Fragment în avanpremieră: Ziua 1 de Abigail Dean

Ziua 1 

Abigail Dean

Editura: Crime Scene Press

Traducător: Mihnea Arion

Format: trade paperback cu supracopertă

Dimensiune: 13 x 20 cm

Număr de pagini: 384

ISBN: 978-630-6542-77-2

Titlu original: Day One

Supraviețuitoarea este prinsă într-o minciună.

Presa transformă nenorocirea în spectacol.

Cei din afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în Ziua 1?

Un individ înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de conspiraționiști.

Însă nici între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu aproape idilic.

Fiecare are propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul oraș.

Un roman psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.

FRAGMENT

 

   Cu zece minute înainte să înceapă, i-a aliniat în clasă. I-a făcut să se liniștească. Au traversat terenul de joacă spre sală. Nori uriași, copilărești, treceau pe lângă soare, schimbând culoarea pământului. Au urmat-o pe culoarul flancat de scaune de plastic, uitându-se la pantofii lor. Odată ajunși pe scenă, și-au căutat părinții cu privirea. Chiar și cei îndrăzneți, precum Charlie Malone, tremurau. Îi avertizase că se putea întâmpla asta, că emoțiile pot face ca o cameră să-și schimbe dimensiunile. Că sala în care se adunau pentru educație fizică și premii se putea extinde în toate direcțiile.

-    Când vine rândul tău, a spus ea, s-ar putea să fie de mărimea unui stadion.

-     Cât Old Trafford? a întrebat Kit.

-     Poate chiar mai mare, a răspuns ea.

În secundele dinaintea spectacolului, în sală s-a așternut o tăcere neliniștitoare. Bunicii se chinuiau să caute șervețele. Părinții se uitau încruntați la camerele digitale. Frații și surorile stăteau pe genunchi sau în uniforme de liceu, radiind plictiseală și uitându-se la telefoane. Iar aici, în fața tuturor, erau elevii din clasa ei, cu ochii mari și rozându-și unghiile, așteptând ca ea să vorbească.

A îngenuncheat în fața lor și a scrutat douăzeci și una de perechi de ochi. Gata? a întrebat ea pe mutește, chipul ei spunând: Sigur că sunteți gata.

Liceul le împrumutase un elev din clasele terminale care să opereze luminile scenei: Samuel Malone, un alt membru al dinastiei Malone, căruia Ava îi predase cu aproape un deceniu înainte. La nouă ani se aflase deja în primul rând, purtând un zâmbet superior și adidași noi, punând întrebări la care știa deja răspunsul. Acum stătea cocoțat deasupra scenei, cu ochelarii de soare pe cap, micșorat de pubertate.

A dat din cap înspre Samuel, iar clasa a fost scăldată în lumină.

Pe degete, a numărat: trei, doi, unu.

Alicia Morden era prima. Alicia nu avea talentul real să se exprime, dar a vorbit cu o voce puternică și clară, menită să stârnească interesul bunicilor din spatele sălii.

- Bonne journee! a strigat Alicia și ăsta a fost semnalul de începere.

Acum nu mai erau decât locuri în picioare. S-a uitat înapoi la public. I-a văzut pe părinți repetând odată cu ei, căci știau pe de rost replicile. Până și adolescenții... până și adolescenții zâmbeau. Nici urmă de Marty, totuși. Încă nu. Nu se aștepta ca Justin să vină, desigur. Apăruse o nouă treabă - întotdeauna era o nouă treabă - care-i solicita atenția. Domnul Stonesmere știa că munca nu se refuză, nu într-un oraș atât de mic.

Dar Marty.

Încă mai era timp.

Până în urmă cu un an, Ava n-ar fi avut nicio îndoială că Marty o să fie acolo. O cunoștea până în măduva oaselor. Câteodată încă se mai trezea și știa imediat că și Marty era trează. Aprindea lumina de pe hol ca pe un fel de semnal și aștepta ca Marty să i se alăture în bucătărie. Fusese genul de mamă care spunea lucruri precum: Noi nu avem secrete în familia asta.

Și, pentru o lungă perioadă de timp, avusese dreptate.

Avea sudoare în spatele genunchilor și în pliurile de sub sâni. Ieșirea de incendiu din stânga scenei era închisă. Fusese convinsă - convinsă - că era deschisă. I-a făcut cu mâna domnului Heron la capătul rândului din față. A arătat spre ieșire și și-a făcut vânt cu evantaiul, iar el a dat din cap și s-a strecurat spre ușă.

Lui Jules îi picase Germania. Avea la ea un covrig. Ava petrecuse o lună implorând-o pe Jules să vorbească mai tare, mai rar, să-și imagineze că-și transmite replicile înapoi la mal de pe o barcă în mijlocul lacului.

- Willkommen in Stonesmere! a urlat Jules, iar Ava și-a ascuns zâmbetul.

Aveau să-i lipsească. De obicei așa se întâmpla. Altă mică trupă de omuleți mărșăluind afară din clasa ei. Îi văzuse cinci zile pe săptămână în ultimul an. Asta trebuia să conteze, nu-i așa? Sau poate că Ava îmbătrânise și devenise sentimentală, așa cum spunea Marty. S-a uitat la rândul de copii, fiecare dintre ei având acum zece ani - sărbătoriseră fiecare zi de naștere cu un tort cumpărat de Ava, așa că nu putea exista o ierarhie a torturilor; încă își mai amintea cu oarecare tristețe ziua în care Leah Perry adusese un chec Victoria expirat - și s-a gândit la cum aveau să fie ei peste zece ani, mai mari și mai deștepți, mai deștepți și mai triști, făcându-le zile negre părinților lor. Uneori ura Stonesmere, dar îi plăcea că orașul era suficient de mic încât să se întâlnească cu elevii ei, ani - Doamne, chiar zeci de ani! - mai târziu. Îi vedea cu un metru mai înalți, pe urmele părinților prin supermarket sau având primele lor slujbe, economisind pentru un permis Interrail în vara în care terminau liceul. Se opreau și o salutau și, deși se prefăcea iritată - ar fi fost frumos să reușească să umble fără să audă „doamna Ward” -, încheia conversațiile arzând de o mândrie feroce.

Acum urma China. Erau pe val. A văzut cum mâinile lui Kit încep să se răsucească. Aproape că-i venise rândul. A încercat să-l vadă, să facă o grimasă, dar el se uita în pământ. Dinspre uși se auzi un zgomot de metal pe piatră, suficient de puternic încât câțiva dintre elevii de pe scenă să se uite în direcția aceea. Domnul Heron se lupta cu ușa de incendiu, roșu la față și nedumerit.

A auzit ceva în spatele ei, apoi s-a stârnit agitație și s-a uitat pe culoar. Un bărbat stătea în pragul ușilor din spatele sălii, cu un trepied în mâini. Avea ceva pe față, un fel de căciulă. Ava i-a făcut lui Charlie Malone un semn cu degetul mare în sus ca să-l asigure să continue în ciuda distragerii.

Dacă ăsta e fotograful, s-a gândit ea, atunci data viitoare nu-l mai folosim.

Și-a zis: Ce idiot.

Charlie a făcut o plecăciune teatrală, iar Ava și-a dat ochii peste cap. Era câte unul de genul ăsta în fiecare clasă; de obicei era vina părinților. Kit a făcut un pas în față.

Nu a vorbit. Stăpânirea de sine i-a fost înlocuită de confuzie. Privea dincolo de ea, spre fundul sălii.

Ava i-a urmărit ochii, trecând peste lentile și zâmbete, încrun- tându-se. Ce era? Vreun bunic prea zelos care sărise de pe scaun? Fotograful acela, care încă mai bâjbâia pe culoar? Când s-a întors, a auzit zgomotul, o pocnitură în timpan, iar când s-a uitat înapoi spre scenă, fețele copiilor erau schimbate.

Bărbatul pe care ea îl crezuse fotograf încă stătea în spatele sălii, dar obiectul din mâinile lui nu era un trepied. Îl ținea rezemat în umăr și privea de-a lungul țevii lui, peste public, spre scenă. Purta o cască cu viziera trasă pe ochi. A reîncărcat, s-a întors spre stânga și a tras peste spectatorii de pe scaunele de pe culoar, unii dintre ei încă așezați, alții abia începând să se ridice.

Avei i-au cedat genunchii. S-a uitat în jur ca s-o găsească pe Marty. Marty, care promisese să vină. Marty, care se așezase la masa din bucătărie și spusese: Sigur. În schimb, privirea ei s-a izbit de un zid de fețe cu ochii mari și disperați, din care dispăruse orice urmă de civilizație. A încercat să se miște împotriva curentului, apoi a ajuns pe podea, sub pantofii lor. Oamenii zăceau pe culoar, nemișcați sau zbătându-se. Alții au strâns scaune în jurul lor, de parcă ar fi vrut să construiască o cazemată. În adâncul haosului se auzea sunetul armei, prea puternic ca să-l localizeze. Zgomotul a reverberat în adâncul ei, zguduindu-i organele.

Privind printre scaune, i-a văzut pe copii, îngrămădiți și îngroziți pe scenă.

Așa, deci...

Ridică-te.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 91 - Dulce furie de Sash Bischoff (CRIME CLUB)

Titlu: Dulce furie

Autor: Sash Bischoff 

Editura: TREI

Titlu original: Sweet Fury (2025)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,43 (din 1.077 note)

 

               Dacă vrei să ajungi o stea de cinema, să apari pe marile ecrane și să fii cunoscută în întreaga lume, atunci trebuie să ții cont de următorul aspect: este mai important cu cine te culci decât talentul actoricesc. Firește, trebuie să fii capabilă să interpretezi un rol, să râzi, chiar dacă îți vine să plângi în hohote; să fii îndrăzneață și să nu te rușinezi dacă ești nevoită să joci în pielea goală; să fii senzuală sau depravată, chiar dacă ești timidă; să-ți săruți partenerul de scenă de parcă ar fi marea ta iubire, chiar dacă, în realitate, nu vă leagă absolut nimic – cu alte cuvinte, atunci când pășești pe platoul de filmare trebuie să uiți de tine cea adevărată și să-ți asumi identitatea pe care scenaristul și regizorul au creat-o. Dar ca să ai șansa să zâmbești în fața camerelor într-un rol principal, e necesar să ai un protector, un bărbat care să te ia sub aripa lui și să te propulseze în carieră în schimbul unor mici favoruri murdare. Practic, sexul reprezintă cea mai bună monedă cu care îți poți plăti rolul într-un film. Și dacă vei ajunge celebră, nu va mai conta că ai fost șantajată și abuzată sexual; nu va mai conta că trăiești într-o relație toxică doar ca să nu fi tăiată de pe lista distribuției celui mai recent film. Nimic nu va mai conta... Însă toate nopțile în care te-ai mințit că-l iubești în timp ce te pătrundea, satisfăcându-și propriile pofte, vor brăzda urme adânci în mintea și-n inima ta, până când, fără să-ți dai seama, vei ajunge să joci un rol și-n viața de zi cu zi. Vei deveni o păpușă neputincioasă în mâinile celui care te-a modelat, iar singurele cuvinte la care vei mai reacționa vor fi: Lumini! Motor! ACȚIUNE!

            Lila Crayne este o femeie realizată din toate punctele de vedere: este o actriță de film cunoscută și foarte talentată, e amețitor de frumoasă și sexy, are mulți bani, o are ca impresar pe mama ei, o adevărată scorpie atunci când vine vorba despre interesele fiicei sale, și este logodită cu Kurt Royall, regizor celebru pe întreg mapamondul, mult mai în vârstă decât ea. Acum, Lila se pregătește să joace în viitoarea capodoperă a iubitului ei, o adaptare cinematografică a romanului „Blândețea nopții” de F. Scott Fitzgerald, reinterpretată într-o manieră feministă. Cu toate că protagonista noastră este o forță a naturii în lumina reflectoarelor, reușind să cucerească și, într-o oarecare măsură, să îmblânzească lumea sălbatică a cinematografiei în care doar bărbații au un cuvânt de spus, pe plan personal, este una dintre multele victime ale violenței domestice, confruntându-se cu traume din copilărie și nesiguranțe generate de misoginismul nociv al masculilor din jurul ei. Și aici intră în scenă Jonah Gabriel, psihoterapeutul chipeș și amabil care are o obsesie stranie pentru viața și romanele lui F. Scott Fitzgerald, în special pentru „Marele Gatsby”. Ca orice terapeut capabil, cu studii la trei universități de renume, Jonah se străduiește s-o ajute pe Lila să-și înfrunte proprii demoni, sondând adânc în mintea și-n sufletul ei. În urma discuțiilor, Lila își amintește de tatăl abuziv, de accidentul rutier în care acesta și-a pierdut viața și de relația toxică a părinților, dându-și seama că merge pe același drum pavat cu vânătăi, la fel ca mama ei. Îl iubește pe Kurt, fapt pentru care îi îndură capriciile și loviturile, iar ca să nu-l piardă – nici pe el și nici avantajele câștigate – acceptă să fie manipulată.

            În momentul în care Kurt îi impune și mai multe limite, Lila se revoltă și caută o cale de scăpare. În consecință, ședințele ei cu jonah devin tot mai personale, apropierea romantică dintre ei fiind din ce în ce mai evidentă, el privind-o ca pe femeia visurilor sale, în ciuda faptului că e logodit cu altcineva, iar ea pe el, ca pe o portiță spre o viață nouă, lipsită de umilință. Însă legăturile dintre ei sunt mai încâlcite decât o pânză de păianjen, fiindcă amândoi au secrete care, odată dezvăluite, le vor ruina definitiv existențele. În plus, nu trebuie să uităm că Lila este o actriță desăvârșită, jucându-se cu aparențele după bunul său plac.

            Pe lângă faptul că este un roman psihanalitic ce explorează traumele cele mai profunde ascunse în subconștient și un documentar despre ceea ce înseamnă să faci un film, „Dulce furie” reprezintă atât un omagiu adus lui F. Scott Fitzgerald și operelor sale literare, ce devin o obsesie bolnăvicioasă pentru toate personajele, cât și un manifest feminist ce reclamă șantajul, abuzul sexual, manipularea și transformarea femeii într-un accesoriu strălucitor, ale cărui drepturi și libertăți sunt încălcate cu prima ocazie. Sash Bischoff se folosește de experiențele sale ca actriță și regizoare pentru a realiza o radiografie a lumii cinematografice, scoțând în evidență părțile întunecate, ceea ce se ascunde de fapt în culisele platourilor de filmare, lupta veșnică dintre sexe și misoginia excesivă ce nu ține cont de secolul în care ne aflăm. Practic, întregul roman poate fi considerat un film pe hârtie, fiind alcătuit din cadre succesive, imagini, pe de-o parte, vii și nuanțate, pe de alta, schematice și zugrăvite în tonuri de gri, formând un ansamblu coerent, poetic și artistic..

În ciuda faptului că „Dulce furie” a fost încadrată la thriller, eu am o reținere în acest sens. Da, există o crimă, însă reprezintă o simplă consecință a evenimentelor narate, în prim plan fiind expusă situația femeilor care aleg să devină actrițe, vânzându-și trupul cine știe cărui regizor care le promite faima – un subiect sensibil, dar mult mai real decât ne-am dori. Personajele lui Bischoff sunt corupte, dedate propriilor interese, indiferente la suferința pe care o produc, existând o discrepanță colosală între imaginea lor publică și golul infinit ce rămâne după ce se lasă cortina, ceea ce le face nedemne de încredere. Mi-ar fi plăcut ca ritmul întâmplărilor să fie puțin mai alert, însă finalul exploziv a meritat toată așteptarea.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sash Bischoff: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Un cuplu perfect de Ruth Ware

Un cuplu perfect

Ruth Ware 

Titlu original: One Perfect Couple

Limba originală: engleză

Traducere: Ionela Chirilă

ISBN: 978-606-40-2613-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

464 pagini

Editura Trei 

 

Cartea perfectă pentru vacanță! - Booklist

 

SURVIVOR + INSULA IUBIRII = UN CUPLU PERFECT

 

Lyla este într-un impas. Cercetările ei post-doctorale au eșuat, iar relația cu iubitul ei, Nico, nu merge prea bine. Când el primește invitația de a participa la un reality show, Cuplul perfect, ea acceptă să-l însoțească. Ajung într-un paradis tropical din Oceanul Indian, unde vor concura împotriva altor patru cupluri — Bayer și Angel, Dan și Santana, Joel și Romi, Conor și Zana — pentru un premiu consistent în bani. După ce prima provocare îi lasă pe toți răvășiți și furioși, o furtună nocturnă aduce dezastrul. Despărțiți de continent de kilometri de ocean, lipsiți de orice mijloc de comunicare, ei trebuie să se unească pentru a supraviețui. Pe măsură ce tensiunile cresc și rezervele de apă potabilă și mâncare scad, Lyla constată că miza acestui joc nu mai este premiul, ci supraviețuirea. Printre ei se află un criminal care îi elimină unul câte unul. 

Cu influențe din Agatha Christie, acest thriller alert, fascinant, plin de intrigi și personaje foarte veridice, demonstrează încă o dată că Ruth Ware este regina suspansului psihologic.

 

„Cel mai cinematografic roman al lui Ruth Ware de până acum.” - KIRKUS REVIEWS

„Ware trece de la satiră romantică la roman de aventuri și apoi la thriller psihologic cu o abilitate care nu poate fi negată”. - WALL STREET JOURNAL

„Ware ne oferă încă o dată o intrigă inteligentă, un ritm intens și un final diabolic de inteligent.” - LIBRARY JOURNAL

FRAGMENT

CAPITOLUL 4 

Următoarele câteva zile au trecut valvârtej. Cumva, în mod incredibil, părea că noi chiar facem asta și, aproape imediat, în câteva ore, Ari ne trimitea contracte preliminare cu clauze de confidențialitate înspăimântătoare, iar Camille întreba dacă preferam să zburăm de pe Gatwick sau Heathrow. 

Cel mai ciudat era că, în afară de mine, toată lumea, de la Ari la profesorul Bianchi, se comporta de parcă toată povestea asta era perfect normală. Profesorul Bianchi nu părea să înțeleagă că era ceva diferit față de o vacanță obișnuită de iarnă, rezervată în ultimul moment — deși nici nu încercasem să-i explic despre ce era vorba. Ari părea să creadă că să lași totul baltă și să zbori în Indonezia, doar cu un preaviz de două săptămâni, era total rezonabil. Și poate că era, în lumea lui profesională. 

Prietenii lui Nico trimiteau mesaje cu felicitări care păreau sincere, dar nu reușeau să-și mascheze gelozia profesională. Ai mei făceau comentarii pline de invidie despre vacanțe gratuite și bronzuri de iarnă.

De fapt, singura persoană care a exprimat vreo îndoială a fost mama, care părea derutată când i-am explicat situația la telefon, în weekendul dinaintea zborului. 

— Un reality show? Dar, Lyla, draga mea, de ce? Tu nici măcar nu te uiți la emisiunile astea. 

— E pentru Nico, chiar își dorește chestia asta, i-am zis, știind din clipa în care vorbele mi-au ieșit din gură cât de jalnic suna totul. 

— Ce, l-a pălit vreo criză a vârstei mijlocii? 

M-a umflat râsul. 

— Nu sunt convinsă că Nico intră în categoria „vârstă mijlocie“, mamă. Dar nu, nimic de felul ăsta. E o mișcare bună în cariera lui. Dacă au succes mare, emisiunile reality TV pot să te facă foarte vizibil în breaslă. 

— Dar de ce trebuie să te duci tu? 

— Pentru că... m-am oprit. 

Pentru că e un show pentru cupluri ar fi fost un răspuns ușor de dat, deși nu eram sigură că aveam voie să zic măcar atâta lucru — orice despre emisiunea asta era, chipurile, confidențial, așa cum scria în acordul pe care îl semnasem. Dar nu era chiar adevărul și nu asta voise mama să spună. Faptul că formatul era despre cupluri era motivul pentru care fusesem invitată. Nu era și motivul pentru care am spus da. 

De ce am spus da... ei bine, nu eram sigură dacă eram pregătită să sap prea adânc. În parte, știam că eu și Nico ne aflam la o răscruce în relație. Nu era chiar o criză a vârstei de mijloc, dar nu puteam continua așa, el bătând tot la uși închise, iar eu tot mai nemulțumită că-i susțineam visurile în timp ce ale mele păreau să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Nico avea nevoie de o pauză — și eu aveam nevoie, doar că altfel.

— Ideea e că, după mine, a zis mama, umplând tăcerea, nu e momentul potrivit pentru așa ceva. Ai 32 de ani, dragă, tu și Nico ar trebui să vă așezați la casa voastră. Și nu-mi imaginez că șeful tău e prea încântat. 

— Mamă, Nico are nevoie de asta și îl iubesc. Și asta faci pentru cei pe care-i iubești. Îi susții. 

— Ei bine, toți avem nevoie de o pauză de la frig și presupun că măcar e o vacanță gratuită, a zis mama resemnată și m-a făcut iar să râd. 

Remarca mamei despre frig mi-a revenit în minte în clipa în care avionul a aterizat în Jakarta. Evident că în teorie știam că vremea de februarie în Indonezia era cu totul altceva decât cea din Londra, dar cumva faptul că știam asta teoretic nu făcea cu nimic mai puțin șocante valurile de aer umed, ca de saună. Ne urcaserăm în avion cu haine de ploaie, cizme și eșarfe. Pe măsură ce coboram treptele spre asfalt, transpirația mi s-a scurs în sutien înainte să pun măcar piciorul pe sol. 

Făcusem greșeala de a încerca să încep raportul despre chikungunya în timpul zborului de legătură din Dubai, iar acum mă simțeam aproape amețită de oboseală, spre deosebire de Nico, care băuse patru ginuri tonice și apoi dormise șase ore fără întrerupere, în ciuda locului strâmt de la clasa economică. Arăta proaspăt și plin de entuziasm în timp ce-și trăgea bagajul de mână spre autobuzul cu aer condiționat, iar eu mă simțeam ștearsă și epuizată. Când mi-am zărit reflecția în fereastra autobuzului, nu arătam deloc ca o concurentă la un reality show. Arătam ca o cercetătoare stresată, ușor mahmură, care încerca să facă din rahat bici și să scoată o lucrare publicabilă din niște rezultate dezastruoase.

Recuperarea bagajelor și controlul vamal au fost coșmarul obișnuit, cu bebeluși zbierând și adulți împingându-se să ajungă la o geantă care ar fi venit din nou pe carusel în mai puțin de cinci minute. După agresivitatea călătorilor din jurul meu, ai fi zis că bagajele care dispăreau în spatele perdelei de plastic urmau să fie incinerate și nu să apară neatinse câțiva metri mai încolo. 

În cele din urmă am trecut de controlul pașapoartelor și am ajuns în sala de sosiri căscând ochii, clipind des, căutând prin mulțime o față cunoscută sau măcar o pancartă cu un nume pe care să-l recunoaștem. Emailul lui Camille promisese c-o să ne întâmpine cineva, dar pe măsură ce treceam pe lângă șofer după șofer, mi-am dat seama că nu ne spusese, de fapt, după cine să ne uităm. Numele real al lui Nico era Rice, Nicholas Rice. Nico Reese era un nume de scenă. Dar nu vedeam nimic pe care să scrie Reese/ Santiago, Rice/Santiago sau chiar Effing Productions. 

Și apoi m-am întors și am văzut un bărbat plictisit, în costum, ținând sus o pancartă mică și albă pe care era scris de mână NICO LILLA CUPLU PERFECT. 

I-am dat un cot lui Nico. 

— Ce zici, e vorba de noi? 

Un zâmbet i s-a întins pe chip. 

— Cuplu perfect? Evident, ce naiba. 

A smuls valiza într-o parte, târând-o prin șuvoiul de oameni nervoși, ca și cum ar fi traversat un râu deosebit de agitat, și a zis: 

— Ești de la emisiunea TV? Eu sunt Nico. Ea e Lyla. 

Șoferul a afișat un zâmbet primitor. 

— Bună ziua, eu sunt Pak! Bine ați venit, domnule, bine ați venit, domnișoară. Bine ați venit în Indonezia. Pot să vă iau bagajele?

* 

Traficul din Jakarta s-a dovedit a fi un blocaj după altul și, în ciuda claxoanelor și a intersecțiilor în care s-a mers numai într-a ntâia, am adormit înainte să ieșim din oraș. M-am trezit când am trecut peste niște limitatoare de viteză și hurducăturile m-au trimis cu capul în umărul lui Nico; m-am uitat pe geam, ștergându-mă de salivă de pe obraz. Clădirile înalte și cartierele de beton ale Jakartei dispăruseră, fiind înlocuite de un mic port populat cu iahturi legănându-se pe apă. Soarele era sus pe cerul perfect senin și-i simțeam căldura în ciuda aerului condiționat care-mi sufla în față din sistemul de ventilație al mașinii. 

— Domnule, domnișoară, am ajuns, a spus șoferul peste umăr. 

Afișajul de pe bord arăta că era aproape prânz. Nico și-a pus brațul în jurul umerilor mei și m-a strâns puternic. 

— Ești entuziasmată? 

Nu prea, ar fi fost răspunsul sincer. Epuizată era cuvântul pe care l-aș fi ales, urmat îndeaproape de flămândă și stresată. Dar știam că nu asta voia Nico să audă, așa că am zâmbit fără vlagă. 

— Da. Să înceapă aventura. 

O femeie stătea pe debarcader cu un clipboard, iar Nico și-a desfăcut centura de siguranță, a deschis portiera și a ieșit înainte ca șoferul să i-o deschidă. 

— Bună, Nico, mă bucur atât de mult să te cunosc! am auzit vag prin ușa mașinii, în timp ce mă agitam să-mi găsesc lucrurile. 

Și apoi, în timp ce șoferul mi-a deschis portiera: 

— Lyla, vino s-o cunoști pe Camille!

Camille, fata de pe Zoom. Deci chiar se întâmpla. Se întâmpla de-adevăratelea. Înțelegea realității în sine era la fel de șocantă ca vremea din Jakarta. Evident că se întâmpla — doar pentru asta semnaserăm, nu? Și totuși... 

Mi-am lipit un zâmbet înghețat pe față. 

— O clipă! 

La un moment dat, în timpul călătoriei, pierdusem un pantof și a trebuit să bâjbâi pe sub banchetă. Când în sfârșit l-am găsit sub scaunul din față, m-am ridicat să o văd pe Camille stând lângă mine, întinzându-mi mâna. 

— Lyla! Mă bucur atât de mult să te cunosc pe bune! 

— Camille, bună. Mă bucur să pot asocia un chip unui... ei bine, cred că ne am întâlnit pe Zoom, dar nu e același lucru, nu i așa? Scuze că arăt așa... 

Am mutat pantoful în cealaltă mână și apoi i-am strâns mâna destul de stângaci. Eram îngrozitor de conștientă de cât de neglijent mă prezentam și de faptul că purtam aceleași haine de două zile și nu-mi venise în minte să mă mai dau cu deodorant. Am făcut un gest către fața mea șifonată de somn și părul încâlcit, dar Camille a dat din mână. 

— Oh! Doamne, nu-ți face niciun fel de probleme. Trebuie să fi călătorit zile întregi. O să ai destul timp să te împrospătezi înainte de întâlnire. 

— Întâlnire? 

Nico a devenit atent instantaneu. 

— Sunteți ultimii care ați ajuns! Așa că, imediat ce sunteți gata, ridicăm ancora, apoi toată lumea se va aduna pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri despre cum va funcționa totul. O să-i cunoașteți pe ceilalți concurenți, o să vorbiți cu Baz, puteți să întrebați orice... e șansa voastră să vă acomodați cu toată lumea.

Am clipit. Aveam senzația chinuitoare că urcasem într un montagnes russes care se punea în mișcare înainte să fiu pe deplin pregătită. 

Nico, pe de altă parte, era deja cu centura pusă și pregătit de cursă. 

— Suntem ultimii? N-am știut. De cât timp sunt ceilalți aici?

Părea deranjat și vedeam cum calcula în minte cum ar putea asta să-i afecteze șansele, imaginându-și cum ceilalți deja formau alianțe, își făceau prieteni și-și planificau strategiile. 

— Păi... nu de foarte multă vreme, a răspuns Camille vag. Eu și Baz suntem aici de mai bine de o săptămână, iar de atunci ceilalți concurenți au început să tot sosească. Bayer și Angel au venit cu zborul dinaintea celui cu care ați ajuns voi. Cred că Zana și Conor au fost aici primii. 

— Minunat, a replicat Nico oarecum înțepat, dar apoi am observat că începe să se stăpânească și să se forțeze să fie șarmant. Eh, ultimii, dar nu cei din urmă, nu? Nici nu pot să-ți explic cât de entuziasmați suntem eu și Lyla să fim aici, nu i așa, Lil? 

— Mda, foarte entuziasmați. 

— Bun, păi sentimentul e cât se poate de reciproc, a răspuns Camille cu căldură și mi-a strâns ușor brațul. Acum, această frumusețe este vehiculul nostru, a gesticulat către cel mai mare vas din port, un iaht de lux ancorat la chei. 

Recenziile lui Gică 217 - Fiica greșită de Dandy Smith (CRIME CLUB)

Titlu: Fiica greșită 

Autor: Dandy Smith

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: The Wrong Daughter (2024)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,03 (din 48.487 note)

 

            Cum ai reacționa dacă sora ta răpită în urmă cu șaisprezece ani s-ar întoarce acasă? Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o? Unde a fost? Ce i s-a întâmplat? Cum a scăpat? Acum e în siguranță? E posibil ca răpitorul să fie iarăși pe urmele sale? Sunteți cu toții în pericol? Sau poate că ai primi-o cu brațele deschise, așteptând răbdătoare ziua în care se va simți în stare să vorbească despre experiența cumplită prin care a trecut? Probabil că nu... Nu ești terapeutul care trebuie să se scufunde în bezna psihicului pentru a pune mâna pe o mărturisire dureroasă. Ești sora ei, sânge din sângele ei... Ai așteptat în tot timpul ăsta un semn, sperând că ar putea să fie încă în viață. Ai refuzat să te gândești la mormântul anonim în care ar fi putut să-i putrezească rămășițele. Ai dat interviuri peste interviuri, în ziare, la radio și la televizor, pentru conștientizare, spuneau ei, însă tu ai căutat în continuu un indiciu care să te pună pe pista corectă. Și uite că rugăciunile ți-au fost ascultate, sora ta s-a întors...

            Caitlin Arden și-a văzut pentru ultima oară sora mai mare într-o seară de vară, când părinții lor erau plecați la o petrecere, și un necunoscut cu o mască venețiană pe chip s-a strecurat până în camera Oliviei și a răpit-o. Caitie avea zece ani, iar Olivia, treisprezece. Își amintește zgomotele nocturne, chipul hidos cu nasul alungit care a ieșit din camera surorii sale și degetul pe care Olivia l-a dus la buze ca să-i facă semn să tacă, în timp ce era condusă, amenințată cu un cuțit pe la spate, afară din casă, răpitorul și victima pierzându-și împreună urmele în pădure. Timpul a trecut, Caitie a crescut, are un logodnic chipeș și devotat și lucrează ca învățătoare la o școală din oraș. Și uite că acum, după ce toate speranțele au fost îngropate, Olivia s-a întors teafără și nevătămată în brațele propriei familii. Clara și Miles sunt fericiți peste poate că fiica lor preferată trăiește, însă Caitie, oricât de entuziasmată ar fi de veste, nu ezită să-și pună câteva întrebări firești. Unde a fost Olivia în acești șaisprezece ani? Ce s-a întâmplat cu bărbatul care a răpit-o? Prin ce suferințe a trecut? Și de ce, la urma urmelor, se comportă de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, de parcă n-ar fi dispărut nicicând în noapte.

            De la vârsta de zece ani, mai exact din acea noapte, Caitie a fost nevoită să-și asume rolul surorii ei cu ochii albaștri ca gheața fiordurilor și buclele aurii. Olivia era ca o floarea-soarelui, întorcea privirile, ca un sol care atrage magnetic corpurile din jur. Era perfecțiunea întruchipată, ceea ce Caitie nu ar putea să fie niciodată. Deși a urmat facultatea sugerată de părinți și a ajuns învățătoare, aidoma Clarei, se percepe ca pe o imitație ieftină, simte că joacă un rol de mâna a doua, că e o străină în propria piele. A renunțat pe jumătate la pasiunile sale, s-a obișnuit cu ideea că nu va părăsi niciodată țărmurile Angliei, a fost nevoită să înglobeze în sine forma și fontul surorii răpite. A devenit ceea ce și-au dorit ceilalți să fie, renunțând la visuri și scindându-și identitatea, în așa fel încât să păstreze netulburat zâmbetul de pe chipurile lui Miles și Clara, care sunt conștienți că trupul Oliviei ar fi putut fi devorat de viermi și gândaci, dar refuză să privească în față adevărul, aruncând vina dispariției prințesei lor asupra mezinei.

            Nu e un plot original, însă e bine dezvoltat. Ne întrebăm în permanență dacă în scenă a reintrat Olivia însăși sau dacă în casa familiei Arden s-a strecurat o impostoare. Surorile, care cândva erau de nedespărțit, își aruncă acum priviri arzătoare și își pun bețe-n roate, Olivia provocând-o pe Caitie la fiecare întrevedere, furându-i prietena cea mai bună din copilărie, pe Florence, căreia i se apropie nunta cu Daniel, și flirtând cu Oscar, logodnicul acesteia, care nu poate să refuze să-i ofere ajutorul unei fete superbe aflate la ananghie. De altfel, avem și o componentă gotică esențială, prezentă mai întâi prin aparițiile repetate ale unui bărbat cu mască de carnaval, și apoi de cei doi frați incestuoși care locuiesc singuri într-un conac vechi, și ai căror părinți au pierit înecați, singura lor rudă apropiată fiind unchiul care ar putea să-i ucidă într-o zi și să pună mâna pe avere. E un roman în coadă de șarpe, povestea surorilor desfășurându-se în paralel cu cea a fraților, urmărind două fire narative distincte care urmează să se înnoade. Scriitura e decentă, atractivă, cu mici răsturnări de situație plasate exact acolo unde trebuie. Minciunile sunt nenumărate, realitatea e camuflată în supoziții și informații false. Și dacă vrei să ieși cu bine la liman, ai grijă să n-o crezi pe fiica greșită...

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dandy Smith: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 216 - Toată violența oamenilor de Paul Colize

Titlu: Toată violența oamenilor  

Autor: Paul Colize

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Toute la violence des hommes (2020)

Traducere de Delia Tuică

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 4,15 (din 48 note)

 

Istoria se repeta până la nebunie. Violența oamenilor se întindea de-a lungul secolelor. Cruzi­mea lor era fără limite. Perioadele de pace nu erau decât scurte intervale între războaie, genocide și masacre.

 

Despre victimă și circumstanțele morții:

În data de 5 martie 2018, într-un imobil situat pe Bulevardul Invalizilor, la etajul 3 (din Auderghem), a fost descoperit trupul neînsuflețit  al unei femei de origine croată, ucisă prin înjunghiere. Medicul legist a numărat nouă plăgi deschise pe corpul victimei, cinci lovituri de cuțit care au străpuns-o prin spate și patru tăieturi în piept. Numele femeii era Ivanka Iancovici. Avea 26 de ani și lucrase ca ospătăriță într-un bar din centrul Bruxellesului. Se pare însă că se ocupase și cu prostituția în timpul liber, agățându-și clientela pe diverse site-uri fierbinți și aducându-și captura chiar în casa de oaspeți unde fusese ucisă. Cunoștințele și patronul spuseseră că era o fată la locul ei, deschisă, zâmbitoare și că nu crease niciodată probleme.

 

Despre suspect și dovezile culpabilității sale:

Apelul telefonic efectuat către Ivanka Iancovici, prezența pe înregistrările video, sângele de pe încălțăminte, amprentele din apartament și  crochiurile cu scena omorului îl indică drept făptaș pe Nikola Stancovici, un bărbat de 35 de ani, aparent alienat, asexual și singuratic, care câștigase un ban cinstit din tablourile vândute în cadrul unei expoziții de artă. Nikola e unul dintre acei artiști excentrici, fără un job stabil, autoexilat din societate, cu o minte de geniu și cu un trup herculean, pictorul care nu-și poate ține în frâu trauma ce preschimbă banalul cotidian în artă. E supranumit de presă, pentru operele sale anonime, grotești și terifiante, Funambulul. Prima sa lucrare (la negru) a fost penisul uriaș pictat pe o clădire cu trei etaje. Urmase scena în care un bărbat se aflase  deasupra unei femei, prinși într-o agonie sexuală, și ucigașul care mimase că urmează să-i taie gâtul bărbatului de alături, ca o parodiere a scenei jertfei lui Avraam prin Isaac. Și când spun că Niko e nebun, chiar nu glumesc. Omul ăsta e capabil să stea suspendat la treizeci de metri deasupra solului, cu pensula și tuburile de spray în mâini, dedicat trup și suflet capodoperei murale pe care urmează s-o tușeze, prins într-o frenezie cumplită, nepăsător la ideea că vreun străin l-ar putea surprinde și ar suna la poliție. Arta e totul pentru Niko, e un proces de exorcizare a suferinței, e cruzimea pusă pe tapet, o readucere aminte a violenței care zace-n sufletul uman.

 

Despre investigatori și măcel:

            Mutat dintr-o închisoare în alta, de la Forest la Nivelles, internat în cele din urmă la EDS, Institutul de protecție socială, Niko ajunge să figureze nu ca deținut, ci ca „pus sub observație” în clădirea ce găzduiește aproximativ 200 de persoane, printre care se numără delincvenți sexuali, agresori, pedofili, tâlhari și criminali. Oricât ar încerca poliția și personalul avizat să-l împingă să mărturisească, Nikola continuă să repete aceeași frază: „N-am fost eu.” Numai că Philippe Lariviere, avocatul său, și directoarea instituției, Pauline Derval, sunt siguri că pacientul și clientul lor e nevinovat și sunt hotărâți să descâlcească misterul. Pauline îl încurajează să picteze, în timp ce Philippe se preocupă de simbolurile și inscripțiile pe care Niko le-a presărat pe operele sale murale, ajungând la cele două stele cu opt raze schițate pe brațul unuia dintre personaje, imagine care-l trimite la Asediul din Vukovar, din 1991, în beciul unde se refugiase și pictase Stancovici, adăpostul unde mamele aveau grijă de copii, iar bărbații plecau cu noaptea-n cap să confrunte armat forțele ostile sârbești.

 

Da sau nu?

            Cu siguranță, da! „Toată violența oamenilor” e un roman deosebit, terifiant și emoționant, sângeros de la un capăt la celălalt, cu personaje diabolice și salvatori veniți pe căi nebănuite. Violența e recurentă, transcende temporalitatea, este transpusă din sutele de obuze care au sfâșiat Vukovarul și au încercat să pună la pământ Castelul de apă, care nu se știe prin ce minune dumnezeiască a rămas în picioare, în capodoperele murale schițate și tușate de Nikola Stancovici, artistul care-și riscă viața pe timpul nopții pentru a-și da frâu liber furiei și disperării, preschimbând Bruxellesul într-o capodoperă, cromatică și stridentă. Chiar dacă picturile sunt șterse de municipalitate, oamenii le-au văzut, le-au memorat, mulți dintre aceștia crezând în continuare că imaginile încă sunt acolo, orbi la proaspătul perete alb. Arta este recepționată prin vedere, circulă pe cale orală de la un individ la altul, funcționând ca un cod matematic, ca un adevăr imposibil de combătut.

 

Parisul e acolo, se înghesuie la picioarele tale. Respiri norii. Înghiți vântul. Arunci o privire în jos. Căcat, e sus! Te instalezi și îi dai drumul. Cobori în rapel de-a lungul fațadei. Auzi oamenii care pălăvrăgesc, mașinile care claxonează în stradă, sirenele care urlă. Îți spui c-ai fost văzut. Nu îndrăznești să privești altceva decât peretele. Așa că începi să dai cu culoare, te uiți la schițele lipite cu scotch pe coapsele tale, cauți reperele pe care le-ai fotografiat ore în șir. Îți vine să vomiți. Mâinile îți sunt umede. Îți spui c-o să abandonezi. Apoi te gândești la ziua care urmează. Mâine vei fi un star. Unii trântori nu mai pot de bucurie când douăzeci de amărâți se zgâiesc la mâzgălelile lor într-o galerie. Noi avem două mii, trei mii de persoane care ne admiră frescele în fiecare zi. Așa că te concentrezi, continui, te dedici total și nu mai auzi nimic. Nu mai contează decât pictura ta. Totul este între tine și perete. Îți creezi propriul univers. Tu ești Dumnezeu.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 215 - Fantoma de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Fantoma  

Serie: Harry Hole (#9)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Gjenferd (2011)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,11 (din 49.822 note)

 

            Băiatul cu tricoul cu Arsenal are ce-ți dorești... Se numește violină. Câteva miligrame din pudra albă-maronie și plutești printre nori. Se spune că te ridică la ceruri și te face să auzi sunetul harpelor îngerești. E noua tentație de pe piață, e un drog creat într-un laborator privat, secret, de către un individ cu cunoștințe vaste într-ale chimiei. Spre deosebire de heroină, violina îți induce mult mai repede starea de vis, te duce departe de-aici și te lasă să zaci câteva ore printre sori și stele, însă și dependența e mai mare. După ce te vei trezi, îți vei dori încă o doză și încă o doză, până când substanța te va preschimba, la fel ca toate drogurile sintetice, într-un zombi. Vei fi în stare să șterpelești bijuterii ca să le amanetezi, să furi din rezervele celorlalți și chiar să ucizi pentru sfânta pudră norvegiană, pentru că, da, rețeta e originală și originară, și acum e gata să fie exportată spre Bangkok, de unde se va răspândi mai departe, pe întregul mapamond.

            Harry Hole s-a întors în Oslo mai hotărât ca niciodată, îmbrăcat la patru ace, la costum de in, decis să nu mai pună pe limbă picătură de alcool. Revenirea lui nu are de-a face cu o nouă anchetă polițienească în care i s-a cerut să intervină oficial, ci de condamnarea lui Oleg Fauke, fiul lui Rakel, băiatul care l-a idolatrizat nu cu prea mulți ani în urmă, dar care acum a intrat în niște belele de zile mari, acuzat fiind de uciderea lui Gusto Hanssen, un traficant de heroină și violină care și-a dat duhul cu două gloanțe în piept înainte ca organele legii (sau rivalii de pe stradă) să pună mâna pe el. Dat în adopție din fașă, Gusto a crescut într-o familie care l-a iubit, în special mama lui vitregă, care s-a folosit de puști ca de-o jucărie sexuală prin care să-și satisfacă fanteziile. Gusto a știut cum să se folosească de șarm și de condiția lui fizică, așa că și-a făcut loc, cu pumnii și organele sexuale, prin lumea gangsterilor, ajungând un pion important în distribuirea de substanțe interzise, găsindu-și locul în sistemul crud și corupt în care l-a înrolat și pe bunul lui amic, îndrăgostit de sora sa vitregă, Oleg.  

            Polițistul nostru fără insignă vrea să dovedească faptul că Oleg e nevinovat, însă pentru asta are nevoie ca fiul lui Rakel să-i povestească cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai exact între el și Gusto. Însă cum poți să ai încredere într-un puști de optsprezece ani care a amanetat bijuteriile mamei ca să facă rost de bani pentru droguri? Cum poți să te mai simți în siguranță lângă copilul acum adult care se joacă de-a mafioții, înțepându-și venele și trăind printre alți dubioși care dețin ilegal arme de foc? Lui Oleg nu îi e frică, a intrat conștient în afacere, însă își dorește să scape de la bulău cât mai repede, înainte ca vreun deținut să fie plătit să-i facă felul, fiindcă există și încarcerați cărora nu le-ar strica niște biștari, mai ales atunci când sunt plătiți pentru ce știu cel mai bine să facă, adică să ucidă. Uneori dreptatea costă, noroc că banii nu sunt o problemă.

            Pe străzile capitalei își face apariția și o figură misterioasă, fantomatică, care se ocupă cu vânzarea, prin diverși inși, precum Gusto Hanssen, de violină. Cei din branșă îl cunosc drept Omul din Dubai. Nu se știe de unde a apărut, cert e că, după raziile celor de la Orgkrim (Crimă Organizată), departament nou înființat și condus de controversatul Mikael Bellman, Dubai deține monopolul pe piața de stupefiante din Norvegia. Pe lângă asta, Hole e urmărit de un asasin rus care vrea să-i vină de hac cu un cuțit ritualic, „blestemat”, primit moștenire de la unchiul său, un războinic cazac care are o slăbiciune pentru gâturile despicate și arterele retezate. Nici Dubai, nici rusul nu sunt cei mai de temut rivali ai lui Hole, marele său dușman rămâne în continuare JB, sevrajul aducându-l aproape în Luntrea lui Caron. Așadar, am ajuns și la cel de-al nouălea volum al seriei, în care se desfășoară o anchetă pe cât de domoală, pe atât de efervescentă, și unde Harry trece de la postura de investigator la cea de victimă. L-am perceput (cu plusuri și minusuri) ca pe un volum de tranziție, legat strâns de următorul, care la rândul lui (din informații neoficiale) știu că e legat de următorul, așa că ne așteaptă un drum lung ce ne va conduce înapoi la secția de poliție, unde agenții răului au îmbrăcat uniformele organelor legii pământești.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 214 - Invitație la moarte de Ande Pliego

Titlu: Invitație la moarte  

Autor: Ande Pliego

Editura: LITERA

Titlu original: You Are Fatally Invited (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,65 (din 4.649 note)

 

            Sugrumat cu cablul unei lămpi, ars într-un incendiu provocat, intoxicat cu monoxid de carbon, otrăvit, ținut cu capul sub apă, împins de pe stânci sau pe fereastră, decapitat, înjunghiat cu un pix în plămâni, sufocat cu perna, spânzurat (așa-zisa sinucidere), drogat și injectat cu aer între degetele de la picioare (provocând o embolie gazoasă, aproape imposibil de dovedit), cu gâtul rupt, cu craniul zdrobit de un bust de marmură al lui Iulius Cezar, mușcat de un păianjen veninos, țintuit în coarnele unui trofeu-cerb pus pe perete sau aruncat într-un puț secat... Sunt multe modalități prin care-i poți veni cuiva de hac, fără să lași vreo dovadă a prezenței tale în perimetrul victimei. Tehnicile de ucidere variază de la simple la complexe, de la inventive, la lipsite de inspirație. Și, odată ce ai săvârșit crima, odată ce păcatul a fost comis, cu intenție sau accidental, justiția cea oarbă și servită rece își va aținti ochii asupra ta, ca un zeu roman însetat să facă dreptate și să restabilească ordinea morală în univers.

            Bun venit pe proprietatea Wolf Harbor, în Sălașul Lupului, pe insula particulară a faimosului autor de romane de mister, J.R. Alastor. Gazda dumneavoastră din această săptămână va fi organizatoarea de evenimente private Mila del Angel, acompaniată de menajera Taryn, care s-a pus pe bocit după ultimul iubit încă din prima noapte când a debarcat, și bucătarul Curt, care a liniștit-o cu noua lui invenție diabetică, negresă-fursec- tort, pe care a botezat-o „Tocmai mi s-au dat papucii". Mă rog, astea sunt detalii irelevante... Ahaaa, uite-i și pe invitați. Cei doi soți îmbrăcați în alb și negru, ca o solniță și o piperniță, sunt Rodrigo și Olivia Sandoval, care au rupt piața de carte din State cu ultimul lor roman, deopotrivă o colaborare auctorială și domestică. Tânăra roșcată și cu zâmbetul scump la vedere e Violet Blake, celebră pentru bijuteria literară „O ecologie a cicatricilor”. Bărbatul flegmatic și plin de sine e Thomas Fletcher, al cărui roman polițist cu desfășurare lentă a luat cu asalt ambele părți ale Atlanticului. Celălalt ins, cu părul lung și cu privire de gheață, este Ashton Carter, un autor ce se găsește în mai multe topuri internaționale, cunoscut pentru horror-ul său imposibil de plagiat, „Ne înghite cu totul”. Iar ultima, dar nu cea de pe urmă, septuagenara cu mai mult de doi soți morți la activ, este Cassandra Hutchinson, celebră pentru thrillerele sale psihologice cu intrigi alambicate. Da, aveți dreptate, lipsește chiar proprietarul insulei și organizatorul taberei de scriere literară, însuși J.R. Alastor, care a decis să rămână, cu identitatea reală, în umbră deocamdată.

               Haideți că nu e prima dată când citiți așa ceva... Vă aduceți aminte de „Daisy Darker”? Să mergem puțin înapoi... până la „Lista de invitați”. Sau, de ce nu, să derulăm caseta de la capăt și să ne oprim la primul cadru, adică la „Și din zece n-a mai rămas nici unul”, pentru că de la Agatha Christie a pornit formula veșnic valabilă. Da, da, puteți să-i numărați, dar vă spun eu că, cu nevăzutul J.R. Alastor, sunt într-adevăr zece. Și de-aici începe măcelul... Pornim de la prezumția că personajele nu se cunosc. Ipoteză complet greșită... Pe parcurs, după ce se îmbrățișează, își iau camerele (mortuare) în primire și stau la taifas, realizăm că există mai multe legături între oaspeți, de la prietenie la antipatie, de la simpatie până  la ură. Până și Mila, care nu face parte din lumea autorilor de suspans, urmărește să se răzbune pe unul dintre invitați. Și așa tabăra de scriere literară se preschimbă într-un Colosseum, unde gladiatorii sunt scoși în arenă fără arme și armură, iar leii sunt ținuți flămânzi pentru a se repezi la carnea proaspătă și sângerândă. Așa cum cere șablonul, unul dintre cei zece dispare, urmând ca trupul violentat să-i fie descoperit într-un tablou de coșmar, ca să le bage frica-n oase celorlalți, clipă din care toți încep să se pună la adăpost și să se suspecteze reciproc, așteptând să se apropie ambarcațiunea cu alimente de a doua zi sau Garda de Coastă, ca să scape cu trupul și mintea întregi de pe insula ororilor.

               Sejurul de șapte zile este presărat cu mistere. În fiecare seară, scriitorii de suspans sunt invitați să dezlege câte o enigmă. Sau să suporte o provocare. Mintea le e ținută constant în alertă, atenți la tot ce mișcă și la fiecare obiect contondent sau primejdios, ca niște iepuri care receptează sunetele prădătorilor de la kilometri distanță. Doar că pe invitați îi despart doar pereții subțiri dintre camere, pereți dincolo de care se află încăperi, coridoare și scări secrete, ca într-un vechi conac cu arhitectură gotică. Și ca să facă lucrurile și mai interesante, J.R. Alastor îi invită pe cei șase să ia parte la o partidă de Cluedo, astfel încât identitățile, rolurile benefice sau malefice și păcatele nevinovate sau de moarte le sunt puse pe tapet, ca într-o scenă a Judecății unde urmează să fie sortați spre Poarta de Aur sau spre intrândul cu demoni și pucioasă. Morțile primelor victime sunt grotești, spectaculoase, regizate de cel care-i filmează cu camera ascunsă, același ins care le cunoaște tuturor păcatele și-i asmute unul asupra celuilalt. Lacrimile curg, sângele e vărsat, orgoliile îi preschimbă în monștri, singura cale de scăpare rămânând Mărturisirea, momentul în care păcatele vor fi în cele din urmă recunoscute și pedepsite, încununând cu spini scena finală în care cortina va fi trasă peste coșmar.

COMANDĂ CARTEA