Recenziile lui Gică 183 - Sarek de Ulf Kvensler (CRIME CLUB)

Titlu: Sarek 

Autor: Ulf Kvensler 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Sarek (2022)

Traducere de Carmen-Olimpia Tache

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 3,57 (din 5.749 note)

 

„O scurtă privire la hartă dezvăluia faptul că Sarek era mult mai interesant decît Padjelanta. Practic, toată secțiunea centra­lă era acoperită de pete de maro și alb, cu petice și linii albastre între ele. Zonele maro erau cele în care contururile de diferen­ță de nivel erau atît de apropiate încît nu puteau fi distinse. Al­bul indica ghețari; știam că mulți dintre ghețarii Suediei erau în Sarek. Albastrul arăta lacuri și ape curgătoare, în primul rînd Rahpaadno, rîul important care curge prin Valea Rapa pînă la del­ta pe care o formează la marginea nord-vestică a lacului Lájtávrre. Numele munților aprindeau imaginația: Ruohtes, Tsahkok, Alkatj, Ahpar, Skarki.

Asta era adevărata sălbăticie, mii de kilometri pătrați fără ca­bane și trasee, teren dificil și necruțător. Ai fi putut să mergi zile întregi fără să întîlnești picior de om, mai ales în această perioadă a anului. În mijlocul parcului era marcat un telefon pentru ur­gențe. Mi-am dat seama că, dacă erai în unul dintre colțurile mai îndepărtate ale acestuia, ar dura zile întregi să ajungi la el.”

            Anna, Henrik și Milena se pregătesc să plece într-o nouă drumeție în munți, un hobby pe care-l practică de mulți ani, din vremea studenției. Planul inițial era să meargă din nou pe Kungsleden, de la Abisko la Kebnekaise, un traseu nu tocmai ușor, dar sigur. Însă se pare că de data asta un nou membru se va alătura micului grup, și anume Jacob, un bărbat cu mușchi bine conturați și foarte atrăgător, pe care Milena l-a cunoscut online. Dar Anna e sigură că-l știe de undeva pe Jacob și că noul iubit al prietenei sale nu are tocmai intenții curate. Câteva zile mai târziu, după ce în sfârșit Henrik a fost de-acord ca Jacob să vină cu ei, cei patru tineri se află în trenul de noapte spre Abisko, urmând să coboare, așa cum stabiliseră, la Kungsleden. Dar în ultimul moment Jacob le propune să abandoneze traseul stabilit și să se îndrepte spre Sarek, pentru că a rezervat deja un elicopter care să-i ducă pe platoul stâncos de la intrarea dinspre Parc. Confuzi, dar dornici în același timp de o experiență inedită, ceilalți acceptă cu sufletul la gură oferta, neștiind că următorii kilometri parcurși pe jos vor decide cine trebuie să moară și cine merită să scape cu viață din ghearele munților.

               Romanul se desfășoară sub forma unui interogatoriu pe care inspectorul Anders Suhonen i-l ia Annei Samuelsson, descoperită, rănită și udă din cap până-n picioare, în Parcul Național Sarek, internată în prezent în spitalul Gällivare. Și așa, prin relatarea (întreruptă și reluată) protagonistei ne imersăm în drumeție, pornim la drum alături de cei trei prieteni, la distanță sigură de noul venit. Și odată ce pătrundem în Sarek, orice urmă de civilizație dispare. La picioarele noastre se întinde Valea Rapa, iar la orizont se văd piscurile înalte, greu de escaladat. Aici natura se transformă într-o adevărată provocare, e nevoie de o voință de fier și de forță fizică pentru a traversa râurile înghețate prin care trec curenți puternici. Fiecare pas trebuie calculat cu grijă, tot timpul trebuie să ai trei puncte de sprijin, ca să nu-ți pierzi echilibrul și să te prăbușești în apa rece sau în prăpastie. Proviziile ajung doar pentru o săptămână, îmbrăcămintea călduroasă și de protecție nu trebuie să intre în contact cu umezeala și e necesar să ai la tine un dispozitiv electronic de urmărire, ca ajutoarele să te repereze repede și eficient în pustiul ploios de aproape 2.000 de kilometri.

            Drumul anevoios pe care-l parcurg Anna, Henrik, Milena și Jacob se transformă încet, dar sigur, într-un traseu de autocunoaștere, Sarek reușind să le scoată cele mai profunde temeri la suprafață. Paranoia crește cu fiecare popas, Anna nu-l scapă pe Jacob din vedere, fiind sigură că iubitul Milenei le va întinde o capcană, îi va ucide și va scăpa cu mâinile curate. De asemenea, își dă seama și că Henrik, logodnicul ei și profesorul căruia studenții îi ciuguleau odinioară din palmă la conferințe, nu mai e într-o formă fizică așa bună, renunțând, fără știrea ei, la orele de sală, înaintând tot mai greu și pierzându-și suflarea, confruntându-se mai nou și cu frica de înălțime. La rândul ei, Milena se dovedește o păpușă ușor de manipulat, ale cărei sfori se află în mâinile lui Jacob. Cât despre ultimul membru al grupului, ei bine... Jacob e (și nu e) malefic, e (și nu e) un iubit model, ipostazele sale fiind alterate la fiecare capitol de viziunile (implicate) ale Annei și Milenei.

