicitându-mi în continuu atenția și, în special spre final, răbdarea. Repet, asta e strict părerea mea, iar dacă veți ajunge s-o citiți, aștept cu interes și alte păreri despre ea.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 122 - Condamnarea celor vii de Marco De Franchi

Titlu: Condamnarea celor vii  

Autor: Marco De Franchi

Editura: LITERA

Titlu original: La condanna dei viventi (2022)

Traducere de Georgiana-Monica Iorga

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 3,98 (din 199 note)

 

Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta, păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții, a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi (Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse personaje istorice sau mitologice.

Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort. Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă, ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material genetic.

Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată, ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil, protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.

De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori în fascinanta galerie a morții.

Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie, cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră data viitoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 121 - Dosarul București de William Maz

Titlu: Dosarul București 

Serie: Bill Hefflin #1

Autor: William Maz

Editura: CORINT

Titlu original: The Bucharest Dossier (2022)

Traducere de Mihaela Sofonea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,21 (din 537 note)

 

            Pentru noi, românii, Revoluția de la ’89 a reprezentat tranziția de la o societate închistată în practicile unui stat polițienesc, condusă după principiile unui construct politic abuziv și eronat, de care până la acea vreme s-au dezis, în liniște sau prin mici revolte, restul țărilor ce se aflaseră în umbra idealului comun, la una democratică, capitalistă, compatibilă cu visurile de libertate ale cetățenilor și cu interesele de îmbogățire ale viitorilor oligarhi și pioni politici. Unii dintre noi au prins epoca neagră și își amintesc cu nostalgie sau stupoare de cozile interminabile la alimente, munca în cooperative sau despre cei trei „F” optzeciști (frig, foamete și frică). Însă alții, ca și mine, născuți în anii ’90 sau chiar 2000, înțeleg perioada comunistă doar prin relatările celor ce-au trăit-o sau prin intermediul cărților, filmelor și documentarelor din sau despre acea vreme. Ei bine, când vine vorba despre cei din exterior, în cazul de față despre americani, România Ceaușistă se prezintă aidoma unui spațiu exotic, unui stat asuprit care ar trebui și merită să-și spună iarăși și iarăși povestea.

            După ce profesorul Andrei Pincus, expatriat și agent secret, este descoperit ucis în propria locuință, injectat într-o nară cu o otravă imposibil de identificat, CIA pornește o nouă operațiune clandestină, trimițând pe teren, adică în România, un spion care să dea de urmele asasinului de la Securitate. Astfel, Bill Hefflin, analist și (pe ultima sută de metri) agent operativ, este trimis la București, orașul în care a copilărit până la vârsta de opt ani, atunci când a fost nevoit să se întoarcă, alături de părinți, în Grecia, țara lor natală. Dar omul nostru mai are un motiv să pornească la drum, fiindcă Boris, agentul dublu care-i transmite informații, și despre a cărui identitate nu știe nimic, l-a invitat la rândul lui în România, pentru că lucrurile încep să se agite și e sigur că în curând aici se va scrie ISTORIE.

            Ajuns pe meleagurile noastre, Hefflin redescoperă locurile unde a copilărit, făcând o plimbare prin Parcul Cișmigiu, pe care-l comparase adesea cu Central Park din New York, dar a cărui mireasmă unică-n lume îl făcuse atâția ani să viseze la acasă, și intrând în fosta casă de pe Strada Sirenelor, acolo unde tanti Bobo, țiganca din vecini, îi citise mamei sale viitorul în ceașca de cafea, și în apropierea mărului unde se jucase cu Pușa de-a prințesa neînfricată și calul ei nărăvaș, fetița căreia-i promisese de când se știuse dragostea. Dar odată cu plecarea lui, magia se destrămase, iar cei doi iubiți, Adam și Eva care se regăsiseră în toate lumile în care trăiseră până atunci, o luaseră brusc pe căi separate. Din tot ce a fost cândva, a rămas doar o carte numită „Pușa”, scrisă de Fiii (Vasili, numele său real, pe care nu reușise să și-l pronunțe), ca dovadă a sentimentului puternic care-l bântuie până și astăzi.

