Fragment în avanpremieră: Un cuplu perfect de Ruth Ware

Un cuplu perfect

Ruth Ware 

Titlu original: One Perfect Couple

Limba originală: engleză

Traducere: Ionela Chirilă

ISBN: 978-606-40-2613-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

464 pagini

Editura Trei 

 

Cartea perfectă pentru vacanță! - Booklist

 

SURVIVOR + INSULA IUBIRII = UN CUPLU PERFECT

 

Lyla este într-un impas. Cercetările ei post-doctorale au eșuat, iar relația cu iubitul ei, Nico, nu merge prea bine. Când el primește invitația de a participa la un reality show, Cuplul perfect, ea acceptă să-l însoțească. Ajung într-un paradis tropical din Oceanul Indian, unde vor concura împotriva altor patru cupluri — Bayer și Angel, Dan și Santana, Joel și Romi, Conor și Zana — pentru un premiu consistent în bani. După ce prima provocare îi lasă pe toți răvășiți și furioși, o furtună nocturnă aduce dezastrul. Despărțiți de continent de kilometri de ocean, lipsiți de orice mijloc de comunicare, ei trebuie să se unească pentru a supraviețui. Pe măsură ce tensiunile cresc și rezervele de apă potabilă și mâncare scad, Lyla constată că miza acestui joc nu mai este premiul, ci supraviețuirea. Printre ei se află un criminal care îi elimină unul câte unul. 

Cu influențe din Agatha Christie, acest thriller alert, fascinant, plin de intrigi și personaje foarte veridice, demonstrează încă o dată că Ruth Ware este regina suspansului psihologic.

 

„Cel mai cinematografic roman al lui Ruth Ware de până acum.” - KIRKUS REVIEWS

„Ware trece de la satiră romantică la roman de aventuri și apoi la thriller psihologic cu o abilitate care nu poate fi negată”. - WALL STREET JOURNAL

„Ware ne oferă încă o dată o intrigă inteligentă, un ritm intens și un final diabolic de inteligent.” - LIBRARY JOURNAL

FRAGMENT

CAPITOLUL 4 

Următoarele câteva zile au trecut valvârtej. Cumva, în mod incredibil, părea că noi chiar facem asta și, aproape imediat, în câteva ore, Ari ne trimitea contracte preliminare cu clauze de confidențialitate înspăimântătoare, iar Camille întreba dacă preferam să zburăm de pe Gatwick sau Heathrow. 

Cel mai ciudat era că, în afară de mine, toată lumea, de la Ari la profesorul Bianchi, se comporta de parcă toată povestea asta era perfect normală. Profesorul Bianchi nu părea să înțeleagă că era ceva diferit față de o vacanță obișnuită de iarnă, rezervată în ultimul moment — deși nici nu încercasem să-i explic despre ce era vorba. Ari părea să creadă că să lași totul baltă și să zbori în Indonezia, doar cu un preaviz de două săptămâni, era total rezonabil. Și poate că era, în lumea lui profesională. 

Prietenii lui Nico trimiteau mesaje cu felicitări care păreau sincere, dar nu reușeau să-și mascheze gelozia profesională. Ai mei făceau comentarii pline de invidie despre vacanțe gratuite și bronzuri de iarnă.

De fapt, singura persoană care a exprimat vreo îndoială a fost mama, care părea derutată când i-am explicat situația la telefon, în weekendul dinaintea zborului. 

— Un reality show? Dar, Lyla, draga mea, de ce? Tu nici măcar nu te uiți la emisiunile astea. 

— E pentru Nico, chiar își dorește chestia asta, i-am zis, știind din clipa în care vorbele mi-au ieșit din gură cât de jalnic suna totul. 

— Ce, l-a pălit vreo criză a vârstei mijlocii? 

M-a umflat râsul. 

— Nu sunt convinsă că Nico intră în categoria „vârstă mijlocie“, mamă. Dar nu, nimic de felul ăsta. E o mișcare bună în cariera lui. Dacă au succes mare, emisiunile reality TV pot să te facă foarte vizibil în breaslă. 

— Dar de ce trebuie să te duci tu? 

— Pentru că... m-am oprit. 

Pentru că e un show pentru cupluri ar fi fost un răspuns ușor de dat, deși nu eram sigură că aveam voie să zic măcar atâta lucru — orice despre emisiunea asta era, chipurile, confidențial, așa cum scria în acordul pe care îl semnasem. Dar nu era chiar adevărul și nu asta voise mama să spună. Faptul că formatul era despre cupluri era motivul pentru care fusesem invitată. Nu era și motivul pentru care am spus da. 

De ce am spus da... ei bine, nu eram sigură dacă eram pregătită să sap prea adânc. În parte, știam că eu și Nico ne aflam la o răscruce în relație. Nu era chiar o criză a vârstei de mijloc, dar nu puteam continua așa, el bătând tot la uși închise, iar eu tot mai nemulțumită că-i susțineam visurile în timp ce ale mele păreau să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Nico avea nevoie de o pauză — și eu aveam nevoie, doar că altfel.

— Ideea e că, după mine, a zis mama, umplând tăcerea, nu e momentul potrivit pentru așa ceva. Ai 32 de ani, dragă, tu și Nico ar trebui să vă așezați la casa voastră. Și nu-mi imaginez că șeful tău e prea încântat. 

— Mamă, Nico are nevoie de asta și îl iubesc. Și asta faci pentru cei pe care-i iubești. Îi susții. 

— Ei bine, toți avem nevoie de o pauză de la frig și presupun că măcar e o vacanță gratuită, a zis mama resemnată și m-a făcut iar să râd. 

Remarca mamei despre frig mi-a revenit în minte în clipa în care avionul a aterizat în Jakarta. Evident că în teorie știam că vremea de februarie în Indonezia era cu totul altceva decât cea din Londra, dar cumva faptul că știam asta teoretic nu făcea cu nimic mai puțin șocante valurile de aer umed, ca de saună. Ne urcaserăm în avion cu haine de ploaie, cizme și eșarfe. Pe măsură ce coboram treptele spre asfalt, transpirația mi s-a scurs în sutien înainte să pun măcar piciorul pe sol. 

Făcusem greșeala de a încerca să încep raportul despre chikungunya în timpul zborului de legătură din Dubai, iar acum mă simțeam aproape amețită de oboseală, spre deosebire de Nico, care băuse patru ginuri tonice și apoi dormise șase ore fără întrerupere, în ciuda locului strâmt de la clasa economică. Arăta proaspăt și plin de entuziasm în timp ce-și trăgea bagajul de mână spre autobuzul cu aer condiționat, iar eu mă simțeam ștearsă și epuizată. Când mi-am zărit reflecția în fereastra autobuzului, nu arătam deloc ca o concurentă la un reality show. Arătam ca o cercetătoare stresată, ușor mahmură, care încerca să facă din rahat bici și să scoată o lucrare publicabilă din niște rezultate dezastruoase.

Recuperarea bagajelor și controlul vamal au fost coșmarul obișnuit, cu bebeluși zbierând și adulți împingându-se să ajungă la o geantă care ar fi venit din nou pe carusel în mai puțin de cinci minute. După agresivitatea călătorilor din jurul meu, ai fi zis că bagajele care dispăreau în spatele perdelei de plastic urmau să fie incinerate și nu să apară neatinse câțiva metri mai încolo. 

În cele din urmă am trecut de controlul pașapoartelor și am ajuns în sala de sosiri căscând ochii, clipind des, căutând prin mulțime o față cunoscută sau măcar o pancartă cu un nume pe care să-l recunoaștem. Emailul lui Camille promisese c-o să ne întâmpine cineva, dar pe măsură ce treceam pe lângă șofer după șofer, mi-am dat seama că nu ne spusese, de fapt, după cine să ne uităm. Numele real al lui Nico era Rice, Nicholas Rice. Nico Reese era un nume de scenă. Dar nu vedeam nimic pe care să scrie Reese/ Santiago, Rice/Santiago sau chiar Effing Productions. 

Și apoi m-am întors și am văzut un bărbat plictisit, în costum, ținând sus o pancartă mică și albă pe care era scris de mână NICO LILLA CUPLU PERFECT. 

I-am dat un cot lui Nico. 

— Ce zici, e vorba de noi? 

Un zâmbet i s-a întins pe chip. 

— Cuplu perfect? Evident, ce naiba. 

A smuls valiza într-o parte, târând-o prin șuvoiul de oameni nervoși, ca și cum ar fi traversat un râu deosebit de agitat, și a zis: 

— Ești de la emisiunea TV? Eu sunt Nico. Ea e Lyla. 

Șoferul a afișat un zâmbet primitor. 

— Bună ziua, eu sunt Pak! Bine ați venit, domnule, bine ați venit, domnișoară. Bine ați venit în Indonezia. Pot să vă iau bagajele?

* 

Traficul din Jakarta s-a dovedit a fi un blocaj după altul și, în ciuda claxoanelor și a intersecțiilor în care s-a mers numai într-a ntâia, am adormit înainte să ieșim din oraș. M-am trezit când am trecut peste niște limitatoare de viteză și hurducăturile m-au trimis cu capul în umărul lui Nico; m-am uitat pe geam, ștergându-mă de salivă de pe obraz. Clădirile înalte și cartierele de beton ale Jakartei dispăruseră, fiind înlocuite de un mic port populat cu iahturi legănându-se pe apă. Soarele era sus pe cerul perfect senin și-i simțeam căldura în ciuda aerului condiționat care-mi sufla în față din sistemul de ventilație al mașinii. 

— Domnule, domnișoară, am ajuns, a spus șoferul peste umăr. 

Afișajul de pe bord arăta că era aproape prânz. Nico și-a pus brațul în jurul umerilor mei și m-a strâns puternic. 

— Ești entuziasmată? 

Nu prea, ar fi fost răspunsul sincer. Epuizată era cuvântul pe care l-aș fi ales, urmat îndeaproape de flămândă și stresată. Dar știam că nu asta voia Nico să audă, așa că am zâmbit fără vlagă. 

— Da. Să înceapă aventura. 

O femeie stătea pe debarcader cu un clipboard, iar Nico și-a desfăcut centura de siguranță, a deschis portiera și a ieșit înainte ca șoferul să i-o deschidă. 

— Bună, Nico, mă bucur atât de mult să te cunosc! am auzit vag prin ușa mașinii, în timp ce mă agitam să-mi găsesc lucrurile. 

Și apoi, în timp ce șoferul mi-a deschis portiera: 

— Lyla, vino s-o cunoști pe Camille!

Camille, fata de pe Zoom. Deci chiar se întâmpla. Se întâmpla de-adevăratelea. Înțelegea realității în sine era la fel de șocantă ca vremea din Jakarta. Evident că se întâmpla — doar pentru asta semnaserăm, nu? Și totuși... 

Mi-am lipit un zâmbet înghețat pe față. 

— O clipă! 

La un moment dat, în timpul călătoriei, pierdusem un pantof și a trebuit să bâjbâi pe sub banchetă. Când în sfârșit l-am găsit sub scaunul din față, m-am ridicat să o văd pe Camille stând lângă mine, întinzându-mi mâna. 

— Lyla! Mă bucur atât de mult să te cunosc pe bune! 

— Camille, bună. Mă bucur să pot asocia un chip unui... ei bine, cred că ne am întâlnit pe Zoom, dar nu e același lucru, nu i așa? Scuze că arăt așa... 

Am mutat pantoful în cealaltă mână și apoi i-am strâns mâna destul de stângaci. Eram îngrozitor de conștientă de cât de neglijent mă prezentam și de faptul că purtam aceleași haine de două zile și nu-mi venise în minte să mă mai dau cu deodorant. Am făcut un gest către fața mea șifonată de somn și părul încâlcit, dar Camille a dat din mână. 

— Oh! Doamne, nu-ți face niciun fel de probleme. Trebuie să fi călătorit zile întregi. O să ai destul timp să te împrospătezi înainte de întâlnire. 

— Întâlnire? 

Nico a devenit atent instantaneu. 

— Sunteți ultimii care ați ajuns! Așa că, imediat ce sunteți gata, ridicăm ancora, apoi toată lumea se va aduna pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri despre cum va funcționa totul. O să-i cunoașteți pe ceilalți concurenți, o să vorbiți cu Baz, puteți să întrebați orice... e șansa voastră să vă acomodați cu toată lumea.

Am clipit. Aveam senzația chinuitoare că urcasem într un montagnes russes care se punea în mișcare înainte să fiu pe deplin pregătită. 

Nico, pe de altă parte, era deja cu centura pusă și pregătit de cursă. 

— Suntem ultimii? N-am știut. De cât timp sunt ceilalți aici?

Părea deranjat și vedeam cum calcula în minte cum ar putea asta să-i afecteze șansele, imaginându-și cum ceilalți deja formau alianțe, își făceau prieteni și-și planificau strategiile. 

— Păi... nu de foarte multă vreme, a răspuns Camille vag. Eu și Baz suntem aici de mai bine de o săptămână, iar de atunci ceilalți concurenți au început să tot sosească. Bayer și Angel au venit cu zborul dinaintea celui cu care ați ajuns voi. Cred că Zana și Conor au fost aici primii. 

— Minunat, a replicat Nico oarecum înțepat, dar apoi am observat că începe să se stăpânească și să se forțeze să fie șarmant. Eh, ultimii, dar nu cei din urmă, nu? Nici nu pot să-ți explic cât de entuziasmați suntem eu și Lyla să fim aici, nu i așa, Lil? 

— Mda, foarte entuziasmați. 

— Bun, păi sentimentul e cât se poate de reciproc, a răspuns Camille cu căldură și mi-a strâns ușor brațul. Acum, această frumusețe este vehiculul nostru, a gesticulat către cel mai mare vas din port, un iaht de lux ancorat la chei.