Recenziile lui Gică 183 - Sarek de Ulf Kvensler (CRIME CLUB)

Titlu: Sarek 

Autor: Ulf Kvensler 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Sarek (2022)

Traducere de Carmen-Olimpia Tache

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 3,57 (din 5.749 note)

 

„O scurtă privire la hartă dezvăluia faptul că Sarek era mult mai interesant decît Padjelanta. Practic, toată secțiunea centra­lă era acoperită de pete de maro și alb, cu petice și linii albastre între ele. Zonele maro erau cele în care contururile de diferen­ță de nivel erau atît de apropiate încît nu puteau fi distinse. Al­bul indica ghețari; știam că mulți dintre ghețarii Suediei erau în Sarek. Albastrul arăta lacuri și ape curgătoare, în primul rînd Rahpaadno, rîul important care curge prin Valea Rapa pînă la del­ta pe care o formează la marginea nord-vestică a lacului Lájtávrre. Numele munților aprindeau imaginația: Ruohtes, Tsahkok, Alkatj, Ahpar, Skarki.

Asta era adevărata sălbăticie, mii de kilometri pătrați fără ca­bane și trasee, teren dificil și necruțător. Ai fi putut să mergi zile întregi fără să întîlnești picior de om, mai ales în această perioadă a anului. În mijlocul parcului era marcat un telefon pentru ur­gențe. Mi-am dat seama că, dacă erai în unul dintre colțurile mai îndepărtate ale acestuia, ar dura zile întregi să ajungi la el.”

            Anna, Henrik și Milena se pregătesc să plece într-o nouă drumeție în munți, un hobby pe care-l practică de mulți ani, din vremea studenției. Planul inițial era să meargă din nou pe Kungsleden, de la Abisko la Kebnekaise, un traseu nu tocmai ușor, dar sigur. Însă se pare că de data asta un nou membru se va alătura micului grup, și anume Jacob, un bărbat cu mușchi bine conturați și foarte atrăgător, pe care Milena l-a cunoscut online. Dar Anna e sigură că-l știe de undeva pe Jacob și că noul iubit al prietenei sale nu are tocmai intenții curate. Câteva zile mai târziu, după ce în sfârșit Henrik a fost de-acord ca Jacob să vină cu ei, cei patru tineri se află în trenul de noapte spre Abisko, urmând să coboare, așa cum stabiliseră, la Kungsleden. Dar în ultimul moment Jacob le propune să abandoneze traseul stabilit și să se îndrepte spre Sarek, pentru că a rezervat deja un elicopter care să-i ducă pe platoul stâncos de la intrarea dinspre Parc. Confuzi, dar dornici în același timp de o experiență inedită, ceilalți acceptă cu sufletul la gură oferta, neștiind că următorii kilometri parcurși pe jos vor decide cine trebuie să moară și cine merită să scape cu viață din ghearele munților.

               Romanul se desfășoară sub forma unui interogatoriu pe care inspectorul Anders Suhonen i-l ia Annei Samuelsson, descoperită, rănită și udă din cap până-n picioare, în Parcul Național Sarek, internată în prezent în spitalul Gällivare. Și așa, prin relatarea (întreruptă și reluată) protagonistei ne imersăm în drumeție, pornim la drum alături de cei trei prieteni, la distanță sigură de noul venit. Și odată ce pătrundem în Sarek, orice urmă de civilizație dispare. La picioarele noastre se întinde Valea Rapa, iar la orizont se văd piscurile înalte, greu de escaladat. Aici natura se transformă într-o adevărată provocare, e nevoie de o voință de fier și de forță fizică pentru a traversa râurile înghețate prin care trec curenți puternici. Fiecare pas trebuie calculat cu grijă, tot timpul trebuie să ai trei puncte de sprijin, ca să nu-ți pierzi echilibrul și să te prăbușești în apa rece sau în prăpastie. Proviziile ajung doar pentru o săptămână, îmbrăcămintea călduroasă și de protecție nu trebuie să intre în contact cu umezeala și e necesar să ai la tine un dispozitiv electronic de urmărire, ca ajutoarele să te repereze repede și eficient în pustiul ploios de aproape 2.000 de kilometri.

            Drumul anevoios pe care-l parcurg Anna, Henrik, Milena și Jacob se transformă încet, dar sigur, într-un traseu de autocunoaștere, Sarek reușind să le scoată cele mai profunde temeri la suprafață. Paranoia crește cu fiecare popas, Anna nu-l scapă pe Jacob din vedere, fiind sigură că iubitul Milenei le va întinde o capcană, îi va ucide și va scăpa cu mâinile curate. De asemenea, își dă seama și că Henrik, logodnicul ei și profesorul căruia studenții îi ciuguleau odinioară din palmă la conferințe, nu mai e într-o formă fizică așa bună, renunțând, fără știrea ei, la orele de sală, înaintând tot mai greu și pierzându-și suflarea, confruntându-se mai nou și cu frica de înălțime. La rândul ei, Milena se dovedește o păpușă ușor de manipulat, ale cărei sfori se află în mâinile lui Jacob. Cât despre ultimul membru al grupului, ei bine... Jacob e (și nu e) malefic, e (și nu e) un iubit model, ipostazele sale fiind alterate la fiecare capitol de viziunile (implicate) ale Annei și Milenei.

            Sarek e mai mult decât un parc natural, e purgatoriul, e locul unde damnații își mărturisesc păcatele. Și, în același timp, e un cronotop în care anotimpurile duc o luptă acerbă. Peisajele cromatice de primăvară sunt spălate în următoarea clipă de ploile torențiale de toamnă, soarele de vară ce le usucă echipamentul este umbrit fulgerător de zăpada ce cade din cer fără niciun avertisment. Astfel, Sarek devine un personaj în sine, un soi de zeitate ce-i pune la încercare pe cutezătorii ce-i vizitează tărâmul. Concluzionând, romanul lui Ulf Kvensler e o combinație interesantă între stilul pe care l-au adoptat Ruth Ware și Lucy Foley și Nordic Noir, aruncând niște personaje de hârtie, superficiale, într-un context sumbru și tensionat. E scris bine, îți stârnește interesul în aceeași măsură în care-ți pune nervii la încercare,  și merită citit, dacă nu pentru plot, atunci pentru peisajele montane descrise cu atâta acuratețe.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ulf Kvensler:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Falled

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 182 - Călăul lui Gaudí de Aro Sáinz de la Maza

Titlu: Călăul lui Gaudí 

Serie: Milo Malart (#1)

Autor: Aro Sáinz de la Maza

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: El asesino de La Pedrera (2012)

Traducere de Georgiana Nuțu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 3,96 (din 381 note)

 

            Barcelona... Un oraș zugrăvit și modelat de istorie, vechi și nou deopotrivă, unde s-au născut vestiți pictori, sculptori și arhitecți. Locul perfect în care să răpești un fost ministru al culturii, să-l ții închis cinci zile fără apă și mâncare, și apoi să-l legi cu niște cabluri metalice de fațada clădirii La Pedrera, să-l stropești cu benzină și să-i dai foc. Da, asta au surprins camerele de supraveghere, asta apare și în filmarea postată pe net dintr-un internet café, iar rămășițele carbonizate pe care echipele de intervenție le-au recuperat reprezintă dovada incontestabilă că prin oraș își face veacul un ucigaș cu sânge rece, posibil piroman. Dar de ce și-a filmat oribila crimă? Vrea să transmită un mesaj sau să se pună în lumina reflectoarelor? Și de ce a ales să-și suspende victima pe La Pedrera? Ținta lui e clădirea sau opera lui Gaudí? Oricum ar sta, de fapt, treaba, un lucru e cert, doar o minte tulburată poate să prindă un monstru, așa că e momentul propice ca inspectorul Milo Malart să intre în scenă.

            Suspendat din funcție după ce i-a fracturat mandibula unui superior și hărțuit de colegi și presă din cauza unei scurgeri de informații ce a dus la moartea unei femei nevinovate, într-o investigație anterioară, Milo Malart se confruntă acum cu sinuciderea propriului nepot, Marc, care și-a zburat creierii chiar cu arma lui de serviciu. Aflat cu trupul și sufletul pe marginea prăpastiei, Milo este rechemat, datorită unei judecătoare care a tras niște sfori, la Secția Centrală de Poliție pentru a se ocupa de ancheta ce-l vizează pe așa-zisul Călău al lui Gaudí. Dar șefii au impus două condiții pentru ca Milo să se întoarcă în joc: să meargă la psiholog și să facă echipă cu Rebeca Mercader, o tânără inspectoare-adjunctă ageră și „fioroasă”, altfel spus, o bonă care nu trebuie să-l scape din ochi. Și în timp ce Rebeca depune toate eforturile ca să-l convingă că e o polițistă competentă și analizează filmările în care apare criminalul cu cască de motociclist, președintele Círculo Gaudí este răpit chiar din propria mașină. Sau poate că a fugit cu banii? Însă, dacă ucigașul a mai făcut o victimă, atunci bogătașul cu o avere nejustificată s-ar putea să mai aibă doar cinci zile de trăit.

            Milo nu e doar un polițist cu un comportament neconvențional, ci și un om care poate să empatizeze puternic cu victimele și călăii, în special atunci când este la locul de muncă. Se pune în rolul făptașului, caută motive, analizează scenariile, aduce ipoteze noi și încearcă să anticipeze următoarea mișcare a criminalului. Metodele lui de lucru sunt diferite, mintea sa fiind mai mereu cu un pas înaintea ucigașului. Știe ce urmează să se petreacă, dar nu cunoaște identitatea răpitorului și nu are idee despre locul în care este ținut captiv Félix Torrens. Și încet-încet, printr-un raționament straniu, dar logic, ajunge la concluzia că ținta lui este, de fapt, Barcelona. Dar de ce ar vrea cineva să se răzbune pe un oraș? Și ce e cu focul? E într-adevăr vorba despre un piroman sau flăcările trimit la Trandafirul de Foc, la săptămâna tragică din 1909 când Barcelona a ars din temelii?

            De la văduva primarului și posibil viitoarea văduvă a lui Félix Torrens, două femei arogante și parvenite ce-i tratează pe locuitorii modești cu dispreț, la un prezentator TV care se află în plină ascensiune datorită unor scurgeri de informații ce pare să provină chiar din sânul poliției și până la un bibliotecar francmason care le explică celor doi investigatori semnificațiile simbolurilor pe care Gaudí le-a preluat în operele sale (rămânând încă o enigmă dacă mărețul arhitect a făcut sau nu parte din masonerie), Milo și Rebeca ajung să se cunoască cu adevărat, să se completeze unul pe celălalt și să pună informațiile tangibile și presupunerile personale cap la cap, pentru a da de urma Călăului lui Gaudí. Însă toate pistele posibile duc într-o fundătură, ceva nu se potrivește în scenariul pe care l-au încropit, și o întrebare esențială tot nu le dă pace... Care e legătura dintre fostul ministru Eduard Pinto și președintele Círculo Gaudí?  

            Cu thrillerul de față, Aro Sáinz de la Maza trece automat pe lista celor mai buni scriitori spanioli de suspans, alături de Carmen Mola și Juan Gómez-Jurado. E violent, grotesc și bizar, un roman care primește, fără nicio obiecție, cinci stele pe Goodreads. Barcelona, acum un oraș al turiștilor ce-l vizitează ca pe un mall, arde fără să ardă, protagonistul nostru e pe cât de excentric, pe atât de ingenios, un Sherlock veritabil completat de o parteneră/jumătate rațională, iar ucigașul e parcă desprins din cele mai întunecate coșmaruri, o umbră răzbunătoare care nu cunoaște mila sau compasiunea. Și atunci când simți că drumurile nu duc nicăieri, nu dispera, „E mai bine să aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul” (Confucius), unul dintre citatele preferate ale lui Milo Malart, ups... e timpul să vă las, fiindcă inspectorul nostru iarăși a ratat o programare la psiholog.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 63 - Minciunile pe care le spun de Julie Clark (CRIME CLUB)

Titlu: Minciunile pe care le spun  

Autor: Julie Clark

Editura: TREI

Titlu original: The Lies I Tell (2022)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,10 (din 75.303 note)

 

            Niciodată nu știi la ce să te aștepți atunci când vine vorba de Julie Clark și de thrillerele ei atipice, pentru că întotdeauna o să te trezești că viziunea ți-e întoarsă cu susul în jos și că nimic din ceea ce ai crezut la început nu se potrivește cu deznodământul. Am impresia că cel mai mare talent al autoarei nu e să construiască o poveste palpitantă, cu personaje incredibil de credibile, ci să-l manipuleze pe cititor în așa fel încât să aleagă mereu pista greșită, ca apoi să-i dea lovitura de grație printr-o dezvăluire șocantă. „Minciunile pe care le spun”, cel mai recent roman al ei tradus în limba română, face parte din categoria thrillerelor domestice, în care doar moralitatea este ucisă, mai bine spus măcelărită în chip grotesc, de bărbații ale căror dependențe și intenții necurate sunt scoase la lumină prin șiretlicurile unei femei „fatale”, pentru care răzbunarea și dreptatea sunt cele mai importante accesorii. Pornind de la o temă de actualitate, și anume corupția ce erodează sistemul politic și viața socială, Julie Clark marjează pe bestializarea bărbaților, pe care îi transformă în niște creaturi fără minte, dionisiace, mânate doar de instincte, comparativ cu femeile care sunt cu capul pe umeri, raționale și mult mai puternice decât sexul „tare”, toate astea fără să facă apel la feminismul exagerat ce le preschimbă de multe ori pe doamne în supraoameni. În acest caz, la capetele firului narativ se află două femei puternice, cât se poate de diferite, angajate într-un joc de-a șoarecele și pisica în care minciunile sunt cu atât mai verosimile cu cât sunt mai gogonate. Dar ca să nu vorbim în van și să cădem în patima clișeelor inutile, haideți să vedem cum stă treaba de fapt și cine sunt protagonistele noastre.

               Dacă s-ar oferi un premiu pentru cea mai mare impostoare, Meg Williams ar fi cu siguranță câștigătoarea. O actriță desăvârșită, o escroacă sentimentală fără cusur, o maestră a minciunilor, Meg și-a petrecut fiecare clipă a existenței perfecționându-și tacticile de joc, având grijă să obțină întotdeauna ceea ce-și dorește fără să lase vreo urmă. Țintele ei preferate – bărbații bogați, imorali, corupți până în măduva oaselor; strategia folosită – câștigă-le încrederea, fă-i să devină dependenți de tine și de serviciile tale (nu e cazul să vă gândiți la prostii) și adu-i la sapă de lemn, având grijă să nu-ți dai niciodată arama pe față. Meticuloasă, foarte atentă la fiecare gest, Melody, Maggie, Maddie ori altă derivație de la adevăratul său nume, studentă, agentă imobiliară sau femeie casnică, depinde de situație, de scop și de orașul în care se află, protagonista a făcut multe victime, însă tot ce-și dorește e să se răzbune. La nici optsprezece ani, tânăra Meg și-a pierdut casa, a fost nevoită să renunțe la liceu și să locuiască împreună cu mama ei într-o mașină, doar pentru că cineva, o figură importantă în viața politică, a păcălit-o pe cea care i-a dat viață să renunțe la tot ce avea. Trăind la limită, fata a jurat să facă dreptate cu orice preț, și astfel a devenit o enigmă și, paradoxal, o legendă vie, pentru că nimeni n-a reușit să-i demonstreze vinovăția.

            Pe de altă parte, o avem pe Kat, o jurnalistă a cărei carieră în ascensiune s-a încheiat brusc din cauza lui Meg. În ciuda faptului că au trecut câțiva ani de atunci, Kat este încă obsedată de impostoarea care a făcut furori pretutindeni și se dedică întru totul demascării acesteia. Femeia se împrietenește cu Meg, doar, doar o va prinde pe picior greșit, însă problemele personale cu soțul dependent de jocurile de noroc o determină să-și regândească alegerile. Din punctul de vedere al construcției, femeia nu are nimic deosebit, ieșind în evidență doar prin încăpățânarea de a duce la bun sfârșit o „misiune” pe care nu o înțelege pe deplin. E orbită de resentimente, nu poate să privească dincolo de aparențe, să treacă dincolo de fețele de porțelan ale lui Meg pentru a descoperi adevărul. E greu de spus dacă ea e șoarecele sau pisica – rolurile se schimbă de fiecare dată când cele două femei se întâlnesc, pentru că amândouă știu cu cine au de-a face.

            O să sune puțin ciudat ce urmează să spun, dar în acest roman nu există un personaj negativ individualizat, ci unul colectiv, reprezentat de toți bărbații care mint doar ca să iasă basma curată în fața societății, a soției sau iubitei. Iar în acest univers în care bărbații pot face tot ce vor, fără să țină cont de a cui dragoste o zdrobesc, este nevoie de un justițiar care să facă ordine. Un fel de Wonder Woman, fără puteri supranaturale, care le plătește escrocilor cu aceeași monedă, mânăriile pe care le face Meg funcționând ca un fel de karma. Sunt sigură că o să vă placă de ea, și dacă „Minciunile pe care le spun” este primul roman pe care îl citiți de la Julie Clark, vă recomand cu căldură să încercați și „Ultimul zbor”, o poveste de viață mascată sub forma unui thriller domestic, alert și plin de suspans.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Julie Clark:

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 181 - Cartea umbrelor de E.O. Chirovici

Titlu: Cartea umbrelor 

Serie: Trilogia Memoriei (#3)

Autor: E.O. Chirovici

Editura: RAO

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 240

 

Pe de-o parte, roman polițist, pe de alta, o carte despre cum să scrii o carte, „Cartea umbrelor”, de Eugen Ovidiu Chirovici, se prezintă ca o ficțiune postmodernă, un text în care orice permutare internă sau externă poate schimba cursul poveștii. Naratorul nu-și asumă opera, nu aruncă un ochi din cer asupra personajelor sale, așa cum procedează Mircea Cărtărescu, ci îl plasează pe cititor în mijlocul acțiunii, printre chipurile de hârtie, forțându-l să schimbe destine, să modifice intriga și, în același timp, deznodământul. Dar ce e o poveste dacă nu rezultatul imaginației și al memoriei? Ei bine, așa cum am putut observa și în „Cartea secretelor”, amintirile (reale sau false) sunt fundamentul pe care se construiește orice narațiune, un crochiu care prin fantezie prinde formă și culoare, transformându-se, capitol cu capitol, într-o veritabilă operă de artă.

Jack Stiller e scriitor. Eve e proprietara unei galerii de artă. Jim Goldman își dorește atât de mult s-o impresioneze pe Eve, pe care a cunoscut-o la o petrecere în Manhattan, încât pleacă în Mexic ca să recupereze manuscrisul nefinalizat al lui Jack, pe care acesta i l-a încredințat unei vrăjitoare. Însă, după ce ajunge la destinație și citește „Cartea umbrelor”, manuscrisul este distrus. La puțin timp află și despre existența unui scriitor surogat, care a continuat să lucreze la romanul lui Jack. Împins de curiozitate și fantezie, Jim Goldman începe să-și aducă propria contribuție asupra textului, recompunându-l din amintiri și modificând paragrafele, realizând cu fiecare intervenție că versiunea din mâinile sale nu seamănă deloc cu cea originală. Dar povestea lui Jack era despre o crimă... descrisă fidel, poate chiar despre uciderea propriei soții.

Scriitor și/sau criminal? E adevărat că fiecare autor își ucide personajele, însă realitatea funcționează după alte legi și principii. Dacă cei trei scriitori lucrează la aceeași carte, atunci care va fi deznodământul? Care va fi varianta finală? Nu contează... Procesul de creație primează, capacitatea de a clădi cronotopuri mundane, și nu concluzia pe care o așteaptă lectorul de rând. Manuscrisul trece dintr-o mână în alta, de la o privire analitică la una comprehensivă, suferind mutații și metamorfozându-se într-o operă despre sine. Eve, care dispare după ce Jim se întoarce din călătorie, pendulează între ipostazele de muză și himeră, împingându-l (intenționat sau nu) pe tânărul doctorand în postura de demiurg. Însă cel din urmă scriitor rămâne însuși cititorul, singurul care are acces la imaginea de ansamblu și poate continua/soluționa oribila crimă. 

            La rândul lui, Jim Goldman e un personaj fad, despre care fiecare dintre noi poate să-și facă o idee, să-l contureze așa cum își dorește. Poate fi doar un student cu capul în nori, la fel de bine cum poate să fie și un protagonist din thrillerele americane, dedicat misiunii și ingenios. Astfel, de la erou și până la cele mai mici detalii, universul ficțional al lui E.O. Chirovici îți stă la dispoziție, așteptând o intervenție externă care să-i dea o nouă formă. Însă, după cum știți deja, „Cartea umbrelor” e ultima parte din „Trilogia Memoriei”, după „Cartea oglinzilor” și „Cartea secretelor”, iar dacă n-ați citit încă primul volum, aruncați o privire peste el și dați fuga la cinema, ca să vizionați „Fantomele trecutului” (Sleeping Dogs), cu inegalabilul Russell Crowe în rolul principal.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 180 (în avanpremieră) - Secretul pacientei de Loreth Anne White

Titlu: Secretul pacientei 

Autor: Loreth Anne White 

Editura: LITERA

Titlu original: The Patient's Secret (2022)

Traducere de Maria-Magdalena Dumitru

Data apariției: 14.05.2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,30 (din 35.721 note)

 

„— Ei bine, există pe de o parte persona, sinele, umbra, iar pe de altă parte, anima sau animus. Persona este masca în spatele căreia alegem să ne ascundem. Așa cum se întâmplă cu tine: persona ta, masca ta e cea de doctor, atunci când porți halatul alb sau atârni firma la poartă, oamenii așteaptă anumite lucruri. Te cred înțeleaptă, plină de compasiune și binevoitoare. Așteaptă să te comporți în felul în care se comportă un medic sau un psiholog. Pune-ți o insignă de polițist și ia în mână o armă, și atunci ești apărătorul în care au încredere. Ești curajos și drept. Îmbracă uniforma galbenă de pompier, și devii un erou. Un salvator. Acoperă-te cu o robă neagră și pune-ți o perucă cu bucle cenușii, și reprezinți justiția, ești mediatorul înțelept al adevărului, cerni binele de rău. Pune-ți o glugă, și ești călăul. Dar scoate-o, și călăul se poate duce acasă la familia lui, cu conștiința curată, pentru că nu-și făcea decât meseria.”

            Lily Bradley e o femeie realizată. Locuiește în Story Cove, printre bogătași, are un soț de invidiat, alergător de cursă lungă și profesor universitar de psihologie, și lucrează la Cabinetul de Terapie Stejarul, o mică afacere pe care a pus-o pe picioare în urmă cu câțiva ani, într-o anexă a propriei locuințe. Însă, într-o dimineață devreme, după ce termină ședința cu Tarryn, o adolescentă care are probleme cu furtișagurile, soțul ei se întoarce plin de sânge de la jogging, susținând că a descoperit un cadavru zdrobit pe plajă. Dar polițiștii care ajung în următoarele clipe pe strada familiei Bradley nu sunt așa siguri că Tom e nevinovat, fiindcă declarațiile bărbatului, aflat în stare de șoc, se contrazic de la sine. A apelat numărul de urgență abia când a ajuns acasă, susținând că nu avea telefonul la el, și-a schimbat tricoul însângerat cu unul curat și a acoperit chipul moartei cu geaca sa, ca și cum între ei ar fi existat o relație sentimentală.

            Întoarcerea grăbită a lui Tom a fost surprinsă și de mezinul familiei, Matthew, care se joacă de-a super-spionul din camera lui de la mansardă, fotografiind tot ce mișcă în împrejurimi, de la vecinii de peste drum, până la Omul din Umbră ce le supraveghează casa de câteva săptămâni. Mai mult de atât, prin zonă își face veacul un criminal în serie, poreclit Ucigașul Atlet, pentru că le vânează pe femeile care ies la alergat, pe care le violează și apoi le omoară. Și fiindcă criminalul acoperă întotdeauna chipurile victimelor, Tom devine principalul suspect și în cazul celor trei femei ucise, de la care făptașul a luat câte o bijuterie drept trofeu. Dar Lily a muncit mult ca să ajungă aici, ca să aibă familia și afacerea la care a visat, așa că nu va lăsa pe nimeni să distrugă tot ce a construit în toți acești ani, chiar dacă asta înseamnă să-și ajute soțul să-și ascundă faptele odioase, adică să protejeze un monstru.

            Dincolo de premisa polițistă, povestea se concentrează asupra celor trei personaje feminine din prim plan. Primul e Lily, evident. Al doilea e Arwen Harper, o artistă ce s-a mutat, împreună cu fiul ei, vizavi de casa familiei Bradley, și care, atunci când nu servește clientela de la Leul Roșu și nu pictează, își dedică timpul cercetării, lucrând la o carte True Crime care-i va aduce bani și faimă. Și al treilea e Rulandi Duval, polițista care se ocupă atât de cazul Ucigașului Atlet, cât și de investigația ce-l vizează pe Tom Bradley. Rue e o femeie de culoare care se confruntă zilnic cu prejudecățile albilor, dar și cel mai competent detectiv din Story Cove. Nu se poate spune despre ea că e fericită, chiar dacă are un soț chipeș și un fiu care ar face orice ca s-o vadă cu zâmbetul pe buze, dar se mulțumește cu reușitele mărunte, cu rezultatele profesionale prin care-și demonstrează sieși că e deasupra oricărui bărbat alb misogin.

            Cartea e atipică din mai multe puncte de vedere. Protagonista nu încearcă să elucideze crima, ci să o acopere, chiar dacă, din poziția sa de terapeut, ar trebui să trateze mințile bolnave. Alergătoarea care a căzut/a fost împinsă de pe stânci este descoperită chiar în primele pagini, astfel încât suntem aruncați direct în vârtejul acțiunii, neavând dinainte instrumentele cu care să separăm minciunile de adevăr. Secretul pacientei? Dar cine e pacienta? Nu poate fi Tarryn, fiindcă e prezentă doar în primele capitole, de altfel, nu apar alți pacienți, cu excepția pompierului de alături. Și așa, cu pași mărunți, pendulăm între „În prezent” și „Atunci”, apropiindu-ne de răsturnarea de situație din final, care, oricât de atent ai fi fost la detaliile presărate pe parcursul textului, reușește să-ți dea toate presupunerile peste cap.

            Fie vorba între noi, nu mă așteptam să fie atât de bun. Spre deosebire de Ruth Ware sau Matthew Blake, Loreth Anne White chiar știe cum să scrie un thriller psihologic veritabil. Personaje complexe și superficiale deopotrivă, acțiune din plin, răsturnări care se țin lanț, un șir lung de suspecți care-și dau ștafeta unul celuilalt, un cartier select în care diavolul și-ar dori să locuiască și familii perfecte la prima vedere, cu secrete adânc îngropate în propriile minți – un melanj de chipuri și tabieturi vicioase, printre care se ascunde un criminal în serie greu de dibuit și capturat. Nu doar că o recomand, dar vă sugerez s-o (pre)comandați cât se poate de repede, pentru că s-ar putea să fie cel mai bun thriller psihologic tradus în 2024, la ani lumină ca stil și complexitate de „Prin ochii ei” sau „Pacienta tăcută”.

 

ATENȚIE! Citatul din primul fragment este preluat din ediția ARC (necorectată), astfel încât există posibilitatea ca în versiunea finală să apară mici modificări în urma redactării/corecturii.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 179 - Puiul de cuc de Camilla Läckberg (CRIME CLUB)

Titlu: Puiul de cuc  

Serie: Fjällbacka (#11)

Autor: Camilla Läckberg

Editura: TREI

Titlu original: Gökungen (2023)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 456

Media pe Goodreads: 3,96 (din 5.814 note)

 

            În 2003, Camilla Läckberg debuta cu Prințesa ghețurilor, prima carte din seria „Fjällbacka”, publicată în limba română la Editura Trei, fiind de altfel și primul volum din Seria Neagră de la GSP, disponibil la chioșcurile de ziare din 02.02.2011. Au urmat Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei și Vrăjitoarea. Pe parcursul celor zece romane i-ați urmărit pe scriitoarea de biografii Erica Falck și polițistul Patrik Hedström rezolvând cazuri complicate, evoluând de la o anchetă la alta și reușind, în ciuda impedimentelor, să-și întemeieze o familie, având în prezent trei copii. Însă, odată cu personajele sale, s-a schimbat și stilul de scriere al autoarei suedeze, adaptându-se noilor tendințe literare și mizând, îndeosebi, pe corectitudinea politică. Și așa, pas cu pas, după trei decenii active, seria a ajuns la volumul al unsprezecelea, Puiul de cuc.

            Mai întâi, să vedem personajele, pe cele din prim plan, bineînțeles. Scriitorul Henning Bauer urmează să primească Premiul Nobel pentru Literatură, pentru elogiul său în nouă părți/cărți adus femeii, dar se confruntă cu o acută lipsă de inspirație, nereușind să-și termine decalogul. E căsătorit cu Elisabeth și are doi fii, Peter și Rickard. Fotograful Rolf Stenklo pregătește o nouă expoziție, însă de data asta vrea să facă o mărturisire, numindu-și una dintre fotografii „vinovăție”. Louise e soția lui Peter, mai exact a doua soție, după ce prima, Cecily, a fost spulberată de o mașină în timp ce se întorcea de la alergat. Erica Falck e prietenă cu Louise, și de asta participă, împreună cu Patrik, la Nunta de Aur a lui Henning și Elisabeth. Însă, după petrecere, invitații află că a avut loc o crimă, Rolf a fost ucis cu un pistol de cuie, în respectiva noapte, chiar în sala unde-și pregătea colajul. În noaptea următoare are loc o triplă omucidere pe insula familiei Bauer, iar Erica Și Patrik sunt obligați (oficial și neoficial) să deschidă o nouă anchetă.

            Crimele din prezent sunt strâns legate de un accident din 1980, când Lola, o femeie trans, și-a pierdut viața, împreună cu fiica ei, Pytte, într-un incendiu. Henning și Rolf făceau parte la acea vreme din Clubul Blanche, un grup select de artiști care se adunau serile acasă la Lola, unde aveau loc chefuri încinse și dezbateri pe teme culturale. Să fie oare Rolf vinovat de moartea Lolei? Și ce (sau cine) era în fotografia care a dispărut în noaptea omorului? Viața nu a fost deloc ușoară pentru Lola din clipa în care a renunțat la numele de Lars și și-a asumat o altă identitate de gen. E adevărat că unii oameni o apreciau, chiar iubeau, mai ales clienții de la clubul la care lucrase la bar, însă mulți erau oripilați de comportamentul și veșmintele sale feminine, prejudecăți care au condus, până la urmă, la violență. Dar Lola era perfectă așa cum era, o prietenă de nădejde, o persoană care știa întotdeauna cum să pună problema ca să împace pe toată lumea și un tată bun pentru Pytte, lumina ochilor ei.

            Acum, haideți să vedem ce mai fac protagoniștii noștri, pe care timpul nu i-a cruțat. Erica se confruntă cu menopauza, are grijă de copii și pornește în investigație pe cont propriu imediat ce află despre povestea Lolei, iar Patrik, deși nu e „căpitanul” echipei, este privit de colegi drept anchetatorul șef, îndreptându-se acum spre insula unde a avut loc triplul asasinat. Pe căi separate, în zone diferite ale Suediei, protagoniștii noștri desfășoară două cercetări în paralel, care se vor uni spre deznodământ. Se iubesc la fel de mult, se comportă ca doi adolescenți și nu ezită deloc când prind vreun minut în care pot să-și facă de cap nestingheriți. Așadar, o familie perfectă și una distrusă, legate prin prietenii și interese comune, prinse într-o vâltoare de evenimente tragice care se vor sfârși doar atunci când adevărul va ieși la suprafață.

            Fiind prima carte din serie pe care o citesc, am avut senzația că am ajuns prea târziu la petrecere, fiindcă nu cunoșteam pe nimeni. Dar ușor-ușor mi-am făcut o idee despre cuplul de investigatori faimoși din literatura Nordic Noir, astfel încât am putut să empatizez atât cu Patrik, care și-a jucat rolul la perfecție chiar și în cea mai tensionată clipă, cât și cu Erica, care, dincolo de simplitatea aparentă, e o femeie dură și nu se dă în lături de la munca de teren, mai ales atunci când răspunsurile ar putea duce la o nouă biografie (polițistă). Mi-a plăcut, cred că e una dintre cărțile reprezentative pentru ficțiunea de astăzi, ludică și corectă politic, potrivită pentru împătimiți și amatori deopotrivă. Dar seria mea preferată a Camillei Läckberg rămâne în continuare „Vincent și Mina”, așa că aștept cu interes Miraj, sfârșitul trilogiei scrise împreună cu Henrik Fexeus.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Camillei Läckberg: 

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Ochi pentru ochi de M.J. Arlidge

Ochi pentru ochi

M.J. Arlidge

 

Titlu original: Eye for an Eye

Limba originală: engleză

Traducere: Alexandra Fusoi 

ISBN: 978-606-40-2197-7

Format: 130x200mm, paperback cu clape

592 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Bestseller SUNDAY TIMES

 

CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE.

PÂNĂ ACUM…

 

„Emily“ este o mamă singură devotată.

„Jack“ are o slujbă nouă, într-un oraș nou.

„Russell“ e pe punctul să se îndrăgostească.

Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis.

Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor?

Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații…

 

Înfiorător, sfâșietor, un thriller mare, îndrăzneț, complex. Chris Whitaker

 

O lecție de maestru care te pune pe gânduri. Povestea ți se întipărește în minte. Daniel Cole

 

Un thriller dinamic… Cu ritm rapid, tulburător, îți dă de gândit. Guardian

 

Un roman crime emoționant pentru secolul XXI. Daily Mail

 

În acest thriller profund, dureros, nu există răspunsuri simple. The Sun

 

„Impresionant și plin de compasiune, Ochi pentru ochi ar trebui să câștige premii.“ Literary Review

FRAGMENT

Capitolul 3

 

               Emily Lawrence mergea apăsat, cu capul în jos, prin ploaia torențială. Era o zi întunecată în Bridgend, rece și neiertătoare, iar majoritatea localnicilor se adăposteau înăuntru, ceea ce‑i convenea de minune. N‑avea nevoie de public pentru acest pelerinaj.

Mergea grăbită pe aleea perfect întreținută, aruncând câte o privire spre pietrele de mormânt bine îngrijite de pe ambele părți, unele dintre ele decorate pentru sezonul sărbătorilor. Veneau peste ea nume, date și tragedii de familie — mame care muriseră de tinere, gemeni pierduți la naștere, cupluri îndrăgostite separate ani întregi până la reunirea finală —, dar nu înregistra nimic, abia păsându‑i de dezastrele altora. Probabil că era justificat, pentru că avea motivele ei serioase să fie aici sau poate că așa îi era firea. Lumea spusese dintotdeauna că era egoistă.

Ajunse la o răscruce și coti la dreapta, croindu‑și drum pe pilot automat până la mormintele lor. Venea cu religiozitate, de două ori pe an, la ziua de naștere a lui Susan și apoi a lui Gwyneth, și abia dacă mai era atentă la drum. Picioarele, ca să nu mai vorbim de inima și conștiința ei, o duceau unde avea nevoie. Emily nu pierdea vremea niciodată, nu stătea la palavre, își îndeplinea îndatoririle rapid și eficient, după care se ducea spre casă simțindu‑se pustiită și sumbră. Uneori, după câte o vizită mai tulburătoare ca de obicei, se întreba dacă are cu adevărat nevoie să vină aici, să se supună an după an acestui chin. Dar știa răspunsul înainte să pună măcar întrebarea, și de‑asta se afla din nou la cimitirul din Bridgend. Era foarte potrivit ca vremea să fie așa întunecată azi, și‑a zis ea, copleșită de amintirile dureroase care năvăleau una după alta.

Scuturându‑se de gândurile negre, Emily a încetinit când s‑a apropiat de morminte și a mai verificat o dată să nu fie nimeni prin preajmă înainte să ajungă la ele. Pietrele de mormânt rămâneau imaculate, părând aproape lustruite în strălucirea blândă a soarelui iernatic. Aranjamentele florale erau pline de viață și proaspete, marmura întunecată lucea, iar literele aurii erau curate și se distingeau clar, expunând detaliile tragediei lor:

Susan Slater, născută august 1991, decedată martie 1992

Gwyneth Slater, născută aprilie 1988, decedată noiembrie 1992

Plecate dintre noi prea curând. Rămân veșnic în inimile noastre.

Emily citise cuvintele de nenumărate ori, dar concizia lor, forța lor simplă o lăsa întotdeauna fără suflare. I‑a scăpat un suspin și vederea i s‑a încețoșat când i‑au dat lacrimile. A strâns buchetul la piept, căutând alinare, deși spinii îi intrau dureros în piele. Era prea șocant, prea tulburător de suportat gândul că fetițele astea nevinovate au murit în condiții cumplite, dar n‑avea cum să se ascundă de realitatea chinului lor. Era ceva ce trebuia acceptat, deplin și adesea, ca să țină vie tragedia uciderii lor. Timpul nu vindeca și nici n‑ar fi trebuit să vindece, atunci când morțile lor fuseseră atât de fără rost și de nenorocite.

— Le cunoșteai, nu?

Emily s‑a întors surprinsă și a dat peste un bărbat mai în vârstă care se uita la ea. A clipit ca să scape de lacrimi și l‑a privit pe intrus, genul elegant, militar, apărat de frig de o haină groasă și fular. Avea accent local și privirea pătrunzătoare și inteligentă, însă Emily nu‑l recunoștea, iar întrebarea lui părea să fie nevinovată.

— Nu în mod special, a mințit ea. Voiam doar să le aduc un omagiu.

La început, bărbatul n‑a spus nimic, intrigat poate de motivele pe care le‑ar avea o femeie de vârstă mijlocie să vină pe o asemenea vreme să viziteze mormintele a două străine. Apoi trăsăturile i s‑au relaxat ușor‑ușor și pe chip i s‑a întins un zâmbet trist.

— Tocmai am fost la Iris a mea, dar mă opresc întotdeauna o clipă și aici la întoarcere, să spun o rugăciune pentru micuțe…

I s‑a frânt vocea, iar Emily s‑a întors, dărâmată de emoția străinului.

— E insuportabil să te gândești prin ce‑au trecut…

Emily a încuviințat, dar nu s‑a răsucit cu fața spre el, aplecându‑se în schimb să pună florile pe morminte. Și atunci a observat picături de sânge unde ținuse strâns tijele pline de spini; și‑a băgat repede mâinile în buzunare, ca să ascundă înțepăturile.

— E de nedescris, serios, de ce sunt capabili unii…

Bătrânul se ambala, prins în această tragedie locală celebră, pregătindu‑se probabil pentru o denunțare îngrozitoare, însă Emily nu mai putea asculta nici măcar un singur cuvânt. A dat din cap cu tristețe spre el și a plecat, mergând pe propriile urme pe alee, dornică să scape de prezența lui, să se elibereze de locul ăsta cumplit.

Venea în fiecare an și în fiecare an era disperată să plece, dar de data asta fusese mai rău ca de obicei. Ajunsese să se aștepte la durere, vinovăție și suferință, însă intervenția tăioasă a pensionarului îi readusese un sentiment pe care îl îngropase de mult — teama. Accentul lui local puternic, emoția lui intensă, dezgustul vădit după 30 de ani o aruncaseră înapoi într‑o vreme când numele ei era echivalent cu sălbăticia și răul, când localnicii ar fi dezmembrat‑o cu dragă inimă, când nu era o Emily Lawrence oarecare, onestă și cu nimic ieșită din comun. Amintirile o îngrozeau și acum și simțea cum tremură din toate încheieturile în timp ce se îndrepta spre ieșire. Nicio vizită în Bridgend nu era lipsită de riscuri și probabil că se complăcuse crezând că poate să vină și să plece fără să fie depistată. Bătrânul domn părea destul de amabil și nu părea să îi arunce vreo acuzație anume, dar cum putea fi sigură?

Uneori, simțea că oamenii pot să vadă direct prin ea.

 

Capitolul 4

              

Stătea cu ochii ațintiți în televizor, în timp ce emoțiile îl copleșeau.

— Alături de noi astăzi pe canapea este Alison Burnham, a cărei fiică, Jessie, a fost ucisă în 2013 de elevele Courtney Turner și Kaylee Jones. Autoarele acestei crime cumplite, care aveau doar 11 ani la vremea aceea, au fost ulterior eliberate și trăiesc în comunitate. De‑atunci, Alison a militat neobosit pentru sentințe cu custodie mai lungi pentru minorii care comit crime grave…

Mike Burnham a scuturat furios din cap, nesigur dacă era mai furios pe BBC, care le exploata durerea, sau pe Alison, care fusese de acord să apară în emisiunea lor. Știa că fosta lui soție credea că face ceva bun, că scoate ceva pozitiv dintr‑o tragedie îngrozitoare, însă era foarte dureros să audă ad nauseam detaliile acelei zile și, în plus, la ce bun? Nimeni nu le asculta niciodată pe victime. Făptașii, infractorii erau cei care se alegeau cu toată atenția, iar sistemul justiției penale se dădea peste cap ca să‑i favorizeze pe ei. Poate campania o ajuta pe Alison să  nu se mai gândească la trauma lor comună, dar până la urmă nu schimba nimic.

— Mike, vrei să…?

Și‑a dat seama că secretara showroomului încă îl aștepta să semneze contractul de vânzare. Și‑a trecut privirea peste lista de ferestre și uși, după care și‑a mâzgălit semnătura, apoi s‑a îndepărtat, ducându‑se mai aproape de televizor și sorbind cuvintele prezentatorului:

— Azi‑dimineață, Kyle Peters, cel care l‑a ucis pe Billy Armstrong în Southend în 2015, a fost eliberat și a primit o nouă locuință în Marea Britanie, sub o nouă identitate. Alison, ca o persoană care a trecut deja prin asta, care a trebuit să facă față eliberării ucigașelor fiicei sale, ce simți în dimineața aceasta?

— Păi, evident că toată compasiunea mea se îndreaptă spre familia lui Billy. Știu exact cum se simt, cât de furioși și supărați trebuie să fie. Am crezut dintotdeauna că omorul trebuie să implice o condamnare pe viață obligatorie, indiferent de vârsta făptașului, și iată, avem din nou o situație în care sistemul penal dezamăgește victima și familia ei.

De ce? De ce trebuia s‑o țină tot așa? De fiecare dată când se gândea că ar putea să revină la o oarecare normalitate, când lumea ar fi putut să‑l vadă ca pe un om obișnuit, și nu ca pe tatăl unui copil ucis, hopa! — apărea Alison, la televizor, la radio, vorbind despre Jessica, despre Courtney Turner și Kaylee Jones, băgând povestea pe gâtul tuturor. De ce se simțea obligată să facă așa ceva?

— Bineînțeles, gângurea prezentatorul. Presupun că zile ca asta trebuie să reînvie amintiri dureroase despre ce s‑a petrecut cu familia ta. Moartea micuței Jessie, arestarea, procesul…

— Nu, a șuierat Mike, furios și ofensat. Era Jessica, niciodată Jessie…

În birou începuseră să se întoarcă spre el capete, însă Mike nu se putea abține. Ziarele, canalele de știri hotărâseră să‑i spună fiicei lor „Jessie“, pentru că suna mai drăgălaș, mai tragic. Dar ei nu‑i spusese nimeni așa, niciodată.

— Documentează‑te! Fă‑ți naibii meseria! mormăi el enervat.

La televizor, Alison nu luase în seamă gafa și răspundea la întrebare, intrând în joc.

— A avut un efect profund asupra surorii mai mici a Jessicăi, Rachel, dar toți am suferit. Eu am renunțat la serviciu la scurt timp după ce s‑a întâmplat, apoi căsnicia mi s‑a destrămat…

Când o să se oprească? Ce realiza cu toată povestea asta, în afară de umilirea celor care suferiseră deja destul? Depășea orice imaginație că Alison putea să fie atât de naivă.

— Scuze, Mike, tot eu sunt…

Mike s‑a scuturat și s‑a întors, observând că secretara timidă venise înapoi.

— Te așteaptă clienții tăi de la ora 10…

A făcut semn cu capul spre sala de primire a clienților, unde se foia nerăbdător un cuplu de vârstă mijlocie.

— Scuze, eram departe…

Femeia i‑a zâmbit compătimitor, dar n‑a spus nimic, părând ușor stingherită, de parcă n‑ar fi știut cum să se poarte cu el. Mike și‑a aruncat privirea prin birou și și‑a dat seama că mai mulți colegi se uitau la el, clar neliniștiți de bombănelile lui furioase către televizor. Brusc, s‑a simțit ridicol și jenat, ceea ce n‑a făcut decât să‑l înfurie și mai tare. De ce să fie jenat? Doar el nu făcuse nimic greșit.

Și‑a luat haina și a încercat să se adune, dar cuvintele lui Alison interveniră din nou.

— Bineînțeles, cel mai important e că ne e dor de fetița noastră. Aducea întotdeauna lumină, bucurie în orice cameră intra…

Mike a închis ochii — durerea ascuțită revenea, amenințând să‑l copleșească —, după care s‑a silit să revină în prezent și să‑și înăbușe emoțiile. S‑a întors, a luat telecomanda și a închis furios televizorul, după care s‑a îndreptat cu pași apăsați spre showroom, cu 12 perechi de ochi urmărindu‑i fiecare pas.

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA.

Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii.

De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.