            Iar acum să revenim în istorie, fiindcă Bucureștiul e în clocot și mai este foarte puțin până când masele vor începe să se revolte. Ca orice american asumat, agentul nostru știe că poate obține aproape tot ce-și dorește împărțind câteva pachete de Kent în stânga și-n dreapta. Românii tânjesc după lucruri de afară și nu dau înapoi atunci când vine vorba despre țigări de calitate sau de câteva sticle de Whisky, pentru care unele femei sunt dispuse chiar să se prostitueze. Până și chelnerii și femeile de serviciu de la Athenee Palace sunt agenți de la Securitate. Pe parcursul romanului, ca să avem acces la întregul eveniment, Hefflin călătorește din capitală la Timișoara, acolo unde încep revoltele, și înapoi la București, unde generalul Milea este asasinat (sau își ia viața), și unde soții Ceaușescu sunt prinși și condamnați la moarte de către o instanță judecătorească aleasă în ultimul moment. Fuga celor doi este narată ca o parodie în care toți cei care vor să le dea o mână de ajutor Elenei și lui Nicolae sunt de fapt cei ce vor să scape cât mai repede de ei, ca să nu intre în vizorul poporului întărâtat.

            Debutând ca un roman cu și despre spioni, în stilul lui John le Carré, cu microfoane și agenți dubli la tot pasul, continuând ca o frescă ficționalizată a Revoluției din ’89, ilustrată prin personaje reale și imaginate și spații cheie, ambalat spre final într-o poveste de dragoste ce reamintește de capodopera lui Mircea Eliade, „Dosarul București” constituie un volum plin de emoții și acțiune, în care adevărul personal este plasat în centrul creației literare. Lumea lui William Maz este scindată între frumos și grotesc, între eros și decadență, instituindu-se ca un spațiu al regăsirii atât al sinelui, cât și al propriului trecut. Printre gloanțe, otrăvuri și artă, România renaște, pregătită pentru viitorii conducători despre care se crede c-o vor aduce, în deceniul ce vine, pe drumul cel bun.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 120 - Toate fetele rele de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate fetele rele  

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All The Wicked Girls (2017)

Traducere de Mihaela Doagă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 1.616 note)

 

În filosofia creștină, liberul-arbitru a fost înțeles literalmente ca posibilitatea de a alege între bine și rău, între o cale luminoasă ce te va conduce spre paradis sau o conduită vicioasă, demnă de condamnat, ce-ți va rezerva cu siguranță un loc în iadul plin cu smoală și furci. Atâta timp cât vorbim doar despre două posibilități, ambele extreme, libertatea nu e nimic mai mult decât o iluzie reîmprospătată la nesfârșit. Viața nu trebuie privită doar în alb și negru, ci și în tonuri de gri. Să alegi un singur drum înseamnă să te prefaci că nu le vezi și pe celelalte. Poți să-ți pregătești optzeci de ani costumul în care urmează să te prezinți la poarta Domnului sau ai putea să te lași purtat de val, cu speranța că la final transcendența va păstra un gram de iertare și pentru tine. Să crezi în ceva, asta contează cu adevărat, să speri că există o ființă mai presus de materie și că acea entitate te va călăuzi atunci când vei fi pregătit să faci pasul spre necunoscut.