            Sarek e mai mult decât un parc natural, e purgatoriul, e locul unde damnații își mărturisesc păcatele. Și, în același timp, e un cronotop în care anotimpurile duc o luptă acerbă. Peisajele cromatice de primăvară sunt spălate în următoarea clipă de ploile torențiale de toamnă, soarele de vară ce le usucă echipamentul este umbrit fulgerător de zăpada ce cade din cer fără niciun avertisment. Astfel, Sarek devine un personaj în sine, un soi de zeitate ce-i pune la încercare pe cutezătorii ce-i vizitează tărâmul. Concluzionând, romanul lui Ulf Kvensler e o combinație interesantă între stilul pe care l-au adoptat Ruth Ware și Lucy Foley și Nordic Noir, aruncând niște personaje de hârtie, superficiale, într-un context sumbru și tensionat. E scris bine, îți stârnește interesul în aceeași măsură în care-ți pune nervii la încercare,  și merită citit, dacă nu pentru plot, atunci pentru peisajele montane descrise cu atâta acuratețe.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ulf Kvensler:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Falled

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 63 - Minciunile pe care le spun de Julie Clark (CRIME CLUB)

Titlu: Minciunile pe care le spun  

Autor: Julie Clark

Editura: TREI

Titlu original: The Lies I Tell (2022)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,10 (din 75.303 note)

 

            Niciodată nu știi la ce să te aștepți atunci când vine vorba de Julie Clark și de thrillerele ei atipice, pentru că întotdeauna o să te trezești că viziunea ți-e întoarsă cu susul în jos și că nimic din ceea ce ai crezut la început nu se potrivește cu deznodământul. Am impresia că cel mai mare talent al autoarei nu e să construiască o poveste palpitantă, cu personaje incredibil de credibile, ci să-l manipuleze pe cititor în așa fel încât să aleagă mereu pista greșită, ca apoi să-i dea lovitura de grație printr-o dezvăluire șocantă. „Minciunile pe care le spun”, cel mai recent roman al ei tradus în limba română, face parte din categoria thrillerelor domestice, în care doar moralitatea este ucisă, mai bine spus măcelărită în chip grotesc, de bărbații ale căror dependențe și intenții necurate sunt scoase la lumină prin șiretlicurile unei femei „fatale”, pentru care răzbunarea și dreptatea sunt cele mai importante accesorii. Pornind de la o temă de actualitate, și anume corupția ce erodează sistemul politic și viața socială, Julie Clark marjează pe bestializarea bărbaților, pe care îi transformă în niște creaturi fără minte, dionisiace, mânate doar de instincte, comparativ cu femeile care sunt cu capul pe umeri, raționale și mult mai puternice decât sexul „tare”, toate astea fără să facă apel la feminismul exagerat ce le preschimbă de multe ori pe doamne în supraoameni. În acest caz, la capetele firului narativ se află două femei puternice, cât se poate de diferite, angajate într-un joc de-a șoarecele și pisica în care minciunile sunt cu atât mai verosimile cu cât sunt mai gogonate. Dar ca să nu vorbim în van și să cădem în patima clișeelor inutile, haideți să vedem cum stă treaba de fapt și cine sunt protagonistele noastre.

               Dacă s-ar oferi un premiu pentru cea mai mare impostoare, Meg Williams ar fi cu siguranță câștigătoarea. O actriță desăvârșită, o escroacă sentimentală fără cusur, o maestră a minciunilor, Meg și-a petrecut fiecare clipă a existenței perfecționându-și tacticile de joc, având grijă să obțină întotdeauna ceea ce-și dorește fără să lase vreo urmă. Țintele ei preferate – bărbații bogați, imorali, corupți până în măduva oaselor; strategia folosită – câștigă-le încrederea, fă-i să devină dependenți de tine și de serviciile tale (nu e cazul să vă gândiți la prostii) și adu-i la sapă de lemn, având grijă să nu-ți dai niciodată arama pe față. Meticuloasă, foarte atentă la fiecare gest, Melody, Maggie, Maddie ori altă derivație de la adevăratul său nume, studentă, agentă imobiliară sau femeie casnică, depinde de situație, de scop și de orașul în care se află, protagonista a făcut multe victime, însă tot ce-și dorește e să se răzbune. La nici optsprezece ani, tânăra Meg și-a pierdut casa, a fost nevoită să renunțe la liceu și să locuiască împreună cu mama ei într-o mașină, doar pentru că cineva, o figură importantă în viața politică, a păcălit-o pe cea care i-a dat viață să renunțe la tot ce avea. Trăind la limită, fata a jurat să facă dreptate cu orice preț, și astfel a devenit o enigmă și, paradoxal, o legendă vie, pentru că nimeni n-a reușit să-i demonstreze vinovăția.

            Pe de altă parte, o avem pe Kat, o jurnalistă a cărei carieră în ascensiune s-a încheiat brusc din cauza lui Meg. În ciuda faptului că au trecut câțiva ani de atunci, Kat este încă obsedată de impostoarea care a făcut furori pretutindeni și se dedică întru totul demascării acesteia. Femeia se împrietenește cu Meg, doar, doar o va prinde pe picior greșit, însă problemele personale cu soțul dependent de jocurile de noroc o determină să-și regândească alegerile. Din punctul de vedere al construcției, femeia nu are nimic deosebit, ieșind în evidență doar prin încăpățânarea de a duce la bun sfârșit o „misiune” pe care nu o înțelege pe deplin. E orbită de resentimente, nu poate să privească dincolo de aparențe, să treacă dincolo de fețele de porțelan ale lui Meg pentru a descoperi adevărul. E greu de spus dacă ea e șoarecele sau pisica – rolurile se schimbă de fiecare dată când cele două femei se întâlnesc, pentru că amândouă știu cu cine au de-a face.

            O să sune puțin ciudat ce urmează să spun, dar în acest roman nu există un personaj negativ individualizat, ci unul colectiv, reprezentat de toți bărbații care mint doar ca să iasă basma curată în fața societății, a soției sau iubitei. Iar în acest univers în care bărbații pot face tot ce vor, fără să țină cont de a cui dragoste o zdrobesc, este nevoie de un justițiar care să facă ordine. Un fel de Wonder Woman, fără puteri supranaturale, care le plătește escrocilor cu aceeași monedă, mânăriile pe care le face Meg funcționând ca un fel de karma. Sunt sigură că o să vă placă de ea, și dacă „Minciunile pe care le spun” este primul roman pe care îl citiți de la Julie Clark, vă recomand cu căldură să încercați și „Ultimul zbor”, o poveste de viață mascată sub forma unui thriller domestic, alert și plin de suspans.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Julie Clark:

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 179 - Puiul de cuc de Camilla Läckberg (CRIME CLUB)

Titlu: Puiul de cuc  

Serie: Fjällbacka (#11)

Autor: Camilla Läckberg

Editura: TREI

Titlu original: Gökungen (2023)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 456

Media pe Goodreads: 3,96 (din 5.814 note)

 

            În 2003, Camilla Läckberg debuta cu Prințesa ghețurilor, prima carte din seria „Fjällbacka”, publicată în limba română la Editura Trei, fiind de altfel și primul volum din Seria Neagră de la GSP, disponibil la chioșcurile de ziare din 02.02.2011. Au urmat Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei și Vrăjitoarea. Pe parcursul celor zece romane i-ați urmărit pe scriitoarea de biografii Erica Falck și polițistul Patrik Hedström rezolvând cazuri complicate, evoluând de la o anchetă la alta și reușind, în ciuda impedimentelor, să-și întemeieze o familie, având în prezent trei copii. Însă, odată cu personajele sale, s-a schimbat și stilul de scriere al autoarei suedeze, adaptându-se noilor tendințe literare și mizând, îndeosebi, pe corectitudinea politică. Și așa, pas cu pas, după trei decenii active, seria a ajuns la volumul al unsprezecelea, Puiul de cuc.

            Mai întâi, să vedem personajele, pe cele din prim plan, bineînțeles. Scriitorul Henning Bauer urmează să primească Premiul Nobel pentru Literatură, pentru elogiul său în nouă părți/cărți adus femeii, dar se confruntă cu o acută lipsă de inspirație, nereușind să-și termine decalogul. E căsătorit cu Elisabeth și are doi fii, Peter și Rickard. Fotograful Rolf Stenklo pregătește o nouă expoziție, însă de data asta vrea să facă o mărturisire, numindu-și una dintre fotografii „vinovăție”. Louise e soția lui Peter, mai exact a doua soție, după ce prima, Cecily, a fost spulberată de o mașină în timp ce se întorcea de la alergat. Erica Falck e prietenă cu Louise, și de asta participă, împreună cu Patrik, la Nunta de Aur a lui Henning și Elisabeth. Însă, după petrecere, invitații află că a avut loc o crimă, Rolf a fost ucis cu un pistol de cuie, în respectiva noapte, chiar în sala unde-și pregătea colajul. În noaptea următoare are loc o triplă omucidere pe insula familiei Bauer, iar Erica Și Patrik sunt obligați (oficial și neoficial) să deschidă o nouă anchetă.

            Crimele din prezent sunt strâns legate de un accident din 1980, când Lola, o femeie trans, și-a pierdut viața, împreună cu fiica ei, Pytte, într-un incendiu. Henning și Rolf făceau parte la acea vreme din Clubul Blanche, un grup select de artiști care se adunau serile acasă la Lola, unde aveau loc chefuri încinse și dezbateri pe teme culturale. Să fie oare Rolf vinovat de moartea Lolei? Și ce (sau cine) era în fotografia care a dispărut în noaptea omorului? Viața nu a fost deloc ușoară pentru Lola din clipa în care a renunțat la numele de Lars și și-a asumat o altă identitate de gen. E adevărat că unii oameni o apreciau, chiar iubeau, mai ales clienții de la clubul la care lucrase la bar, însă mulți erau oripilați de comportamentul și veșmintele sale feminine, prejudecăți care au condus, până la urmă, la violență. Dar Lola era perfectă așa cum era, o prietenă de nădejde, o persoană care știa întotdeauna cum să pună problema ca să împace pe toată lumea și un tată bun pentru Pytte, lumina ochilor ei.

            Acum, haideți să vedem ce mai fac protagoniștii noștri, pe care timpul nu i-a cruțat. Erica se confruntă cu menopauza, are grijă de copii și pornește în investigație pe cont propriu imediat ce află despre povestea Lolei, iar Patrik, deși nu e „căpitanul” echipei, este privit de colegi drept anchetatorul șef, îndreptându-se acum spre insula unde a avut loc triplul asasinat. Pe căi separate, în zone diferite ale Suediei, protagoniștii noștri desfășoară două cercetări în paralel, care se vor uni spre deznodământ. Se iubesc la fel de mult, se comportă ca doi adolescenți și nu ezită deloc când prind vreun minut în care pot să-și facă de cap nestingheriți. Așadar, o familie perfectă și una distrusă, legate prin prietenii și interese comune, prinse într-o vâltoare de evenimente tragice care se vor sfârși doar atunci când adevărul va ieși la suprafață.

            Fiind prima carte din serie pe care o citesc, am avut senzația că am ajuns prea târziu la petrecere, fiindcă nu cunoșteam pe nimeni. Dar ușor-ușor mi-am făcut o idee despre cuplul de investigatori faimoși din literatura Nordic Noir, astfel încât am putut să empatizez atât cu Patrik, care și-a jucat rolul la perfecție chiar și în cea mai tensionată clipă, cât și cu Erica, care, dincolo de simplitatea aparentă, e o femeie dură și nu se dă în lături de la munca de teren, mai ales atunci când răspunsurile ar putea duce la o nouă biografie (polițistă). Mi-a plăcut, cred că e una dintre cărțile reprezentative pentru ficțiunea de astăzi, ludică și corectă politic, potrivită pentru împătimiți și amatori deopotrivă. Dar seria mea preferată a Camillei Läckberg rămâne în continuare „Vincent și Mina”, așa că aștept cu interes Miraj, sfârșitul trilogiei scrise împreună cu Henrik Fexeus.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Camillei Läckberg: 

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 178 - Când regele moare de Elina Backman (CRIME CLUB)

Titlu: Când regele moare 

Serie: Saana Havas (#1)

Autor: Elina Backman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ 

Titlu original: Kun kuningas kuolee (2020)

Traducere de Zsuzsa Máthé

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,68 (din 1.651 note)

 

            Ca suspans și acțiune, romanul Elinei Backman e undeva între „Tămăduitorul”, de Antti Tuomainen, și „Vânătoarea de vrăjitoare”, de Max Seeck. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, cartea pendulează între scenele pitorești din Hartola, unde protagonista, Saana Havas, investighează o crimă ce a avut loc în urmă cu treizeci de ani, și povestea lui Jan Leino, un polițist din capitală, celibatar, care cercetează, alături de colega lui, Heidi, moartea violentă a directorului unei renumite companii de marketing. Pe scurt, crime ritualice, secrete din trecut, răzbunare, furie ținută-n frâu  decenii de-a rândul și doi eroi, un el și o ea, care, printr-o conjunctură banală, ajung să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, întinsă pe zeci de pagini. E adevărat că începutul e anevoios, îți ia ceva până te imersezi în narațiune, dar, după primele cinci/șase capitole, reușește să te prindă, și rămâi acolo până la ultima filă, ca să descoperi cine e ucigașul cu fierul încins.

            Acum, să dăm puțin scenariul pe slow-motion... După ce este concediată de la publicația unde lucrase ca jurnalistă de tip clickbait, Saana pleacă în Hartola, unde intenționează să-și petreacă vara în compania mătușii sale, o gospodină desăvârșită, pasionată de grădinărit. Și pentru că tânăra noastră este atrasă de ploturile polițiste, vizionând toate episoadele din Poirot și urmărind în prezent sezonul 2 (ep. 03) din The Killing, pe Netflix, devine repede interesată de o tragedie ce a avut loc în toamna anului 1989, când Helena, o fată de cincisprezece ani, a fost găsită moartă în repezișul râului. La trei ore și jumătate distanță cu autobuzul (când ești îndrăgostit nebunește, timpul nu mai reprezintă vreun impediment), adică în Helsinki, directorul unei importante companii de marketing este găsit ucis, înecat într-un vas cu apă și însemnat, cu un fier încins, pe testicule cu o coroană. Curând, Jan Leino realizează că există încă trei regi care urmează să fie omorâți, dar ce nu știe el e că ucigașul e acum în drum spre Hartola, acolo unde trăiește cea de-a doua victimă.

            Deși ne-am aștepta ca Saana și Jan să colaboreze pentru a-l demasca pe criminalul din prezent, polițistul nostru e un profesionist, așa că nu divulgă nimic despre ancheta în desfășurare și apelează doar la propriii colegi. Și astfel intră în scenă Heidi, o investigatoare competentă, dedicată meseriei, care are o slăbiciune pentru damele frumoase, în special pentru ultima ei parteneră de-o noapte, o antrenoare care predă cursuri de autoapărare pentru femei. Heidi e o dură, mai puternică decât majoritatea bărbaților pe care i-a cunoscut, printre care se numără și Jan, care, din cauza serviciului extrem de solicitant, nu reușește să-și găsească o iubită și e nevoit să-și creeze cont pe  o aplicație de dating. Însă, când o cunoaște pe Saana, viața lui prinde culoare, ajungând să se comporte ca un adolescent prostuț și dorindu-și să petreacă cât mai mult timp în compania tinerei blonde, chiar dacă asta înseamnă să-și sacrifice orele de odihnă și nopțile.

            Și dacă sunt prezenți patru regi (vii sau decedați), e obligatoriu să avem și un regat. Dar puțini știu că Hartola e singurul regat din Finlanda. Mai mult de atât, primele două crime au avut loc la Poarta Regelui, mă rog, la cele două Porți ale Regelui, din cele câteva zeci care se regăsesc, împrăștiate, pe teritoriul țării. Dar în Hartola nu mai există niciun rege, niciunul oficial. Ultimul vlăstar de viță nobilă care a trecut pe-aici a fost baronul Von Reichmann, care s-a înapoiat în Germania chiar în 1989, anul în care Helena a fost omorâtă, după sau în timpul Balului Venețian de la conac. Să fi avut baronul vreo legătură cu moartea tinerei? S-o fi ucis din cauza unei iubiri neîmpărtășite? Și ce căuta o fată modestă, care vindea căpșune la taraba din fața casei sale, la conac? Chiar dacă nimeni nu știe adevărul pe deplin, localnicii trecuți de prima tinerețe îi oferă piesele lipsă Saanei, pe care fata le potrivește în imaginea de ansamblu, observând cum povestea se modifică la fiecare îmbinare.

               Mi-a plăcut, merită 3,5 stele, dacă nu pentru intriga polițistă din prim plan, atunci pentru povestea de dragoste din background, sinceră și inocentă, care-i transformă pe cei doi adulți în toată firea în niște copii răsfățați, amanți legitimi ai nopții și amatori ai zilelor cu soare. Peisajul feeric din Hartola invită la introspecție, la analiza deciziilor greșite luate cândva la repezeală și la posibilitatea schimbării. Componenta ocultă, puțin diluată, oferă un iz gotic intrigii, care se resimte destul de puternic prin atmosfera sumbră. Dacă ești puțin atent la detalii, te prinzi repede ce s-a întâmplat în 1989, dar nu ai suficiente amănunte încât să-ți dai seama cine e ucigașul din prezent. Sau... care sunt ceilalți doi regi, fiindcă acțiunea e în toi, și poliția încă nu pricepe de ce victimele sunt ucise prin înec.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Elinei Backman:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 177 - Mystic River de Dennis Lehane (CRIME CLUB)

Titlu: Mystic River 

Autor: Dennis Lehane 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Mystic River (2001)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,17 (din 145.050 note)

 

Jimmy Marcus și David Boyle locuiau în Flats, iar amicul lor, Sean Devine, era din Point. Sean mergea duminica la casa parohială Saint Mike purtând Pantaloni negri, cravată neagră și cămașă albastră, în timp ce Jimmy și Dave umblau în haine de stradă, trei zile din cinci. De la casa lui Sean până la cea a lui Jimmy erau doar douăsprezece străzi, dar locuitorii din Point erau proprietari, iar cei din Flats, chiriași. Tatăl lui Sean lucra împreună cu tatăl lui Jimmy la fabrica de dulciuri, astfel încât cei doi puști de unsprezece ani s-au împrietenit, incluzându-l în grupul lor și pe Dave, un copil cu ochi apatici și încheieturi de fată. Însă, într-o zi, în timp ce se încăierau în mijlocul străzii, și-a făcut apariția o mașină de poliție, iar cei doi agenți l-au luat pe Dave Boyle cu ei, ca să-l ducă acasă, fiindcă, așa cum spuneam, era din Flats. Dar copoii nu erau copoi, și, după câteva zvonuri și apeluri la poliție, nimeni nu a crezut că puștiul se va mai întoarce vreodată în oraș. Însă, după patru zile, Dave Boyle a pășit din nou pe străzile din Flats, iar ei au știut atunci că el este un supraviețuitor, că e băiatul care a scăpat din gura lupilor.

După douăzeci și cinci de ani, cei trei prieteni se regăsesc pe drumuri separate. Sean e anchetator, Dave Boyle face antrenamente cu fiul său, Michael, ca să ajungă cel mai bun jucător de baseball din Boston, așa cum fusese și el în timpul colegiului, iar Jimmy, după câteva jafuri reușite și un eșec care l-a costat doi ani la Casa de corecție Deer Island din Winthrop, deține un magazin la colț de stradă. Așadar, liniște și pace... Cu fiecare an rata criminalității scade, nici gangsterii nu mai sunt ce-au fost cândva. Însă, după o noapte cu alcool și o odisee prin barurile din East Bucky, în compania celor două prietene, Katie Marcus nu a mai ajuns acasă. Mașina ei, lovită și cu o gaură de glonț în parbriz, a fost găsită în apropierea parcului Pen Channel, iar dârele de sânge și pașii din nisip i-au condus pe polițiști pe malul râului Mystic, acolo unde se pare că fata pur și simplu s-ar fi evaporat. Ce nu știe Sean, și nu ar trebui să afle niciodată Jimmy, e că exact în aceeași noapte s-a întors și Dave Boyle acasă de la bar, lovit și plin de sânge.

Crima e motivul care-i aduce pe cei trei prieteni la un loc, dar și mobilul care-i pune față în față, ca posibili inamici. Dave ar putea fi ucigașul, dar la fel de bine, așa cum susține în fața soției sale, Celeste, ar putea fi doar victima unui bărbat de culoare care a încercat să-l jefuiască. Să fim serioși... Ce hoț ar veni cu replica „Banii sau viața, frate”? Treaba lui Sean e să-l găsească pe ucigașul lui Katie, cât de repede, adică până nu-și trimite Jimmy Marcus cumnații pe teren, foștii (și actualii) bandiți care nu stau prea mult la discuții, mai ales când e vorba de nepoata lor vitregă. East Bucky e o bombă cu ceas, gata oricând să se întoarcă cu treizeci de ani în urmă, când criminalilor și răpitorilor nu le era frică de poliție. Adevărul e că Jimmy nu mai e același om de la moartea fostei sale soții, dar omorul de acum ar putea să trezească în el instinctul de prădător de altădată.

               Mai mult decât o carte polițistă, „Mystic River” e un roman social. Evoluția celor trei protagoniști se datorează, în primul rând, mediului în care au crescut. Cei din Point au avut de mici lumea la picioare, nu datorau nimic nimănui, astfel încât au putut să urmeze o profesie, să-și facă un renume. Dave Boyle a reușit asta datorită baseball-ului, însă forțele te părăsesc odată ce îmbătrânești, și acum vrea să dea ștafeta fiului său, pentru a-i oferi un viitor (relativ) ușor. Dar Jimmy... Jimmy a fost întotdeauna un locuitor al Flats-ului, copil și apoi infractor adult, un ins care a știut mereu cum să se impună și să-i atragă pe locuitori de partea lui. Pentru că jafurile se comit cât mai departe de casă, pe ai tăi trebuie întotdeauna să-i protejezi. Și, până la urmă, poate că băiatul care a scăpat din gura lupilor n-ar fi trebuit să se mai întoarcă, fiindcă odată ce ai dispărut, ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâi dispărut.

               Dacă evenimentele ar fi escaladat într-o altă direcție, m-aș fi prins de unde și-ar fi luat materia Don Winslow pentru „Orașul în flăcări”. Însă cele două romane nu au prea multe în comun, în afară de fresca socială, un soi de oraș al parveniților, care s-au autoproclamat stăpâni peste ce nu-i al lor de drept. Sărăcia eclipsează bunul trai, destinele pot fi forțate, dar nu și schimbate, iar crima rămâne singurul mecanism prin care justiția și nelegiuirea sunt puse în oglindă, ambele încercând să soluționeze, prin propriile mijloace, problema centrală. Scriitura lui Dennis Lehane e una puternică, ascuțită, care pune presiune atât pe personaje, cât și pe cititor. Treaba e serioasă, atât de serioasă încât ți se transmite la fiecare pagină că ar trebui neapărat rezolvată, însă rămâne de văzut ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte, în apropierea râului Mystic.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 61 - Buna fată rea de Alice Feeney (CRIME CLUB)

Titlu: Buna fată rea 

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS 

Titlu original: Good Bad Girl (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,66 (din 46.144 note)

 

Luna aceasta, Alice Feeney, regina suspansului, revine la Blog Tour cu un nou roman misterios și provocator. Dacă în cărțile anterioare (Piatră, hârtie, foarfecă și Daisy Darker) am avut parte de familii bizare în care secretele și minciunile ocupă un loc primordial, case și capele bântuite, parcă scoase din filmele cu Scooby-Doo, și criminali imprevizibili, care apar la momentul oportun, acum, autoarea ne prezintă povestea a patru femei de vârste diferite, ale căror destine se intersectează într-un mod neașteptat. O lectură lejeră, dar incitantă, „Buna fată rea” constituie melanjul perfect dintre un Thriller Psihologic și un Cozy Mystery, ce are ca premisă relația complicată mamă-fiică, răzvrătirile adolescentine și prăpastia dintre generații ce devine tot mai greu de trecut, elemente pe care autoarea le împletește, le șlefuiește, construind un tablou pictat în nuanțe de suferință, lacrimi, neîncredere și regrete. Toate personajele sunt captive într-un carusel al fatalității, din care vor putea scăpa doar atunci când vor avea curajul să-și recunoască greșelile, să-și înfrunte trecutul și să repare răul făcut în urmă cu aproape două decenii.

            Edith are optzeci de ani, dar se poate spune despre ea că este încă în floarea vârstei. Energică și plină de surprize, femeia ar da orice să locuiască din nou în căsuța ei, în tovărășia celui mai bun prieten, Dickens, un cățeluș loial, care i-a alinat clipele de singurătate, și să se plimbe prin oraș, poposind pe câte o bancă în mijlocul naturii. Însă toate astea sunt imposibile acum, pentru că  fiica ei, Clio, a decis că locul mamei este într-un cămin de bătrâni unde să-i fie acordate toate îngrijirile necesare. La Windsor Care Home, Edith o întâlnește și se împrietenește cu Patience, care, la doar optsprezece ani, face ordine în camerele locatarilor în etate. Patience este o rază de soare și de voie bună pentru bătrânica noastră excentrică, în ciuda faptului că viața sa nu e deloc atât de roz pe cât ar părea. Certurile cu mama sa, Frankie, au determinat-o pe fată să-și ia lumea-n cap și să caute adevăratele răspunsuri la întrebările ce-i vizează identitatea. Niciuna dintre cele patru protagoniste nu are cugetul curat; toate ascund câte ceva, de la lucruri neînsemnate, precum un furtișag mărunt, la chestiuni esențiale, ce ar putea da existența tuturor peste cap.

            Dar, pentru că mai înainte de toate romanul este un thriller, avem nevoie și de o crimă. Și iat-o... Joy, administratoarea-șefă a azilului, este găsită moartă în lift, cu o plăcuță agățată de gât pe care scrie „defect”. Firește, acolo unde are loc un omor, trebuie să existe și un inspector de poliție care să investigheze cazul, iar rolul i-a fost distribuit lui Charlotte Chapman (sau cum îmi place mie să-i spun, „Păpușa Barbie”). Ancheta se desfășoară cu repeziciune – poate chiar prea repede ca să fie credibilă –, lista suspecților e plină, iar evenimentele se țin lanț, fiecare pistă (valabilă sau nu) aducându-ne tot mai aproape de mult așteptatul deznodământ.

            Alice Feeney construiește un univers întru totul feminin, elementul masculin fiind mai neînsemnat decât o agrafă pentru păr. Nici Edith, nici Clio sau Frankie nu au în viața lor o prezență de sex opus, toate reușind, într-un fel sau altul, să dea greș în relația cu partenerul. Doar Patience se sustrage cercului femeilor care au eșuat în dragoste, fiind încă inocentă și candidă, neștiind cum este lumea cu adevărat, cel puțin din punctul ăsta de vedere. Femeile dețin cu adevărat puterea, fiecare dintre ele putând fi (pe rând) o bună fată rea, indiferent de intențiile curate în contul cărora acționează. Una peste alta, singurul bărbat care se numără printre personajele principale este Jude, în mansarda căruia locuiește Patience, și cu care Clio „pune la cale un complot” pentru a pune mâna pe moștenirea lăsată de mama ei. Scenele în care cei doi discută despre bani parcă sunt desprinse din Tom și Jerry, pline de umor și gravitate aparentă, chiar absurde pe alocuri, cu alte cuvinte, niște dialoguri demne de Mătușica Figg și Domnul Linge-Cizmă. Sinceră să fiu, n-aș fi fost deloc surprinsă dacă, la un moment dat, s-ar fi oprit și-ar fi început să cânte „Bani e un cuvânt atât de frumos...”. Cât despre Charlotte, ea e femeia delicată, care pare că nu poate intimida pe nimeni, darămite să rezolve un caz de crimă, însă se dovedește capabilă și profesionistă, scoțând la iveală mai mult de un secret murdar.

            Nu știu ce-aș putea să mai spun... Vă las pe voi să descoperiți cât de încâlcite pot fi ițele într-o carte relativ scurtă. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste mai mult asupra anumitor episoade, oferind ceva mai multă consistență personajelor și întâmplărilor în sine, dar, oricum, a fost o lectură plăcută. Preferatul meu dintre romanele autoarei rămâne în continuare Daisy Darker, și dacă vreți să aflați mai multe despre ea, puteți arunca o privire pe blogul nostru și pe recenziile colegilor noștri din CRIME CLUB.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 176 - Omul de zăpadă de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Omul de zăpadă  

Serie: Harry Hole (#7)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Snømannen (2007)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,02 (din 138.305 note)

 

            Ia spuneți... Așa-i că v-a fost dor de Harry Hole? Nouă, celor din Crime Club, cu siguranță ne-a fost, așa că am decis ca în aprilie să scriem, printre altele, despre „Omul de zăpadă”, cel de-al șaptelea volum al seriei. (...) Pe repede-înainte, Harry pornește pe urmele unui ucigaș ingenios, poate cel mai viclean de până acum, bineînțeles, asta dacă nu-l punem la socoteală pe Mântuitor. După mult timp, în țara cu cea mai scăzută rată a criminalității, apare (pardon, își face anunțată prezența) un criminal în serie. Dar omul nostru s-a mai confruntat cu așa ceva, în Australia (în „Liliacul”), astfel încât este invitat, chiar de autoproclamatul său rival, printr-o scrisoare, să ia parte la vânătoare, fiindcă e singurul polițist din Norvegia capabil să-l prindă.

            Mami te iubește! Dar mami n-a fost cuminte, și trebuie să fie pedepsită. Mami nu l-a iubit pe tati, a stat cu el doar pentru tine, și în toți anii ăștia și-a făcut de cap cu alți bărbați, întorcându-se acasă cu acel zâmbet suav și inocent pe buze. Dar mami trebuie să primească o lecție. Așa că, odată cu prima ninsoare, Omul de zăpadă a lovit din nou. O crimă fără cadavru, mă rog, ei îi vor spune, în ziare și la televizor, „dispariție”, dar eu știu că nu-i vor găsi niciodată trupul. Pentru că nu e prima, nici ultima, și de fiecare dată am avut grijă să-mi las semnătura la locul faptei, un om de zăpadă (cum altfel). Prima oară am acționat impulsiv, am ciopârțit-o, dar acum sunt mult mai atent la detalii, pentru că acțiunile mele trebuie să transmită un mesaj, un avertisment. Dar aici nu e vorba doar de omoruri, ci de adrenalină, de provocare, și de asta am ales să-l atrag pe Harry Hole, cel mai inteligent inspector din poliția din Oslo, într-o anchetă din care doar unul din noi va scăpa cu viață.

            Luând-o pas cu pas (ca să avem un fir logic), îl regăsim pe Hole în cea mai bună formă a sa de până acum, împăcat (momentan) cu demonii alcoolului și vizitat, în unele nopți, de Rakel – „pentru că nimeni nu părăsește pe cineva cu care a făcut sex de calitate” – în noul său birou fără ferestre, în compania tovarășilor lui morți, ce-l privesc din fotografiile înrămate. Odată cu raportarea dispariției lui Birte Becker, mamă și soție „fidelă”, este reorganizat grupul care urmează să se ocupe de caz, din care va face parte și noua lor colegă, Katrine Bratt, un ofițer care a lucrat în cadrul poliției din Bergen, la departamentul pentru abuzuri sexuale. Ajunși la locuința victimei, Harry și echipa sa sunt întâmpinați de un om de zăpadă, în jurul gâtului căruia se află eșarfa dispărutei. La puțin timp de la tragedie, Hole primește scrisoarea de la făptaș, care-și spune chiar Omul de zăpadă. Dar moartea de acum și cele ce vor urma sunt legate de o crimă din Bergen, care s-a petrecut cu doisprezece ani în urmă, și de care s-a ocupat un investigator extrem de competent, dar căzut în dizgrație, care, pur și simplu, a dispărut.

               Dar de ce ar vrea antagonistul să fie cunoscut drept Omul de zăpadă? Pentru început, oricărui criminal în serie îi trebuie un nume, o poreclă care să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte sau întemnițare. Prin „redenumire”, el se ridică de la poziția de om la statutul de zeu, de entitate care are control asupra destinului celorlalți. Așa-i că Liliacul, Călăul sau Mântuitorul sună dur? Au o altă rezonanță, provoacă frică. Dar cum sună Omul de zăpadă... Cam sec, așa-i? Ei bine, tranziția e mult mai puternică atunci când preschimbi ceva inofensiv în ceva periculos. Frica, poate și groaza, se transformă în teroare, fiindcă normalitatea devine ceva nesigur, încropirea unui om de zăpadă se transformă într-o crimă bine planificată, iar ucigașul se identifică cu o forță a naturii, printr-un anotimp.

               Știm că suntem în urmă, luna trecută a apărut „Cuțitul”, (Harry Hole #12), dar ne străduim să ajungem la zi și sperăm că, prin recenziile noastre, ne adresăm, îndeosebi, celor care nu au citit încă seria. Ca o concluzie la volumul de față, pot să spun că s-a numărat printre cele mai bune, intense și întortocheate (din cele șapte), la același nivel cu „Mântuitorul”. Hole e un personaj pe care, chiar dacă nu-l îndrăgești, ajungi să-l apreciezi, poate nu ca om, dar cu siguranță ca polițist. Și că tot vorbeam de nume și supranume... Cum vă sună „Leopardul”? Fioros, nu? Aveți dreptate, e volumul al optulea, și cu el ne vom întâlni data viitoare. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø: 

Falled

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA