Recenziile lui Gică 194 - Execuția de Danya Kukafka (CRIME CLUB)

Titlu: Execuția  

Autor: Danya Kukafka 

Editura: TREI

Titlu original: Notes on an Execution (2022)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,07 (din 105.439 note)

 

            Știu că sunt vinovat. Eu le-am ucis. Blestematul ăla de cuțit... Eu, ea și o lamă pe care doar unul dintre noi putea s-o mânuiască. Am câștigat. Și din cauza asta mă găsesc aici, între zidurile astea blestemate, jucând șah cu ceilalți deținuți și așteptând clipa în care vor intra în celulă și mă vor escorta la eșafod. Ce patetic... Trăim alte vremuri, mă vor seda pentru totdeauna. Mă vor așeza pe scaun, mă vor lega și mă vor injecta cu substanța letală, ca pe mulți alții înaintea mea. Nu am nevoie de preot, nu vreau să văd un fanfaron care-mi îndrugă verzi și uscate despre viața veșnică, de parcă nu aș trece dincolo înaintea lui. Nu vreau dreptul la o ultimă masă, îmi doresc doar ca totul să se sfârșească, să zăresc lumina promisă dincolo de beznă. Pășesc pe urmele victimelor mele, urmând ca eu, călăul, să fiu la rândul meu executat. Justiție...

            Ansel Packer a comis patru crime și mai are doar 12 ore de trăit. Singur în liniștea celulei, meditează asupra faptelor sale odioase și a imposibilității de a schimba ceea ce urmează să se întâmple. Și pentru că Ansel e captiv printre gândurile sale, e momentul să vedem ce a fost înainte. Pentru că a existat un Înainte, care a început cu Lavender. Fata de șaisprezece ani l-a iubit atât de mult pe Johnny, încât și-a părăsit mama și s-a mutat departe de casă, în ferma de la marginea pădurii. Lavender a rămas însărcinată, fericită peste poate că dragostea lor a dat roade. Dar sentimentele lui Johnny S-au răcit după naștere, devenind tot mai posesiv și răsplătindu-și consoarta și fiul cu hrană doar atunci când era într-o dispoziție bună sau regreta că și-a abuzat fizic aparenta familie. Era clar că cineva trebuia să pună punct înainte ca lucrurile să escaladeze, așa că Lavender a știut ce are de făcut, chiar dacă asta urma să pună distanță între ea și cei doi copii, Ansel și Bebe Packer.

            La perspectiva obiectivă a lui Lavender se adaugă și capitolele despre Hazel și Saffy. Ansel a ucis-o pe Jenny după ce aceasta l-a părăsit. Dar Hazel nu poate să se împace cu moartea violentă a surorii ei gemene. Chiar și acum, când știe că vinovatul urmează să fie executat, nu poate să conceapă faptul că Jenny nu mai e printre ei, legătura dintre cele două depășind limita materialului. Jenny trăiește în continuare prin ea, prin amintirile celorlalți și prin bebelușii pe care i-a lovit peste fund ca să ia prima gură de aer. Dacă raiul există, cu siguranță Jenny se află printre îngeri. Însă Ansel a ucis încă trei fete nevinovate, pe care nu trebuie să le trecem cu vederea. Crimele au lăsat goluri adânci pe care niciun sentiment de durere sau satisfacție nu le poate umple. Întotdeauna cineva le va simți lipsa. Viața lor nu s-a sfârșit pentru că trupul le-a fost spintecat, ci din cauză că le-a fost furat fără milă viitorul, posibilitatea de a mai schimba ceva, de a lăsa ceva semnificativ în urma lor.

            Saffy e polițista, cam ratată pe plan personal, dar mulțumită că investigația sa a ajuns la sfârșit și că a pus mâna pe ucigaș. Singurul lucru care îi aduce satisfacție e funcția, o poziție din care simte că poate să facă dreptate. Dar mai poți să schimbi ceva după ce fetele au murit? Evident că nu le poți aduce la viață. Dar oare trimiterea pe eșafod nu e la rândul ei o crimă? Nu e ca și cum l-ai da la schimb pe vinovat pentru victimele sale. Și atunci, de ce simțim nevoia să pedepsim? Izolarea nu e suficientă... Nu prea poți să zâmbești când cineva urmează să fie executat chiar sub ochii tăi. Asta nu e o formă de mântuire, pentru nimeni. Și poate că, la urma urmelor, justiția își dorește sedarea lui mai mult decât prietenii și rudele victimelor, care nu vor decât să fie lăsați în pace să jelească. În definitiv, niciuna dintre cele trei femei, mama, sora lui Jenny sau Saffy, nu-l privesc pe Ansel cu ură, trăind (emoțional) alături de acesta ultima clipă.

            Prin structura unui roman experimental, „Execuția” demontează mitul călăului, aruncându-l din primele file în poziția de victimă. Ansel e o victimă a propriilor fapte, dar mai ales a justiției. Ucigaș cu sânge rece, criminal în serie, oricum i-ar spune jurnaliștii, Ansel apare ca un condamnat, un om care nu mai are nimic de pierdut, așteptându-și pedeapsa. Deși pare inofensiv, faptele lui vorbesc de la sine, astfel încât nimic și nimeni nu-i mai poate oferi o a doua șansă. Cele trei femei ilustrează poziția sexului opus în raport cu bărbatul abuziv, Ansel dând dovadă de violența și dorința de control ce zăceau și-n sufletul tatălui său, amplificându-se și preschimbându-l într-un psihopat. De altfel, antieroul nostru căuta în continuu o entitate feminină care să-i ofere sentimentul de siguranță și căldura pe care le-a simțit până în momentul în care Lavender a plecat. Dar, dincolo de analiză, e un roman introspectiv complex, cu personaje bine șlefuite, o intrigă ce te prinde-n plasă și un final pe măsură, pe care-l aștepți cu sufletul la gură, chiar dacă știi că nu există nicio scăpare.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Danyei Kukafka:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Falled

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 193 - Leopardul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Leopardul 

Serie: Harry Hole (#8)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Panserhjerte (2009)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 800

Media pe Goodreads: 4,10 (din 60.628 note)

 

„Stătea cumva chiar în spatele ei? Își ținu răsuflarea, ascultând. Nu auzi nimic, dar simți totuși o prezență. Ca și cum acolo ar fi fost un leopard. Cineva îi spusese că leoparzii făceau atât de puțin zgomot încât se puteau furișa neauziți până lângă prăzile lor, în întuneric. Că își puteau potrivi răsuflarea ca să capete același ritm cu a ta. Că își puteau ține răsuflarea când ți-o țineai tu. Dar ea era sigură că îi poate simți căldura corpului. Ce mai aștepta? Expiră din nou. Iar în clipa aceea fu sigură că simțise o răsuflare în ceafă. Se răsuci brusc, lovi cu mâna, dar nu întâlni decât aer. Se ghemui, încercând să se facă mică, să se ascundă, în zadar.”

          Lume, lume, Harry Hole s-a întors! De fapt, nu e chiar așa... Mai degrabă am spune că a fost găsit. Unde? În Hong Kong... Intenționase să ajungă în Manila, ca să se arunce într-un vulcan, dar personalul de la bord l-a dat jos fiindcă continua să dea pe gât cantități semnificative de alcool. Niciun comentariu... Mai ales după ce s-a întâmplat în cazul Omului de zăpadă, după ce era pe cale să-și piardă „familia”. Cu câteva zile în urmă, Harry a fost găsit de către Kaja Solness într-o clădire insalubră, beat, cu un biberon cu opiu la el și cu o falcă deplasată, dovadă că maxilarul fracturat  încercase să se vindece de la sine. La problemele din prezent se adaugă și niște sume însemnate pierdute la cursele de cai, pe care păgubitul care l-a împrumutat le-a vândut Triadei. Numai belele... Cu pașaportul reținut, Harry nu mai avea nicio șansă să revină în Norvegia. Mai bine spus, nici nu intenționase asta, până să afle că tatăl lui mai are foarte puțin timp de trăit.

          Acum s-a întors, dar nu are de gând să se implice în anchetă, chiar dacă a primit de la Gunnar Hagen dosarele cazului. Așadar, două femei au fost găsite moarte, cu douăzeci și patru de înțepături în gură. Ca și cum cineva le-ar fi introdus pe cale orală un fruct cu țepi foarte ascuțiți. Ca și cum acei țepi le-ar fi spintecat gâtul, obrajii și ochii, lăsând tot sângele să se scurgă în plămâni, ducând la moarte prin sufocare. Cine ar putea fi atât de diabolic? S-ar putea să existe un ucigaș mult mai sadic și meticulos decât Omul de zăpadă? Și, odată cu cea de-a treia victimă, care moare decapitată din cauza unei frânghii, polițiștii au certitudinea că au de-a face cu încă un criminal în serie. Și singurul lor om care a prins, nu unul, ci doi criminali în serie, abia poate face față realității. Harry e o fantomă a polițistului care a fost cândva, slăbit atât fizic, cât și psihic, și ultima lui dorință e să fie lăsat în pace, chiar dacă asta (momentan) nu se poate.

          Cu pași mărunți și forțat de curiozitate și împrejurări, Hole se implică în anchetă, conștient că ucigașul vrea să le atragă atenția. Se pare că cele trei victime s-au întâlnit la o cabană, dar pagina din registru cu oaspeții din noaptea respectivă a dispărut. Deci, niciun nume... Dar totuși avem ceva... Frânghia cu care a fost ucisă politiciana și urmele de rocă vulcanică găsite pe aceasta. Prin urmare, Harry își face propria echipă, alcătuită din Bjørn Holm (tipul cu Amazonul) și Kaja Solness, agenta nouă, femeia care l-a adus înapoi din Hong Kong. Dar Hole are și o cunoștință mai veche, reținută momentan (știți voi de ce), căreia îi cere ajutorul. Până la urmă, trebuie cineva să se folosească și de motoarele de căutare special create pentru poliție.

          Apar nume noi, călătorii în Africa Centrală și noi victime, actuale sau recent descoperite. Însă nu criminalul e cea mai mare problemă cu care se confruntă gașca lui Hole, ci Kripos. Mikael Bellman, noul șef de la Kripos, asistat de doi agenți cu un trecut nu tocmai luminos, vrea să rezolve cazul, ca să obțină susținere politică și financiară de la Minister. Divizia Crime se simte depășită, însă Harry nu are de gând să-l lase pe Bellman să culeagă toți laurii, chiar dacă asta înseamnă să-i cânte-n strună. Și cea mai mare greșeală pe care o poate face Bellman e să-l subestimeze pe polițistul care l-a capturat pe Omul de zăpadă. Și, totuși, există o cârtiță. Cineva le dă informații celor de la Kripos, astfel încât oamenii noștri sunt tot timpul cu un pas în urma lor. Dar Harry știe că ceea ce contează cu adevărat e ca unul dintre ei să pună mâna pe criminalul în serie. Și oare chiar avem de-a face și de data asta cu un criminal în serie?

          Dacă ai ajuns până aici, nimic din ce spun eu nu mai contează. Știi cu ce se mănâncă seria asta și că e ca un drog, că abia aștepți să treci la următorul volum. Știi, de asemenea, că basmele sunt basme și că răul nu se poate transforma decât în mai rău. Ești pregătit pentru ucigași tot mai săriți de pe fix și instrumente de tortură tot mai inventive. Niciodată povestea nu se sfârșește cu bine, fiindcă răul nu dispare, doar ia alte forme. Cobori în infern alături de Harry Hole și arunci o privire împrejur, curios care dintre demoni va scăpa la suprafață data viitoare. Pentru tine, nu există scăpare, fiindcă ești bântuit, de poveștile ce au fost, dar mai ales de cea ce urmează să vină.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 73 - Vânătorul fără inimă de Kristen Ciccarelli

Titlu: Vânătorul fără inimă 

Serie: Molia Stacojie (#1)

Autor: Kristen Ciccarelli

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Heartless Hunter (2024)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,21 (din 117.007 note)

 

În atenția fanilor seriei Șarpe și porumbel, de Shelby Mahurin!

 

            Poate fi o adevărată corvoadă să participi cu zâmbetul pe buze la toate balurile din ținut; să organizezi petreceri grandioase, pe potriva numelui și averii tale; să menții în permanență o aură de superficialitate, în așa fel încât niciunul dintre pretendenții care îți trec pragul să nu-și dea seama cine ești cu adevărat; să te prefaci că ești o femeie naivă, interesată doar de rochii somptuoase, bijuterii scumpe, mâncăruri alese și plimbări sub clar de lună, când, de fapt, lupți în secret pentru libertatea surorilor tale de sânge, riscându-ți viața și împotrivindu-te regimului violent, ai cărui adepți curmă vieți în stânga și-n dreapta. E dificil să fii tu însăți când asta te-ar putea trimite pe eșafod. Oricât de mult te-ai strădui, ești ceea ce ești... o paria, o abominație blestemată. Pentru ei ești doar un monstru cu sânge negru, nicidecum o ființă umană, prin urmare, trebuie să fii vânată, transformată într-o distracție morbidă pentru vânătorii fără inimă, al căror țel este să te distrugă. Nu ai dreptul să ceri milă sau îndurare. Nu ai dreptul să exiști. Și din acest motiv, oricât de mult ți-ai dori să pășești în lumină, trebuie să rămâi la adăpostul umbrelor, pentru că tu ești unica lor speranță.

Nu cu mult timp în urmă, pe vremea când Reginele Vrăjitoare conduceau cu mână de fier ținutul, suratele lor cu sânge negru erau libere să-și etaleze cicatricile șerpuitoare ce le împodobeau trupurile cu modele complicate și elegante, un semn al puterii și onoarei vrăjitorești. Pe atunci făceau parte din nobilime, locuiau în case splendide și puteau umbla nestingherite prin oraș chiar și la lumina zilei, fără teama că oamenii obișnuiți se vor răscula împotriva lor. Însă abuzul de putere, crimele și teroarea sădită în inimile tuturor le-au adus sfârșitul. Republicanii, în frunte cu Nicolas Creed, Marele Comandant al Revoluției, le-au ucis pe regine și au pornit o vendetă împotriva vrăjitoarelor. Vânătorii au scotocit în lung și-n lat, nelăsând nicio locuință necercetată, în căutarea femeilor cu sângele spurcat, trimițând la moarte zeci, dacă nu sute, de vrăjitoare. Însă cineva le zădărnicește misiunea, salvându-le pe condamnate și uneltind împotriva regimului.

Molia Stacojie sau, pe numele ei adevărat, Rune Winters, nu contenește să le pună bețe în roate vânătorilor. Imposibil de capturat, ea devine o legendă vie și o obsesie înnebunitoare pentru gardienii însărcinați cu prinderea vrăjitoarelor. Dacă noaptea hoinărește prin pădure sau se târăște prin canale împuțite, pline de șobolani și gândaci, pentru a-și scoate suratele în siguranță din oraș, ziua se preface că e o susținătoare înflăcărată a intereselor republicii, o femeie prostuță, pasionată de bârfe și rochii de bal. Însă încrederea pe care a primit-o a costat-o extrem de scump. Rune a fost nevoită să-și trădeze bunica, o vrăjitoare puternică, pe care a predat-o Gardienilor Sângelui, doar ca să-și consolideze poziția în societate și să facă rost de o acoperire credibilă pentru a-și putea desfășura în continuare activitățile ilegale, scăpând de supravegherea extrem de atentă a Vânătorilor. Imaginea bunicii sale pe eșafod, cu capul în jos și cu gâtul tăiat, o bântuie, singura ei alinare fiind sufletele nevinovate pe care izbutește să le scape de cuțitul călăului. Dar eroina noastră are un secret cumplit... Sângele ei e la fel de negru ca al bunicii sale, dar trupul ei nu are nicio cicatrice. Chiar dacă e tânără, Rune s-a maturizat rapid și s-a dovedit mult mai înțeleaptă și vicleană, refuzând să-și cresteze pielea pentru a face rost de sângele de care are nevoie pentru vrăji. Totuși, Molia Stacojie a făcut o greșeală colosală ce ar putea-o deconspira – folosirea corăbiilor familiei sale pentru a le trimite pe vrăjitoare pe Continent nu a fost o mișcare isteață, iar acum vânătorii îi dau târcoale mai ceva ca vulturii unui cadavru. Iar aici intră în scenă Gideon Sharpe, unul dintre cei mai pricepuți și înverșunați gardieni, un bărbat atrăgător, cu talente ascunse și cu mâinile mânjite de sângele mult prea multor vrăjitoare. Misiunea sa este să afle dacă Rune e sau nu fenomenala Molie Stacojie, iar pentru asta e nevoit s-o curteze ca să ajungă cât mai repede în patul ei și să-i descopere cicatricile ce ar condamna-o la moarte.

Kristen Ciccarelli scrie o poveste încâlcită, tumultoasă și înșelătoare, un Romantasy scăldat în sânge, secrete și minciuni, cu personaje carismatice, întunecate și violente, plin de răsturnări de situație și un final deschis ce seamănă mai mult cu un nou început, în ciuda faptului că scenariul este unul clișeic. Cele două perspective, pe de-o parte, Rune, pe de alta, Gideon, două personalități aflate la poli opuși, se completează perfect, zugrăvind un tablou viu, cinematografic. Pe tot parcursul lecturii am avut un Déjà Vu, fiindcă intriga acestui roman seamănă destul de bine cu „Șarpe și Porumbel” – o vrăjitoare care și-a ținut puterile ascunse ca să nu fie ucisă ajunge să se îndrăgostească de cel care o vânează –, însă miza religioasă lipsește cu desăvârșire. Aici, vrăjitoarele nu sunt vânate din cauză că sunt considerate fiice ale diavolului și uzurpatoare ale Bisericii, așa ca Louise le Blanc, ci sunt mai degrabă pedepsite pentru atrocitățile comise împotriva omenirii, premisele fiind unele politice. În schimb, relația dintre Gideon și Rune pare să fie sortită eșecului, cel puțin în acest volum, pentru că ceva îmi spune că dragostea va învinge diferențele de statut, iar culoarea sângelui va deveni istorie.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 72 - Secretele Nilului de Isabel Ibañez

Titlu: Secretele Nilului

Serie: Secretele Nilului (#1) 

Autor: Isabel Ibañez 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What the River Knows (2023)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 3,90 (din 48.388 note)

 

            Se spune că dârza regină a Egiptului, ultimul faraon al Dinastiei Ptolemeice, Cleopatra, a fost o femeie pe cât de inteligentă, pe atât de crudă și vicleană, fiind capabilă să treacă peste cadavrele fraților ei, doar ca să-și împlinească scopul și să ia în primire tronul ce i se cuvenea. Firește, luptele pentru putere nu sunt o noutate în Antichitate, însă încercările Cleopatrei de a ajunge la domnie au depășit granițele regatului pe care dorea să-l conducă. Aflată în exil, viitoarea regină a reușit să supună Roma, s-o aducă la picioarele sale, doar ca s-o folosească pe post de scară până la tron. Lipsită de inhibiții, Cleopatra și-a dat trupul în schimbul puterii, prinzându-i în capcană pe doi dintre stâlpii de susținere ai Imperiului, Caesar și Marc Antoniu. Nu cred că trebuie să mai precizez faptul că războaiele ce au urmat s-au încheiat tragic pentru Cleopatra și Marc Antoniu, îndrăgostiții a căror relație a făcut furori în istorie. Fiind în pericol să fie capturată de romani, din cauză că-și pierduse susținerea prea iubitului ei Antoniu, care s-a sinucis, Cleopatra se otrăvește, alegând să moară de propria sa mână, decât să cadă în ghearele vrăjmașilor. În ciuda intrigilor tumultoase ce i-au caracterizat viața, regina a fost îngropată cu toate onorurile, însă, spre deosebire de mormintele altor faraoni ce sunt considerate opere de artă ireproductibile, al ei a rămas un mister, devenind o adevărată aventură și o reală provocare pentru arheologii care de-a lungul secolelor și-au dat viața în încercarea de a scoate la lumină locul de veci al curajoasei Cleopatra.

            Nu vreau să transform această recenzie într-o lecție de istorie, fapt pentru care am încercat să rezum pe cât posibil evenimentele ce au precedat cucerirea Egiptului în 30 Î. Hr., dar cred că e necesar să trasăm în linii mari contextul istoric ce stă la baza intrigii romanului „Secretele Nilului”. Isabel Ibañez construiește o narațiune fascinantă, cum rar am întâlnit, mixtura perfectă dintre Young Adult, Fantasy, Romance, aventură și istorie, totul condimentat cu nuanțe subtile de thriller, axându-și narațiunea pe date reale. Aș merge până acolo încât să afirm că stilul ei seamănă destul de mult cu cel al lui Paul Sussman sau Clive Cussler, nu la fel de sângeros și riscant, dar plin de suspans și enigme savuroase ce așteaptă să fie elucidate de o minte ascuțită.

            Ne aflăm în anul 1884, pe vremea când arheologii din întreaga lume își părăsesc familiile și țările natale, dându-și ultima suflare în încercarea, adesea zadarnică, de a dezgropa unul dintre secretele străvechi ce zac adânc îngropate în măruntaiele deșertului, nădăjduind să facă descoperirea secolului – o descoperire ce le va aduce faimă și, de ce nu, o avere frumușică. Printre acești exploratori neînfricați se numără și părinții Lui Inez Olivera, doi arheologi pasionați, care au ales munca în detrimentul creșterii propriei fiice. Inez a fost lăsată în grija mătușii sale în Argentina, sperând ca următoarea misivă de la părinții ei să-i aducă vestea mult așteptată, și anume, că vor abandona mumiile și mormintele faraonilor și se vor întoarce definitiv acasă. Însă scrisoarea pe care tânăra o primește conține o veste cu adevărat cutremurătoare – părinții ei sunt morți. Îndurerată și intrigată, protagonista noastră încalcă normele bunei cuviințe și se îmbarcă de una singură pe un vapor ce o va duce în Egipt, tărâmul pe care mama și tatăl ei l-au îndrăgit atât de mult și care le-a adus sfârșitul. Ajunsă în patria Cleopatrei, fata se lovește de numeroase obstacole în încercarea de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat cu părinții ei. Unchiul ei face tot posibilul s-o trimită înapoi în Argentina, dar Inez e hotărâtă să facă totul după cum o taie capul, devenind un pion important în căutarea mormântului reginei care a îngenunchiat Roma.

            Pe lângă faptul că domnișoara Olivera este de o frumusețe angelică și de o inteligență sclipitoare, cunoscând vechile rune și istoria Egiptului aproape la fel de bine ca arheologii renumiți, care-și petrec zilele sub soarele dogoritor al deșertului, ea este înzestrată cu o putere aparte – poate simți magia din artefacte și să spună cui au aparținut, ceea ce înlesnește căutările mormântului ascuns. Dar lui Inez îi e destul de greu să se integreze într-o lume a bărbaților care plesnesc de misoginism, fiind obligată să se conformeze regulilor și normelor societății închistate din care face parte și care nu-i permite să demonstreze că merită un loc în echipa de cercetători a unchiului ei. Important e că ea nu se dă bătută, folosindu-se de toate armele pe care mintea ei ascuțită i le pune la îndemână. Curajoasă, dornică să realizeze lucruri mărețe și să-și construiască singură viitorul, mai mult decât capabilă să lupte împotriva traficanților de artefacte, cărora nu le pasă peste cadavrul cui trec ca să pună mâna pe o comoară, dar puțin naivă, mânată de avântul orb al tinereții, Inez se îndrăgostește de Egipt și de mâna dreaptă a unchiului ei, Whitford Hayes, un tânăr chipeș, dar ursuz, antipatic și misterios, ale cărui secrete sunt mai întunecate decât noaptea.

            Cred că e primul roman citit anul acesta care mi-aș fi dorit să nu se fi terminat. Nu am simțit deloc cele 536 de pagini, pentru că întâmplările palpitante, ritmul alert, personajele enigmatice și dezvăluirile șocante m-au cucerit în totalitate, imersându-mă complet în poveste. Am stat cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, și, ca de obicei, romanul s-a terminat într-un punct critic. Abia aștept apariția celui de-al doilea volum, ce promite și mai multe aventuri, și mai multe secrete dezgropate, iar de data asta ceva îmi spune că Inez va porni în căutarea unei faimoase biblioteci de mult dispărute... Voi ce spuneți?

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră - Muntele furtunii de Liza Marklund

Muntele furtunii

Al treilea Volum din seria Cercul Polar

Liza Marklund 

Titlu original: Stormberget

Limba originală: suedeză

Traducere: Florina Tufescu

ISBN: 978-606-40-2310-0

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

304 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Un final plin de forță pentru o trilogie impresionantă. Norrköpings Tidningar

 

În toiul sărbătorii de midsommar din Stenträsk, iese la suprafață în mlaștină un cadavru și toată lumea presupune că ar fi soția dispărută a lui Wiking Stromberg. Dar se dovedește că e vorba de un bărbat, iar cauza morții nu este înecul: trupul lui fusese țintuit de fundul mlaștinii cu un țăruș înfipt în inimă, ca și cum ar fi fost vampir.

Pentru Wiking, această descoperire înseamnă o călătorie amețitoare în trecutul absolut tulburător al familiei sale.

Muntele furtunii — o cronică despre violență și dor, secrete și crimă — este a treia și ultima parte a seriei despre Stenträsk și pădurile din Norrbotten.

 

Suspansul se construiește fără grabă, dar constant, și este legat atât de cadavrul găsit, cât și de toate secretele pe care le poate ascunde o familie. Personajele acestei trilogii ți se bagă pe sub piele; și ele, și locul îți rămân în minte mult timp după ce ai citit ultima pagină. Skånska Dagbladet

 

Enigmatic, surprinzător, aventuros, cu locuri fascinante și povești înfiorătoare din trecut. Arbetarbladet

 

Marklund adoră nordul Suediei, invocând un peisaj și frumos, și torturat, unde oameni plini de dor și visuri de iubire sunt doborâți și sunt împinși la acte brutale. Cu personaje complexe și o intrigă elegantă, Marklund asigură suspans la nivel înalt. Femina

 

 

 

FRAGMENT

 

               — Mats! De pe ce număr ciudat suni?

Wiking era în drum spre raionul de delicatese de la ICA să aleagă un antricot pentru cină. O cină de împăcare, la care avea să‑și ceară scuze. Auzea cu întreruperi.

— Sunt la serviciu, spuse Mats.

Wiking se opri la jumătatea pasului. La serviciu. Undeva în cadrul Statului‑major al Apărării. Mats nu îl mai sunase niciodată de acolo.

— Ce s‑a întâmplat? întrebă Wiking.

— E vorba de Alice.

Închise ochii. Venise mesajul.

— Așteaptă să ies, spuse, lăsând căruciorul de cumpărături și ieșind în soarele din stradă. Se opri în plină zi strălucitoare, cu cerul de un albastru sclipitor și foșnet de frunze de toamnă, cu adolescente chicotind și tați cu copii în cărucioare, lumea în deplina ei frumusețe.

Nu întrebă cum au aflat, pentru că Mats n‑ar fi răspuns.

— Și acum ce urmează? se mulțumi să întrebe.

— Trebuie să plece imediat înapoi în Stockholm și de acolo mai departe. N‑ar trebui să vă mai vedeți.

Wiking nu îi spuse că se hotărâse să o urmeze.

— Aș vrea să te rog să cântărești un lucru, spuse Mats.

Wiking se mută când un grup de bărbați trecură prea aproape, cu telefoanele mobile în față pe post de săbii.

— Ce anume? spuse el, întorcându‑se spre fațada de cărămidă a supermarketului ICA.â

— Ar fi bine dacă te‑ai întâlni cu o altă femeie.

— Ce spui?

— Dacă vrea cineva să dea de Vladlena Ivanova, primul loc unde ar căuta e la tine.

Da, asta pricepea și el.

— Nu avem nicio altă identitate pentru Alice, spuse Mats. Dacă ai întâlni pe altcineva, ar putea să și‑o mai păstreze o perioadă.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni într‑un gâfâit neîncrezător.

— Deci dacă am o nouă...

— Poate nu o vor verifica la fel de atent pe Alice Eriksson.

Suna ca o speranță implauzibilă.

— E bine să vorbim despre asta la telefon?

— E în regulă, spuse Mats.

Perturbații pe linie.

— Nu intru din nou pe Tinder. Mai bine mor.

— Poate nu e nevoie. Ai întâlnit doar două alte femei înainte de a te vedea cu Alice?

Wiking își privi mâinile. Erau slabe și uscate, mâini de bătrân.

— Ce te face să crezi că ar vrea să fie cu mine?

— Ai putea să le întrebi?

Închise ochii, se adună.

— Poate mai există o cale, spuse el. Piața neagră. Și‑ar putea cumpăra o nouă identitate, și eu la fel.

— E adevărat, dar nu dispuneți de asemenea sume.

Wiking nu răspunse.

— Nu poți s‑o însoțești, spuse Mats. Copiii rămân aici, ostatici.

— Le‑ar face într‑adevăr rău?

— Salisbury, Iulia Skripal, spuse Mats.

Wiking închise ochii, era vorba de fiica unui spion dezertor, care fusese otrăvită în Anglia în urmă cu vreun an sau poate doi. Zăcuse 20 de zile în comă și abia scăpase cu viață.

— Vrei să‑ți asumi riscul? întrebă Mats.

— Veronica? Veronica Sundqvist? Bună, sunt Wiking. Stormberg.

O pauză de gândire. Surprindere.

— Ah, bună, tu erai!

O voce bucuroasă. Era moașa din Boden, prima lui întâlnire de pe Tinder.

— Sun în interes de serviciu. Te deranjez?

— Așteaptă să merg în spațiul de relaxare...

Îi auzi saboții lovindu‑se de linoleum, era evident la serviciu.

— Cu ce îți pot fi de folos?

Se auzi clinchetul porțelanului, profita de pauză să bea o cafea.

— E vorba de un detaliu pe care aș vrea să‑l verific, pentru o investigație. Doar niște date, pentru context.

— Sigur..., spuse ea puțin mirată.

— Am nevoie de opinia unui expert pentru a putea elimina anumite teorii...

— OK?

Își drese din nou glasul.

— Cât cântărește un nou‑născut? În general?

Scurtă pauză surprinsă.

— Ah, spuse ea, variază destul de mult. Există o serie de factori care influențează greutatea unui copil la naștere.

Așteptă în receptor, fără să știe ce însemnau toate astea, de ce sunase de fapt.

— Ce factori, de exemplu?

Wiking încercă să pară vesel.

— Starea de sănătate a mamei. Sarcini anterioare, durata sarcinii...

— Dar în medie? În jur de trei kilograme jumătate, așa e?

— Ceva mai mult în cazul băieților, ceva mai puțin în cazul fetelor. E ceva ce...

— Dacă un băiat cântărește patru kilograme, spuse Wiking, e născut prematur?

Vocea de la celălalt capăt tăcu câteva secunde.

— Ah, depinde. Ar putea fi, dacă mama e voluminoasă și supraponderală, spre exemplu. Sau dacă a născut mulți copii și prezintă risc de diabet, atunci studiile arată că ar putea avea copii mai mari decât media...

Wiking ținu ochii închiși strâns câteva secunde.

— OK. Dar dacă mama e micuță, are greutate normală, e la prima naștere și nu are diabet?

— Hm, atunci aș spune că patru kilograme e destul de mult pentru durata respectivă.

— Durata?

— Un copil crește cu 200 de grame în fiecare săptămână de graviditate, așa că aș spune că o femeie micuță, la prima sarcină, care naște un copil așa mare a depășit termenul.

— Ceea ce înseamnă...?

— Că a dus sarcina 42 de săptămâni, cel puțin. Dar e cu adevărat o chestiune individuală, e imposibil să...

— Se întâmplă adesea? Ca mamele micuțe, aflate la prima sarcină, să nască prematur?

— Mai curând invers. Femeile la prima sarcină tind să nască după termen.

Wiking lăsă aerul să iasă din plămâni cu un oftat prelung.

— Îți mulțumesc, Veronica. Mi‑ai fost de mare ajutor.

— Pentru puțin...

Se făcu tăcere, aproape o simțea respirând.

— Dacă vrei să bei o cafea când treci prin Boden..., spuse ea.

Wiking închise ochii și își trecu mâna peste frunte.

— Atunci tu vei fi prima pe care o voi suna, spuse el și închise.

A doua convorbire a fost mai dificilă.

— De ce mă suni acum? Ce vrei de la mine?

Cecilia Abrahamsson, arhitecta din Piteå, cea de‑a doua întâlnire de pe Tinder. Era o făptură delicată cu un râs cristalin și degete subțiri. O rănise când încetase să‑i răspundă la mesaje.

Wiking înghiți în sec.

— Iartă‑mă că nu ți‑am dat niciun semn. A murit mama. A fost totul foarte rapid. COVID.

O auzi respirând precipitat, realizând că nu fusese ghosted[1].

— Of, Dumnezeule, îmi pare atât de rău să aud. Ah, îmi pare cu adevărat rău.

— De fapt, de asta te sun, continuă el. Am moștenit casa ei. N‑a fost renovată niciodată de când s‑a construit și e la fel de „bătrână“ ca mine. Îți imaginezi...

Ea râse, un scurt clinchet de clopoței.

— E o casă de tip Älvsbyhus, care trebuie modernizată în totalitate. Dormitoarele sunt mici și întunecoase, baia și bucătăria, minuscule. Am nevoie de ajutorul unui arhitect, așa că m‑am gândit la tine.

Rămase tăcută câteva secunde.

— Sigur. Deși există arhitecți mai aproape...

Lăsă propoziția să reverbereze o clipă pe linia telefonului.

— Mi‑ar da și ocazia să te revăd, spuse el.

 

 

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre, Cercul polar și Mlaștina rece.

 

---

[1] Neologism din engl., ghost = fantomă. Situație în care un partener sau prieten încetează brusc să comunice sau să răspundă mesajelor primite.

Recenziile Mădălinei 71 - Powerless. Jocul de Lauren Roberts

Titlu: Powerless. Jocul 

Serie: Trilogia Powerless (#1)

Autor: Lauren Roberts

Editura: LITERA

Titlu original: Powerless (2023)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 4,22 (din 387.896 note)

 

               În majoritatea romanelor YA Fantasy în care există două tabere – una minoritară, formată din indivizi cu puteri supranaturale, și alta majoritară, alcătuită din oameni obișnuiți, a căror forță stă în tăișul sabiei – intriga se construiește pe baza rivalității crâncene dintre acestea, adesea culminând cu masacre și râuri de sânge ce pătează mâinile tuturor. În tot atâtea cazuri, personajele cu puteri joacă rolul vânatului, elementului întunecat, pervertitor și murdar, fiind o anomalie, un pericol iminent ce trebuie eliminat cu orice preț pentru a nu distruge echilibrul lumii respective, în timp ce oamenii își asumă rolul justițiarilor, al vânătorilor, fiind elementul pur și mijlocul prin care orice amenințare la adresa conducerii și ordinii este înlăturată. Cu alte cuvinte, oricine este atins de magie e blestemat și trebuie scos în afara societății, pedepsit, închis sau, de ce nu, chiar ucis din fașă, înainte să poată face rău. Ăsta e un scenariu clasic, cu care sunt sigură că sunteți familiarizați. Însă ce se întâmplă atunci când inversezi rolurile, iar prădătorul devine pradă? Răspunsul: obții o poveste al naibii de bună, plină de acțiune, încercări mortale, bătălii sângeroase, alianțe letale și capcane din care doar iscusința te mai poate scoate. Fără s-o mai lungim, obții un roman ca „Powerless. Jocul”.

            Cu mult timp în urmă, Regatul Ilya a fost luat cu asalt de o molimă cumplită ce a făcut o mulțime de victime. Însă ceea ce pentru unii s-a dovedit a fi un blestem fatal, pentru alții a fost o binecuvântare neașteptată. Cei suficient de rezistenți au fost înzestrați cu puteri care mai de care mai fantastice, ajungând să facă parte din elite. Cu toate astea, nu toți cei care au supraviețuit molimei au avut norocul să capete abilități speciale... Unii au rămas Obișnuiți, ceea ce le-a semnat condamnarea la moarte. Prin decret regal, Obișnuiții sunt vânați ca șobolanii, fiind exilați în Pârjol, deșertul care adună munți de cadavre printre dunele sale de nisip, sau uciși fără pic de milă, în ciuda faptului că nu pot riposta, nu au nicio putere ca să se răscoale, fiind nevoiți să se ascundă zi și noapte, abia reușind să-și ducă traiul.

            Într-o astfel de lume trăiește Paedyn Gray, o tânără Obișnuită, crescută în mahalale, care și-a petrecut întreaga viață perfecționând o putere pe care nu o are. Dacă ea știe cine este cu adevărat – adică o hoață pricepută, care se strecoară în casele bogătașilor, furând orice obiect valoros ce i-ar putea asigura următoarea masă și materiale scumpe pentru prietena ei, Adena, a cărei pasiune este croitoria – ceilalți o privesc ca pe o înzestrată, a cărei putere, deși neînsemnată, îi asigură un loc în cadrul întrecerilor organizate de rege pentru alegerea următorului Executant. Paedyn se preface că este o clarvăzătoare iscusită, când, de fapt, are doar un spirit de observație bine antrenat, iar asta, laolaltă cu forța fizică și istețimea ei, o vor ajuta să înfrunte toate pericolele gândite de rege pentru a le testa participanților puterea. Mai dârză și mai fioroasă decât Kai, al doilea fiu al regelui și cel care este predestinat să devină Executant, Paedyn e luată prin surprindere de un sentiment pe care nu se aștepta să-l găsească între zidurile palatului celui care i-a ucis familia – dragostea. În timp ce creierul o îndeamnă să lupte în continuare, până la ultima suflare, și să devină o voce pentru cei asupriți, cerând dreptate, inima o înghiontește să se lase în voia senzațiilor stârnite de cei doi bărbați superbi care se întrec indirect s-o cucerească. Cine va câștiga? Kai, soldatul chipeș, întunecat și violent, care o face să se cutremure din creștet până-n tălpi, cu mâinile atât de murdare de sângele nevinovaților, încât niciun râu nu i le mai poate spăla, sau Kitt, viitorul rege, o prezență solară, blândă și bună, al cărui unic defect e că într-o zi va ocupa locul criminalului său tată? Ori se va împotrivi sentimentelor ei și va lupta pentru ceea ce contează cu adevărat, salvarea celor neînzestrați?

            Lauren Roberts scrie un Romantasy despre curaj, furie, dragoste și ură, alegeri potrivite, secrete și minciuni, dar mai ales despre nedreptate și crime odioase. Nu pot spune că romanul ei este unul original – am descoperit foarte multe asemănări cu cartea Rebeccăi Yarros, „A Patra Aripă”, dar fără dragoni –, însă, cu siguranță, este unul intens și captivant. Paedyn Gray seamănă destul de bine cu Violet Sorengail, ba chiar rostesc aceleași replici, cu excepția faptului că Paedyn este de la bun început o forță a naturii, un personaj dur, chiar de temut, care nu evoluează decât emoțional pe parcurs, știind cum să exploateze slăbiciunile tuturor, în așa fel încât să obțină avantajele pe care puterea ei iluzorie nu i le poate oferi.

 Ah, dar nu am vorbit aproape deloc despre personajele masculine... o greșeală pe care intenționez s-o îndrept chiar acum. Kai este unul dintre cei mai periculoși oameni din Ilya, rolul său fiind acela de a asculta orbește poruncile tatălui său, regele, și de a acționa ca o armă împotriva Obișnuiților și a elitelor care au avut îndrăzneala să ascundă un neînzestrat. Lumea sa e zdruncinată din temelie atunci când Paedyn ajunge la palat, făcând tot posibilul să petreacă tot mai mult timp în preajma ei. Însă atenția fetei se îndreaptă și spre Kitt, fratele lui, al cărui chip angelic și purtare nobilă îi cuceresc pe toți. Kitt are toate calitățile unui rege bun, care ar putea schimba o dată pentru totdeauna legea împotriva Obișnuiților, dar atunci când ai fost crescut cu ură în suflet și furie împotriva celor diferiți, schimbarea nu e deloc ușoară. Cu alte cuvinte, toate personajele sunt angrenate într-un război al orgoliilor, fiecare urmându-și calea de la care nu se va abate până ce nu va ajunge în vârf.

Nu știu ce aș mai putea să vă spun, decât că vă încurajez să citiți „Powerless. Jocul”. O să găsiți mult mai multe personaje interesante, chiar dacă niciunul nu scapă de tușele arhetipale și clișeice; o să fiți martorii unor evenimente cumplite, ce scot la iveală și mai multe secrete, dar cel mai important, veți lua parte la o aventură plină de suspans, ce mustește de resentimente, urmând să aflați că uneori rolurile se inversează, iar cei cu puteri se transformă în călăi pentru cei lipsiți de apărare.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 70 - Adevărul nu contează de Amy Tintera

Titlu: Adevărul nu contează 

Autor: Amy Tintera

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Listen for the Lie (2024)

Traducere de Constantin Dumitru Palcus

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 397

Media pe Goodreads: 4,12 (din 155.128 note)

 

            Nu eu am fost... Nu eu am ucis-o! Am pierdut șirul dăților în care am rostit aceste cuvinte. Doar pentru că nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în acea noapte blestemată, asta nu înseamnă că sunt o ucigașă. Dar nimeni nu mă crede... Toți au impresia că sunt vinovată, că ascund ceva, un secret cumplit. Toți mă privesc de parcă aș fi o tornadă într-o sticlă, gata să spulbere pereții subțiri ce o țin închisă și să dezintegreze orice i-ar apărea în cale. Ba mai rău, se uită la mine cu suspiciune, de parcă aș fi vreo dezaxată care o să le înfigă o furculiță în gât doar pentru că au avut îndrăzneala să o fixeze cu ochii lor plini de acuzații mute. Poate că așa și e... Poate că sunt o dezaxată, poate că sunt o criminală, dar nu pentru că mi-am ucis prietena, ci pentru că mă gândesc nonstop cum ar fi să-i omor pe toți cei care îmi pun în cârcă o crimă pe care nu am comis-o. Nici eu nu știu ce să mai cred, însă oricâte schelete aș dezgropa ca să aflu ce s-a petrecut atunci, în mintea comunității tot eu voi fi inculpata, fiindcă adevărul nu contează.

            Savvy a fost găsită zăcând în iarbă, cu rochia sfâșiată și plină de sânge, o imagine traumatizantă pentru familie și pentru toți aceia care au iubit-o pe fata frumoasă, populară, glumeață și înflăcărată. Tânăra de douăzeci și patru de ani a fost ucisă cu brutalitate, și toată lumea din Plumpton știe cine este vinovata. În acea noapte fatidică, Savvy nu era singură. Martorii spun că au văzut-o certându-se cu prietena ei, Lucy, ambele dispărând de la nunta la care participau. A doua zi, Savvy era moartă, iar Lucy a fost găsită rătăcind pe șosea, acoperită din cap până-n picioare cu sângele prietenei sale. Din momentul în care poliția a pus asupra ei eticheta de suspectă de crimă, atitudinea comunității din orașul ei natal s-a schimbat radical. Dacă până atunci ambele fete erau privite cu admirație și invidie, acum, una este privită cu milă și compasiune, iar cealaltă, cu ură și furie. Dar, pentru că dovezile nu au fost suficiente, Lucy nu a fost pusă sub acuzare. Dorind să scape de ochii plini de resentimente ai oamenilor, protagonista noastră se mută în Los Angeles, lăsând în urmă casa, soțul, familia, absolut tot ce-i amintește de moartea lui Savvy.

Cinci ani, de atât a fost nevoie ca trecutul s-o prindă din urmă pe Lucy și să-i distrugă viața pentru a patra oară. Cu o zi înainte să se întoarcă în Plumpton, pentru aniversarea bunicii sale, ea pierde încă o dată tot. Este concediată, iar iubitul ei, Nathan, află că și-a ucis prietena, și toate astea din cauza unui podcast, Ascultă minciuna, cu Ben Owens. Este vorba despre un podcast ce se ocupă cu elucidarea cazurilor de crimă nerezolvate, iar Lucy, prin complotul bunicii sale, ajunge să stea de vorbă cu Ben, în speranța că acesta va putea afla adevărul, fiindcă orice ar spune ceilalți, nu ea a ucis-o pe Savvy. Cei doi pornesc investigația, recompunând evenimentele din noaptea respectivă, înlăturând obstacolele și săpând adânc pentru a descoperi cine minte, însă lucrurile se complică puțin atunci când între Lucy și Ben se înfiripă ceva mai mult decât un simplu parteneriat detectivistic.

Amy Tintera scrie un thriller psihologic după o rețetă clasică – crima declanșează, de fapt, acțiunea cărții, pretextul ce compune intriga caracterizată de anchetă, procesul căutării criminalului fiind cel mai important. Mai mult decât atât, „Adevărul nu contează” e un roman despre cum poți construi un criminal. Lucy ajunge să-și dorească să-i ucidă pe toți, imaginându-și cele mai inventive metode de a o face, din cauză că nimeni nu are încredere în ea. Toată lumea, inclusiv familia, îi repetă la nesfârșit că ea este singura care ar fi avut motive s-o ucidă pe Savvy, având în vedere altercația de la nuntă. Însă cei din jur caută  doar un țap ispășitor, fără să asculte și versiunea ei, fără să-i acorde timp să se vindece și să-și amintească ce s-a întâmplat atunci. Practic, Lucy devine sacul de box al comunității, iar întoarcerea ei după cinci ani stârnește nemulțumiri și frică. Însă ea este puternică, nu se lasă doborâtă de nimic, nădăjduind în continuare că va fi exonerată de orice acuzație.

Cu alte cuvinte, „Adevărul nu contează” e o lectură ușoară și lejeră, destul de alertă, dar superficială pe alocuri – mai ales în ceea ce privește construcția personajelor, care sunt toate niște copii trase la indigo, doar protagoniștii, adică Lucy și Ben, având o oarecare profunzime ce-i scoate în evidență – plină de mincinoși și secrete, și cu un final neașteptat, dar puțin cam tras de păr. Eu am citit-o într-o după-amiază și v-o recomand dacă sunteți în căutarea unui roman relaxant, perfect pentru o zi mohorâtă de toamnă.

COMANDĂ CARTEA