Ne aflăm în 1995, în orășelul Grace, din Alabama, unde fetele cuminți se pregătesc în liniște pentru slujba de duminică. De curând, Summer Ryan a ținut în mica biserică din localitate un splendid recital de violoncel, care s-a lăsat cu ropote de aplauze și lacrimi. Ce-i drept, lucrurile nu mai sunt la fel de când bătrânul Isaiah Lumen s-a prăbușit în timpul predicii din cauza unui atac cerebral, iar locul i-a fost luat de către Bobby, un pastor prea tânăr, ce pare să devieze puțin de la calea cea dreaptă. Dar Summer, fata-înger ce petrece mai mult timp în Lăcașul Domnului decât acasă, s-a apropiat foarte ușor de Bobby și de soția sa, Savannah, găsind în aceștia o a doua familie. Însă acum adolescenta de cincisprezece ani a dispărut, și se crede că de vină ar fi Păsăroiul, creatura cu pene ce a răpit anul trecut alte cinci fete din zonă. Dar Raine, geamăna lui Summer, pornește în căutare și este dispusă să treacă chiar și prin focurile iadului pentru a-și găsi sora.

            Pe lângă puzderia de personaje ce mișună prin carte, cel mai important caracter rămâne în permanență, și aici, orașul. Grace apare ca un loc binecuvântat, aspect confirmat încă din denumire, cu localnici de toate soiurile, de la enoriași cuviincioși ce nu ratează nicio ocazie să se apropie de biserică, elementul geografic și spiritual central, și răzvrătiți căzuți în patima alcoolului sau foști pușcăriași, care, dacă nu au reușit să găsească un scop în viață, măcar stau cuminți la locul lor. Odată ce plecarea fetei lui Joe Ryan este catalogată drept dispariție, sufletele încep să se încingă, împărțindu-se în cei ce așteaptă un semn divin și aceia care vor să facă dreptate prin propriile puteri. Și pentru că poliția a devenit o instituție mai mult decorativă, singurii care vor și pot face ceva rămân membrii familiei lui Summer. Astfel, Raine pleacă în cercetare, alături de Noah, un tinerel ce vrea să calce pe urmele tatălui său, ultimul polițist adevărat, care și-a pierdut viața într-o confruntare armată, ajuns și el de câteva zile organ al legii, și de Purv, un puști hoțoman ce ar fi în stare să fure orice pentru Noah, prietenul pentru care ar fi gata oricând să-și dea unul dintre rinichi, dar cu care soarta nu a fost deloc blândă, fiind snopit în bătaie de fiecare dată când tatăl lui nu fusese cu mintea prea întreagă.

            Romanul lui Chris Whitaker este construit pe simboluri, mai mult sau mai puțin vizibile. Avem câteva nume de personaje emblematice, precum cel al pastorului Lumen, omul care-și conducea turma spre Domnul, cel cu har, care avusese cândva parte de Marea Revelație, sau al șerifului Black, care renunțase, atunci când colegul îi fusese ucis, la orice dorință de a face dreptate, înecându-și amarul în brațele prostituatelor și alcool. Dacă Summer era senină și neprihănită ca o zi de vară, atunci Raine, sora rebelă ce-și petrecea nopțile prin mașinile băieților ce-i dădeau să bea și-și băteau joc de trupul ei voluptos, e ploaia rece din acea zi de vară, care te udă până la piele și te readuce cu picioarele pe pământ. Tot așa, și fiul pastorului, Samson, deși nu este un individ curajos și mai mereu izbucnește în lacrimi, reflectă speranța tatălui de a avea un urmaș puternic, capabil să-i ducă învățăturile mai departe cu o mână de fier.

            Ne găsim într-o perioadă de tranziție în care vechea doctrină conservatoare e înlocuită cu  una dezinvoltă, pe placul tinerilor, în care preoților în rase și cu bărbi le-au luat locul predicatorii în blugi și cu părul tuns periuță. La câteva zile după ce Summer a plecat de-acasă, peste oraș se adună un nor uriaș, negru, pe care credincioșii îl văd ca pe un semn divin prin care li se transmite că s-au lăsat pradă păcatului, dar care ar putea să fie, la urma urmelor, doar un nor de furtună. În timp ce lumea pare că se apropie de apocalipsă, cei trei tineri răscolesc împrejurimile, apropiindu-se tot mai mult de Păsăroi și de locul în care și-ar fi putut duce acesta victimele. Drumul lor e prin excelență unul inițiatic, presărat cu visuri ce sunt spulberate de cruda și trista realitate. Dar undeva acolo, poate dincolo de tot ce poate fi perceput, există ceva pentru care merită să păstrezi o fărâmă de speranță, pentru care merită să te spovedești alături de cei mai buni prieteni, pe un câmp pustiu, poștind o țigară, în timp ce întunericul se lasă peste micul și agitatul oraș.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 119 - Daisy Darker de Alice Feeney (CRIME CLUB)

Titlu: Daisy Darker 

Autor: Alice Feeney 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Daisy Darker (2022)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,81 (din 95.433 note)

 

            O bunică excentrică și iubitoare, ce intenționează să-și petreacă a optzecea  aniversare, ultima după cum i-a prezis o ghicitoare în urmă cu mulți ani, împreună cu restul familiei, în conacul ei, de pe o mică insulă stâncoasă. Un tată care întotdeauna și-a pus cariera de compozitor și dirijor mai presus de orice, făcându-și timp să-și viziteze soția și fiicele doar cu prilejul sărbătorilor. O mamă ce și-a sacrificat visul de a deveni actriță pentru bărbatul pe care l-a iubit, însă care nu a știut niciodată cum să-și arate dragostea. Trei fiice ca trei flori: una prea deșteaptă, arogantă și rece, care cu siguranță va muri în singurătate; alta, frumoasă și vicleană, pentru care contează doar aspectul fizic și cum să-i manipuleze pe ceilalți: și cea din urmă, mezina, o fiică visătoare, pe care mai mereu o regăseai cu nasul prin cărți, dar al cărui destin a fost pecetluit de la o vârstă fragedă de inima sa frântă, din cauza căreia, până acum, a murit de peste zece ori. Și o strănepoată ageră și curioasă, al cărui viitor strălucit este eclipsat în permanență de umbra familiei din care face parte.

            Peste câteva ore Nana va împlini optzeci de ani, și pentru că ziua ei cade odată cu Halloweenul, a decorat, ca de fiecare dată, vechiul conac cu pânze de păianjen, o grămadă de dovleci și ghirlande negre și portocalii. Pe rând, au apărut și invitații, ceilalți membri ai familiei Darker. Frank și Nancy, care nu mai formează de multă vreme un cuplu, dar cărora încă le stă așa bine împreună; Rose, Lily și Daisy, cele trei fiice ale lor, una mai diferită decât cealaltă, și Trixie, fiica de cincisprezece ani a lui Lily, făcută la beție cu un bărbat despre care nici ea nu-și mai aduce aminte. Dar, la insistențele bunicii, pe ușa casei intră încă un oaspete: Conor, prietenul din copilărie și băiatul de care se îndrăgostiseră cândva toate cele trei surori. Ce mai... o seară minunată. Însă după ce toți s-au retras în camerele lor, la miezul nopții, se aude brusc un urlet și o izbitură. Ajunși în sala de oaspeți, ceilalți o găsesc pe Nana prăbușită, moartă, lovită în cap cu un obiect contondent.

            Noaptea e abia la început, și exact peste o oră este descoperit încă un cadavru. Din cauza fluxului, care se va retrage abia peste șase ore, nimeni nu poate părăsi insula. Așadar, îi avem pe toți membrii familiei Darker reuniți în salon, unde se suspectează reciproc de crimă. Dar cineva-i pândește și nu ezită niciun moment să le dea de înțeles că sunt cu toții într-un mare pericol. Versuri sumbre și enigmatice scrise cu creta apar pe perete, versuri despre fiecare dintre ei, tăiate cu o linie odată ce respectivul a fost omorât. Casete VHS cu înregistrări vechi sunt presărate prin cameră, care, după ce sunt vizionate, nu fac decât să adâncească misterul ce-i înconjoară. Morțile din prezent au legătură cu întâmplări din trecutul lor comun, despre care nu aveau de gând să mai vorbească vreodată. Peste toată atmosfera asta sumbră se lasă și o furtună cu tunete și fulgere, din cauza căreia ar putea să rămână pe parcursul nopții fără electricitate.

            Dar cartea asta nu-i despre familia Darker, e doar despre Daisy. Toate întâmplările din filmări o au pe ea în centru, cu fiecare casetă urmărim evoluția mezinei, de la un copil mic care voia să se joace cu surorile sale, până la fata de treisprezece ani ce a decis că-i cazul să-și facă singură dreptate. Daisy e prietenă cu moartea, fiindcă aceasta nu a ezitat să-i facă vizite repetate. Cicatricea ei din zona inimii, unde fusese operată de nenumărate ori, i-a ținut pe ceilalți puști la distanță, văzând în vecina lor o creatură exotică și periculoasă. De asta, părinții au încercat tot timpul s-o izoleze de restul lumii, ca s-o poată supraveghea și ca să o țină departe de orice potențial pericol. Fetița lor de cristal a crescut mare și a decis să riște să fie la fel ca restul, chiar dacă urma să fie pedepsită. Daisy a căutat lumea în cărțile polițiste, fiindcă realitatea nu-i oferea prea multe, nici măcar acel mult dorit gram de normalitate.

            O rescriere curajoasă după celebrul roman „Zece negri mititei”, al Agathei Christie, impregnată cu o atmosferă specifică literaturii de groază, relatată în inconfundabila manieră a lui Alice Feeney, cu traume, familii disfuncționale și mistere greu de elucidat. Și în acest volum autoarea britanică face trecerea de la ficțiunea polițistă cu iz clasic, la thrillerul psihologic, complex, al cărui rezolvare ține în totalitate de protagoniști sau de personajul care ne poartă prin poveste. Sincer să fiu, mi s-a părut mult mai bun decât „Piatră, hârtie, foarfecă”, mai alert și mai sumbru, așa cum ar trebui să fie o lectură pe care intenționezi să o citești pe parcursul nopții. Încă nu m-a prins în mreje, dar sunt pe drumul cel bun și sper ca următoarea să mă convingă că merită s-o răsplătesc cu nota maximă, atât cât i-aș putea oferi din postura mea de cititor. 

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 118 - Drumul spre casă de Sebastian Fitzek (CRIME CLUB)

Titlu: Drumul spre casă  

Autor: Sebastian Fitzek

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Der Heimweg (2020)

Traducere de Catrinel Iordache

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,17 (din 9.217 note)

 

Un studiu realizat în 2020 de către Ministerul Federal al Familiei din Germania a arătat că „una din patru femei sunt supuse cel puțin o dată în viață la violență domestică de natură fizică sau sexuală. Victimele fac parte din toate categoriile sociale.” De asemenea, „femeile care observă abuzul domestic în copilărie la părinții lor sunt de două ori mai predispuse să devină victime ale abuzului domestic. Femeile care au fost chiar ele victime ale abuzului părinților sunt până la de trei ori mai predispuse, în perioada adultă, să devină victimele partenerului lor.” Așadar, prin intermediul romanului lui Fitzek, ne cufundăm încă o dată în abisul agresiunilor conjugale, unde rolul victimei îi revine de fiecare dată sexului slab, fiindcă bărbatul este cel puternic, acela care alege mereu prin ce metode, deja testate, să-și conducă soția, veriga slabă și rebelă a familiei.

Pentru că amicul său din copilărie, Caesar, aflat de câțiva ani buni în scaunul cu rotile, vrea să iasă în seara asta la o întâlnire romantică, Jules îi preia rolul la Linia Telefonică de Însoțire, serviciul la care apelează femeile ce au nevoie să discute cu un voluntar pe drumul spre casă. Este abia trecut de ora 22:00, și telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o tânără, Klara, ce spune că e în permanență urmărită de un psihopat, criminalul cunoscut drept Kalendar-Killer, care i-a scris cu puțin timp în urmă data morții pe perete, 30 noiembrie, adică ziua de astăzi. Însă ceea ce nu spune interlocutoarea e că ucigașul a pus-o să facă o alegere: ori își va ucide soțul, monstrul care i-a provocat de când îl știe doar frică și durere, ori, în caz contrar, va veni după ea imediat ce se va crăpa de ziuă.

Dar Klara nu e o femeie puternică, chiar dacă are mai multe motive pentru care să trăiască, așa că decide să-și pună capăt zilelor. Ușor de zis, greu de făcut... Din păcate sau din fericire, nu găsește forța necesară ca să comită ultimul și singurul act de rebeliune, astfel încât nu-i rămâne decât să-și aștepte cu capul sus călăul. Ei bine, odată ce miezul nopții se apropie, eroina noastră nehotărâtă este aruncată într-un alt coșmar, pentru că fuga ei nu face decât s-o pună în noi și noi primejdii. Gândindu-se că Martin nu ar fi în stare să-i facă rău Ameliei, fiica lor, este dispusă să se sacrifice, dacă asta ar putea aduce liniștea în propria familie. Dar Martin nu a dat niciodată dovadă de milă, profitând cu fiecare ocazie să-și abuzeze din nou și din nou soția, până când a adus-o la limita umanității. El o tratează pe Klara ca pe o vită, nu doar că o violează și o maltratează, ci îi invită și pe alții să-și bată joc de trupul și psihicul ei, ducând-o în diverse locuri unde masculii se adună cu scopuri deloc ortodoxe. Scuza și, totodată, motivul lui este că femeile știu doar să-i facă pe bărbați să sufere, să se simtă ca niște jigodii, ca niște animale înspăimântate, așa că merită să fie pedepsite, ca să fie readuse cât mai des pe calea cea dreaptă. Fiecare bătaie are scop educativ, pentru că așa curajul și obrăznicia sunt sancționate, fiindu-le imposibil să evolueze în amazoanele ce vor reuși cândva să-i părăsească.

Povestea de față este construită pe două fire narative, care, deși fuzionează, nu reușesc în niciun chip să se întâlnească. La telefon, o avem pe Klara, protagonista dinamică, care dă nas în nas cu pericolul și e tot timpul pe drum, cea despre care nu știm dacă va reuși să prindă răsăritul de care o despart doar câteva ore. Dincoace, cu bateria pe terminate și căștile în urechi, îl găsim pe Jules, însoțitorul ce pare să aibă parte de o nouă cădere psihică, fiindcă un aspect din povestea Klarei seamănă izbitor cu o întâmplare din propriul trecut, legată de fosta lui soție, care apelase și ea la gestul extrem. Ascultând și încercând să dea sfaturi într-o situație critică, Jules își dezgroapă traumele, ajungând să fie cuprins de incertitudine și disperare. Perspectiva lui ține doar de convorbirea telefonică, rămânând un caracter pasiv aproape până la finalul romanului.

            Nesiguranță, frică, paranoia, groază, teroare și, în cele din urmă, prăbușire psihică, toate personajele lui Sebastian Fitzek au parte de același traseu, fiind împinse în pragul nebuniei, de unde ori se pierd pentru totdeauna, ori se reinventează, devenind fluturi din omizile ce au fost iarăși și iarăși călcate în picioare. Lumea imaginară a scriitorului german se naște din întuneric și sânge, sacrificiul uman fiind detaliul esențial pentru închipuirea unei noi intrigi halucinante. Mai bun decât „Pachetul”, dar cu siguranță mai slab decât „Cadoul”, „Drumul spre casă” reprezintă un thriller cu o intrigă originală, dar superficială, ale cărui elemente dispersate nu reușesc, nici în al doisprezecelea ceas, să-și găsească locul potrivit în imaginea de ansamblu. Dar, după cum spune și autorul în postfață, ficțiunea nu funcționează după legile realității, așa că exagerările sunt permise, atâta timp cât te țin în priză și nu te îndepărtează de romanul pe care ai decis, cu intuiția fidelă de cititor, să-l răsfoiești în această seară.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA