Recenziile lui Gică 177 - Mystic River de Dennis Lehane (CRIME CLUB)

Titlu: Mystic River 

Autor: Dennis Lehane 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Mystic River (2001)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,17 (din 145.050 note)

 

Jimmy Marcus și David Boyle locuiau în Flats, iar amicul lor, Sean Devine, era din Point. Sean mergea duminica la casa parohială Saint Mike purtând Pantaloni negri, cravată neagră și cămașă albastră, în timp ce Jimmy și Dave umblau în haine de stradă, trei zile din cinci. De la casa lui Sean până la cea a lui Jimmy erau doar douăsprezece străzi, dar locuitorii din Point erau proprietari, iar cei din Flats, chiriași. Tatăl lui Sean lucra împreună cu tatăl lui Jimmy la fabrica de dulciuri, astfel încât cei doi puști de unsprezece ani s-au împrietenit, incluzându-l în grupul lor și pe Dave, un copil cu ochi apatici și încheieturi de fată. Însă, într-o zi, în timp ce se încăierau în mijlocul străzii, și-a făcut apariția o mașină de poliție, iar cei doi agenți l-au luat pe Dave Boyle cu ei, ca să-l ducă acasă, fiindcă, așa cum spuneam, era din Flats. Dar copoii nu erau copoi, și, după câteva zvonuri și apeluri la poliție, nimeni nu a crezut că puștiul se va mai întoarce vreodată în oraș. Însă, după patru zile, Dave Boyle a pășit din nou pe străzile din Flats, iar ei au știut atunci că el este un supraviețuitor, că e băiatul care a scăpat din gura lupilor.

După douăzeci și cinci de ani, cei trei prieteni se regăsesc pe drumuri separate. Sean e anchetator, Dave Boyle face antrenamente cu fiul său, Michael, ca să ajungă cel mai bun jucător de baseball din Boston, așa cum fusese și el în timpul colegiului, iar Jimmy, după câteva jafuri reușite și un eșec care l-a costat doi ani la Casa de corecție Deer Island din Winthrop, deține un magazin la colț de stradă. Așadar, liniște și pace... Cu fiecare an rata criminalității scade, nici gangsterii nu mai sunt ce-au fost cândva. Însă, după o noapte cu alcool și o odisee prin barurile din East Bucky, în compania celor două prietene, Katie Marcus nu a mai ajuns acasă. Mașina ei, lovită și cu o gaură de glonț în parbriz, a fost găsită în apropierea parcului Pen Channel, iar dârele de sânge și pașii din nisip i-au condus pe polițiști pe malul râului Mystic, acolo unde se pare că fata pur și simplu s-ar fi evaporat. Ce nu știe Sean, și nu ar trebui să afle niciodată Jimmy, e că exact în aceeași noapte s-a întors și Dave Boyle acasă de la bar, lovit și plin de sânge.

Crima e motivul care-i aduce pe cei trei prieteni la un loc, dar și mobilul care-i pune față în față, ca posibili inamici. Dave ar putea fi ucigașul, dar la fel de bine, așa cum susține în fața soției sale, Celeste, ar putea fi doar victima unui bărbat de culoare care a încercat să-l jefuiască. Să fim serioși... Ce hoț ar veni cu replica „Banii sau viața, frate”? Treaba lui Sean e să-l găsească pe ucigașul lui Katie, cât de repede, adică până nu-și trimite Jimmy Marcus cumnații pe teren, foștii (și actualii) bandiți care nu stau prea mult la discuții, mai ales când e vorba de nepoata lor vitregă. East Bucky e o bombă cu ceas, gata oricând să se întoarcă cu treizeci de ani în urmă, când criminalilor și răpitorilor nu le era frică de poliție. Adevărul e că Jimmy nu mai e același om de la moartea fostei sale soții, dar omorul de acum ar putea să trezească în el instinctul de prădător de altădată.

               Mai mult decât o carte polițistă, „Mystic River” e un roman social. Evoluția celor trei protagoniști se datorează, în primul rând, mediului în care au crescut. Cei din Point au avut de mici lumea la picioare, nu datorau nimic nimănui, astfel încât au putut să urmeze o profesie, să-și facă un renume. Dave Boyle a reușit asta datorită baseball-ului, însă forțele te părăsesc odată ce îmbătrânești, și acum vrea să dea ștafeta fiului său, pentru a-i oferi un viitor (relativ) ușor. Dar Jimmy... Jimmy a fost întotdeauna un locuitor al Flats-ului, copil și apoi infractor adult, un ins care a știut mereu cum să se impună și să-i atragă pe locuitori de partea lui. Pentru că jafurile se comit cât mai departe de casă, pe ai tăi trebuie întotdeauna să-i protejezi. Și, până la urmă, poate că băiatul care a scăpat din gura lupilor n-ar fi trebuit să se mai întoarcă, fiindcă odată ce ai dispărut, ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâi dispărut.

               Dacă evenimentele ar fi escaladat într-o altă direcție, m-aș fi prins de unde și-ar fi luat materia Don Winslow pentru „Orașul în flăcări”. Însă cele două romane nu au prea multe în comun, în afară de fresca socială, un soi de oraș al parveniților, care s-au autoproclamat stăpâni peste ce nu-i al lor de drept. Sărăcia eclipsează bunul trai, destinele pot fi forțate, dar nu și schimbate, iar crima rămâne singurul mecanism prin care justiția și nelegiuirea sunt puse în oglindă, ambele încercând să soluționeze, prin propriile mijloace, problema centrală. Scriitura lui Dennis Lehane e una puternică, ascuțită, care pune presiune atât pe personaje, cât și pe cititor. Treaba e serioasă, atât de serioasă încât ți se transmite la fiecare pagină că ar trebui neapărat rezolvată, însă rămâne de văzut ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte, în apropierea râului Mystic.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 61 - Buna fată rea de Alice Feeney (CRIME CLUB)

Titlu: Buna fată rea 

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS 

Titlu original: Good Bad Girl (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,66 (din 46.144 note)

 

Luna aceasta, Alice Feeney, regina suspansului, revine la Blog Tour cu un nou roman misterios și provocator. Dacă în cărțile anterioare (Piatră, hârtie, foarfecă și Daisy Darker) am avut parte de familii bizare în care secretele și minciunile ocupă un loc primordial, case și capele bântuite, parcă scoase din filmele cu Scooby-Doo, și criminali imprevizibili, care apar la momentul oportun, acum, autoarea ne prezintă povestea a patru femei de vârste diferite, ale căror destine se intersectează într-un mod neașteptat. O lectură lejeră, dar incitantă, „Buna fată rea” constituie melanjul perfect dintre un Thriller Psihologic și un Cozy Mystery, ce are ca premisă relația complicată mamă-fiică, răzvrătirile adolescentine și prăpastia dintre generații ce devine tot mai greu de trecut, elemente pe care autoarea le împletește, le șlefuiește, construind un tablou pictat în nuanțe de suferință, lacrimi, neîncredere și regrete. Toate personajele sunt captive într-un carusel al fatalității, din care vor putea scăpa doar atunci când vor avea curajul să-și recunoască greșelile, să-și înfrunte trecutul și să repare răul făcut în urmă cu aproape două decenii.

            Edith are optzeci de ani, dar se poate spune despre ea că este încă în floarea vârstei. Energică și plină de surprize, femeia ar da orice să locuiască din nou în căsuța ei, în tovărășia celui mai bun prieten, Dickens, un cățeluș loial, care i-a alinat clipele de singurătate, și să se plimbe prin oraș, poposind pe câte o bancă în mijlocul naturii. Însă toate astea sunt imposibile acum, pentru că  fiica ei, Clio, a decis că locul mamei este într-un cămin de bătrâni unde să-i fie acordate toate îngrijirile necesare. La Windsor Care Home, Edith o întâlnește și se împrietenește cu Patience, care, la doar optsprezece ani, face ordine în camerele locatarilor în etate. Patience este o rază de soare și de voie bună pentru bătrânica noastră excentrică, în ciuda faptului că viața sa nu e deloc atât de roz pe cât ar părea. Certurile cu mama sa, Frankie, au determinat-o pe fată să-și ia lumea-n cap și să caute adevăratele răspunsuri la întrebările ce-i vizează identitatea. Niciuna dintre cele patru protagoniste nu are cugetul curat; toate ascund câte ceva, de la lucruri neînsemnate, precum un furtișag mărunt, la chestiuni esențiale, ce ar putea da existența tuturor peste cap.

            Dar, pentru că mai înainte de toate romanul este un thriller, avem nevoie și de o crimă. Și iat-o... Joy, administratoarea-șefă a azilului, este găsită moartă în lift, cu o plăcuță agățată de gât pe care scrie „defect”. Firește, acolo unde are loc un omor, trebuie să existe și un inspector de poliție care să investigheze cazul, iar rolul i-a fost distribuit lui Charlotte Chapman (sau cum îmi place mie să-i spun, „Păpușa Barbie”). Ancheta se desfășoară cu repeziciune – poate chiar prea repede ca să fie credibilă –, lista suspecților e plină, iar evenimentele se țin lanț, fiecare pistă (valabilă sau nu) aducându-ne tot mai aproape de mult așteptatul deznodământ.

            Alice Feeney construiește un univers întru totul feminin, elementul masculin fiind mai neînsemnat decât o agrafă pentru păr. Nici Edith, nici Clio sau Frankie nu au în viața lor o prezență de sex opus, toate reușind, într-un fel sau altul, să dea greș în relația cu partenerul. Doar Patience se sustrage cercului femeilor care au eșuat în dragoste, fiind încă inocentă și candidă, neștiind cum este lumea cu adevărat, cel puțin din punctul ăsta de vedere. Femeile dețin cu adevărat puterea, fiecare dintre ele putând fi (pe rând) o bună fată rea, indiferent de intențiile curate în contul cărora acționează. Una peste alta, singurul bărbat care se numără printre personajele principale este Jude, în mansarda căruia locuiește Patience, și cu care Clio „pune la cale un complot” pentru a pune mâna pe moștenirea lăsată de mama ei. Scenele în care cei doi discută despre bani parcă sunt desprinse din Tom și Jerry, pline de umor și gravitate aparentă, chiar absurde pe alocuri, cu alte cuvinte, niște dialoguri demne de Mătușica Figg și Domnul Linge-Cizmă. Sinceră să fiu, n-aș fi fost deloc surprinsă dacă, la un moment dat, s-ar fi oprit și-ar fi început să cânte „Bani e un cuvânt atât de frumos...”. Cât despre Charlotte, ea e femeia delicată, care pare că nu poate intimida pe nimeni, darămite să rezolve un caz de crimă, însă se dovedește capabilă și profesionistă, scoțând la iveală mai mult de un secret murdar.

            Nu știu ce-aș putea să mai spun... Vă las pe voi să descoperiți cât de încâlcite pot fi ițele într-o carte relativ scurtă. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste mai mult asupra anumitor episoade, oferind ceva mai multă consistență personajelor și întâmplărilor în sine, dar, oricum, a fost o lectură plăcută. Preferatul meu dintre romanele autoarei rămâne în continuare Daisy Darker, și dacă vreți să aflați mai multe despre ea, puteți arunca o privire pe blogul nostru și pe recenziile colegilor noștri din CRIME CLUB.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 60 - Încercările Reginei Soarelui de Nisha J. Tuli

Titlu: Încercările Reginei Soarelui 

Serie: Artefactele Ouranosului (#1)

Autor: Nisha J. Tuli

Editura: LITERA

Titlu original: Trial of the Sun Queen (2022)

Traducere de Oana Barbu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,90 (din 30.247 note)

 

            Doisprezece ani în închisoare te pot transforma într-un monstru. Adesea, e nevoie să adopți legile junglei pentru a supraviețui, iar asta presupune să lupți cu ghearele și cu dinții pentru orice îți dorești, oricât de neînsemnat ar fi acel lucru. Dar ce ți-ai putea dori, în afară de libertate, când afli cum arată cerul doar atunci când ești aruncată în Groapă, cea mai cumplită formă de tortură existentă la Nostraza. Bătăile, agresiunile gardienilor și caznele suplimentare sunt un paradis, spre deosebire de trei zile petrecute în Groapă, fără hrană, fără apă, fără posibilitatea de a te proteja de frig și ploaie, la mila bestiilor ce pândesc din umbrele pădurii. Nu le pasă că ești doar piele și os; nu le pasă că ești murdară și acoperită cu cicatrici. Tot ce-și doresc e să se joace cu mintea ta cuprinsă de delir și să te devoreze dintr-o singură înghițitură. Ești o pradă ușoară, nu te poți apăra. Voința nu e suficientă să reziști când toți vor să scape de tine, pentru că aduci numai belele. Însă pe cât de simplu e să mori în spatele zidurilor  fortificate ale închisorii, pe atât de imposibil este să ți se ofere o cale de scăpare. Și dacă, prin absurd, chiar ți se oferă o șansă să-ți schimbi destinul, e aievea? Sau doar o iluzie amăgitoare?

            Nisha J. Tuli ne deschide poarta către un univers captivant, monstruos și violent, construit pe baza antitezei dintre zi și noapte, lumină și întuneric, bine și rău, transgresat de personaje care mai de care, dar necizelate, ce poartă încă urmele cernelii cu care au fost scrise, nereușind să scape de exagerările trăsăturilor de caracter și de clișeele fanteziei. Sunt tentată să afirm că „Încercările Reginei Soarelui” nu este un Romantasy getbeget, pentru că, în pofida faptului că relațiile de dragoste ocupă un spațiu semnificativ în carte, în prim plan se află acțiunea fantasy, care, cu toate că am mai citit romane de genul, mi-a plăcut foarte mult. În anumite privințe, autoarea reușește să spargă tiparele, în primul rând prin faptul că protagonista sa nu este, de la început, până la sfârșit, o eroină tipică. Singurele ei calități sunt cele sufletești, din punct de vedere fizic – și nu mă refer la frumusețea ei – putând fi cu brio un personaj secundar. Dar tocmai simplitatea ei o face deosebită, și tot ce pot spune e că am adorat-o, așa cum cred că veți face și voi.

La doar doisprezece ani, Lor a fost aruncată în închisoare din porunca Regelui Aurorei, alături de sora și fratele ei, pentru simpla vină că există. Din păcate, nu i-a fost deloc ușor. Fiind în permanență conștientă de tot ce a pierdut; nevoită să se vândă pentru un săpun, o frântură de umanitate într-un infern infinit; mereu gata să se ia la harță cu ceilalți deținuți și cu gardienii, făcând tot ce-i stă în puteri să demonstreze că locul ei nu e acolo. Însă o astfel de altercație îi aduce o pedeapsă de două săptămâni în Groapă, care este pur și simplu o groapă în mijlocul pădurii, din care deținuții nu pot evada, și chiar dacă ar reuși, n-ar apuca să facă nici măcar doi pași până să fie înfulecați de creaturile hidoase ce-i pândesc. Speriată că nu-și va mai vedea niciodată frații, Lor își găsește alinarea în superba Auroră Boreală ce colorează cerul întunecat în fiecare noapte. Dar Aurora nu îi ține de foame sau de cald. Însă ceva plutește în aer, ceva periculos amestecat cu un licăr de speranță. Aproape la un pas de moarte, Lor aude zgomotele unei răzmerițe în interiorul zidurilor Nostrazei, dar nu apucă să afle despre ce e vorba, pentru că este răpită, aproape în chip minunat, de un bărbat cu aripi albe. La scurt timp, eroina noastră se trezește într-o cameră bogat ornamentată din Aphelion. Ajunge în palatul lui Atlas, Regele Soarelui, în calitate de cea de-a zecea ofrandă, urmând să lupte împotriva a nouă tinere de viță nobilă, exagerat de frumoase și elegante, pentru a obține titlul de Regină a Soarelui. Încercările la care trebuie să ia parte măsoară curajul, înțelepciunea și abilitățile viitoarei Regine de a-și conduce poporul, însă Lor nu înțelege de ce a fost aleasă, întrebându-se obsesiv dacă secretul ei a fost descoperit.

Povestea ei este completată de cea a lui Nadir, Prințul Aurorei, care caută să-și detroneze tatăl. Aflând că un deținut a evadat din Nostraza, Nadir începe să cerceteze, dorind să afle cine i-a putut stârni atât de tare interesul Regelui. Antiteza dintre Nadir, care are toate însușirile răufăcătorului – e năucitor de frumos și puternic, inteligent, perseverent și periculos – și Atlas, care, firește, posedă toate trăsăturile eroului – e irezistibil, bun ca pâinea caldă, dornic să încalce regulile pentru aleasa inimii sale. Dar acolo unde e lumină din belșug, umbrele sunt mai întunecate ca oriunde altundeva. Iar Lor trebuie să-și folosească tot curajul ca să scruteze bezna și să ajungă la adevărata flacără.

Plină de provocări incitante, răsturnări de situație neașteptate și un final exploziv, „Încercările Reginei Soarelui” reprezintă una dintre cărțile de colecție pe care trebuie să le ai în bibliotecă. Nu doar că pare ruptă din soare cu paginile galbene, dar e și o lectură relaxantă, ce te va ține cu sufletul la gură până la ultimul capitol. Însă universul pe care Nisha J. Tuli abia îl schițează în acest prim volum al seriei continuă și ne promite mult mai multe aventuri fantastice, iar eu abia aștept...

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 59 - Mireasa de Ali Hazelwood

Titlu: Mireasa 

Autor: Ali Hazelwood 

Editura: LITERA

Titlu original: Bride (2024)

Traducere de Simona Săsărman

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,12 (din 162.693 note)

 

            Cum ar fi ca lumea să fie stăpânită de trei facțiuni puternice, care se urăsc de moarte? Cum ar fi să trăiești zilnic cu frica în sân că în orice clipă poate izbucni un război cumplit între oameni, vârcolaci și vampiri? Ar fi sfârșitul. Râuri de sânge roșu, verde și violet s-ar revărsa pe străzi, cadavre pe jumătate transformate în lupi ar zace pe caldarâm, trupurile chircite ale vampirilor s-ar topi sub razele ucigătoare ale soarelui, iar victimele umane s-ar descompune în tihnă. O astfel de imagine e de-a dreptul grotescă. Toți știu ce presupune o bătălie de așa amploare; toți sunt conștienți de pierderile pe care le vor suferi, însă conducătorii sunt pregătiți să-și apere teritoriul cu orice preț. Dar, înainte să se ajungă la rezolvarea neînțelegerilor pe cale violentă, s-a încercat soluționarea disensiunilor politice pe cale amiabilă. Asta presupune ca fiecare facțiune să trimită o ofrandă de pace către celelalte. Și nu vă imaginați că-și trimit aur, nestemate, bani sau cine știe ce obiecte extrem de valoroase. Nici poveste... Fiecare trimite câte un membru de seamă al facțiunii, fiica unui consilier vampir, perechea unui vârcolac, pricepeți voi, o persoană importantă de dragul căreia nimeni n-ar porni un război. Târgul ăsta durează de secole, iar până acum a funcționat destul de bine, exceptând micile altercații, ura și resentimentele ce nu pot fi înăbușite sub nicio formă. Dar noua generație, ale cărei idei sunt mult mai pașnice și tolerante, ar putea schimba definitiv destinul tuturor, firește, dacă reușesc să-i înduplece pe bătrânii care țin frâiele cu mâini de fier.

            Misery Lark este vampir, dar și-a petrecut aproape toată viața în lumea oamenilor, pilindu-și colții amenințători și purtând lentile de contact căprui, ca nimeni să nu descopere ce este cu adevărat. A stat atât de mult timp printre oameni, încât le-a învățat obiceiurile, pe unele chiar le-a adoptat, ajungând să fie detestată de propriul neam. Și-a găsit un loc de muncă, a devenit un geniu al computerelor, dar, cel mai important, s-a împrietenit cu Serena, o fată orfană, alături de care a crescut, împărțind totul, de la clipele fericite, la momentele triste, chiar și același pat. Afecțiunea ce le leagă a depășit de mult granițele prieteniei, Misery și Serena fiind ca două surori, nedespărțite oricât s-ar ciondăni. Și nu cred că mai e nevoie să precizez că Serena știe ce este prietena ei. Însă Serena a dispărut din apartamentul pe care cele două fete îl împart, lăsând în urmă doar o pisică pufoasă și cam urâcioasă. Niciun alt indiciu, nicio scrisoare, niciun bilet. Iar acum, protagonista noastră e dispusă să facă orice îi stă în putință ca să-și găsească prietena, chiar dacă asta înseamnă să-și riște propria viață.

            Colac peste pupăză, o altă veste îi dă lumea peste cap lui Misery. Tatăl ei, cel mai puternic consilier vampir din regiune, o cheamă acasă ca s-o ofere de soție noului Alfa al vârcolacilor. Căsătoria ei cu Lowe Moreland este doar de conveniență, o alianță politică între vampiri și vârcolaci, menită să țină doar un an. Pacea e esențială între cele două facțiuni, în ecuația asta oamenii fiind doar de umplutură, fiecare încercând să-i atragă de partea lui. Pe Misery o așteaptă zile grele în ținutul lupilor, fiind nevoită să înfrunte ostilitatea celor din haită și câteva încercări de asasinat, cu alte cuvinte, chestii obișnuite pentru un vampir aflat pe teritoriul inamic. Dar trebuie neapărat să-i câștige încrederea lui Lowe, ca să-și ducă la bun sfârșit misiunea.

            Ali Hazelwood e celebră pentru romanele sale de dragoste, picante și incitante, însă eu am descoperit-o de curând. „Mireasa” e al doilea roman pe care îl citesc de la ea și, sinceră să fiu, am rămas plăcut surprinsă. Trecând peste scenele fierbinți, care nu sunt puține, povestea este bine construită, cu o intrigă mult mai complicată decât ar părea la prima vedere, plină de suspans și întorsături neașteptate, iar personajele sunt atent conturate și de-a dreptul savuroase. Cred că cel mai mult am apreciat onestitatea dintre personaje – e primul Romantasy citit, în care protagoniștii nu au secrete unul față de celălalt, nu se mint inutil – nu au genul de relație în care ea pleacă fiindcă a aflat un adevăr de mult îngropat, iar el vine după ea pentru că își dă seama că a greșit și nu poate trăi fără ea –, încercând să colaboreze chiar dacă sunt dușmani. Firește, clișeul enemies-to-lovers e prezent, dar e transpus atât de bine în narațiune, încât am reușit să ignor tiparele perpetuate la nesfârșit în romanele de dragoste. Misery e o eroină ca la carte, de care m-am atașat încă de la primele pagini. E determinată, rece ca gheața, nemiloasă dacă e cazul, inteligentă, letal de frumoasă și, paradoxal, iubitoare, atentă la nevoile unei fetițe de șase ani care i-a intrat pe sub piele, în ciuda împotrivirilor sale, și gata oricând să-și pună viața în joc pentru cei dragi. Chipul ei nu prea se potrivește cu ura ce mocnește între facțiuni, alături de Lowe și fratele ei geamăn reprezentând schimbarea de care are nevoie întreaga lume.

            Vă las pe voi să decideți dacă merită. Eu zic că da, chiar dacă, inițial, am cumpărat cartea doar pentru marginile colorate. E o lectură ușoară, captivantă; un romantasy cu nuanțe de Urban Fantasy ce vă va introduce într-un univers cu un echilibru precar, în care, mai mult decât o luptă pe viață și pe moarte între specii diferite, dar care reușesc cumva să conviețuiască, se poartă un război al orgoliilor, trădarea și lipsa de încredere în propria familie fiind la ordinea zilei. Și ceva îmi spune că povestea nu se încheie aici...

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 176 - Omul de zăpadă de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Omul de zăpadă  

Serie: Harry Hole (#7)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Snømannen (2007)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,02 (din 138.305 note)

 

            Ia spuneți... Așa-i că v-a fost dor de Harry Hole? Nouă, celor din Crime Club, cu siguranță ne-a fost, așa că am decis ca în aprilie să scriem, printre altele, despre „Omul de zăpadă”, cel de-al șaptelea volum al seriei. (...) Pe repede-înainte, Harry pornește pe urmele unui ucigaș ingenios, poate cel mai viclean de până acum, bineînțeles, asta dacă nu-l punem la socoteală pe Mântuitor. După mult timp, în țara cu cea mai scăzută rată a criminalității, apare (pardon, își face anunțată prezența) un criminal în serie. Dar omul nostru s-a mai confruntat cu așa ceva, în Australia (în „Liliacul”), astfel încât este invitat, chiar de autoproclamatul său rival, printr-o scrisoare, să ia parte la vânătoare, fiindcă e singurul polițist din Norvegia capabil să-l prindă.

            Mami te iubește! Dar mami n-a fost cuminte, și trebuie să fie pedepsită. Mami nu l-a iubit pe tati, a stat cu el doar pentru tine, și în toți anii ăștia și-a făcut de cap cu alți bărbați, întorcându-se acasă cu acel zâmbet suav și inocent pe buze. Dar mami trebuie să primească o lecție. Așa că, odată cu prima ninsoare, Omul de zăpadă a lovit din nou. O crimă fără cadavru, mă rog, ei îi vor spune, în ziare și la televizor, „dispariție”, dar eu știu că nu-i vor găsi niciodată trupul. Pentru că nu e prima, nici ultima, și de fiecare dată am avut grijă să-mi las semnătura la locul faptei, un om de zăpadă (cum altfel). Prima oară am acționat impulsiv, am ciopârțit-o, dar acum sunt mult mai atent la detalii, pentru că acțiunile mele trebuie să transmită un mesaj, un avertisment. Dar aici nu e vorba doar de omoruri, ci de adrenalină, de provocare, și de asta am ales să-l atrag pe Harry Hole, cel mai inteligent inspector din poliția din Oslo, într-o anchetă din care doar unul din noi va scăpa cu viață.

            Luând-o pas cu pas (ca să avem un fir logic), îl regăsim pe Hole în cea mai bună formă a sa de până acum, împăcat (momentan) cu demonii alcoolului și vizitat, în unele nopți, de Rakel – „pentru că nimeni nu părăsește pe cineva cu care a făcut sex de calitate” – în noul său birou fără ferestre, în compania tovarășilor lui morți, ce-l privesc din fotografiile înrămate. Odată cu raportarea dispariției lui Birte Becker, mamă și soție „fidelă”, este reorganizat grupul care urmează să se ocupe de caz, din care va face parte și noua lor colegă, Katrine Bratt, un ofițer care a lucrat în cadrul poliției din Bergen, la departamentul pentru abuzuri sexuale. Ajunși la locuința victimei, Harry și echipa sa sunt întâmpinați de un om de zăpadă, în jurul gâtului căruia se află eșarfa dispărutei. La puțin timp de la tragedie, Hole primește scrisoarea de la făptaș, care-și spune chiar Omul de zăpadă. Dar moartea de acum și cele ce vor urma sunt legate de o crimă din Bergen, care s-a petrecut cu doisprezece ani în urmă, și de care s-a ocupat un investigator extrem de competent, dar căzut în dizgrație, care, pur și simplu, a dispărut.

               Dar de ce ar vrea antagonistul să fie cunoscut drept Omul de zăpadă? Pentru început, oricărui criminal în serie îi trebuie un nume, o poreclă care să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte sau întemnițare. Prin „redenumire”, el se ridică de la poziția de om la statutul de zeu, de entitate care are control asupra destinului celorlalți. Așa-i că Liliacul, Călăul sau Mântuitorul sună dur? Au o altă rezonanță, provoacă frică. Dar cum sună Omul de zăpadă... Cam sec, așa-i? Ei bine, tranziția e mult mai puternică atunci când preschimbi ceva inofensiv în ceva periculos. Frica, poate și groaza, se transformă în teroare, fiindcă normalitatea devine ceva nesigur, încropirea unui om de zăpadă se transformă într-o crimă bine planificată, iar ucigașul se identifică cu o forță a naturii, printr-un anotimp.

               Știm că suntem în urmă, luna trecută a apărut „Cuțitul”, (Harry Hole #12), dar ne străduim să ajungem la zi și sperăm că, prin recenziile noastre, ne adresăm, îndeosebi, celor care nu au citit încă seria. Ca o concluzie la volumul de față, pot să spun că s-a numărat printre cele mai bune, intense și întortocheate (din cele șapte), la același nivel cu „Mântuitorul”. Hole e un personaj pe care, chiar dacă nu-l îndrăgești, ajungi să-l apreciezi, poate nu ca om, dar cu siguranță ca polițist. Și că tot vorbeam de nume și supranume... Cum vă sună „Leopardul”? Fioros, nu? Aveți dreptate, e volumul al optulea, și cu el ne vom întâlni data viitoare. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø: 

Falled

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 58 - Ultima petrecere de Clare Mackintosh (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima petrecere

Serie: Ffion Morgan (#1)

Autor: Clare Mackintosh

Editura: TREI

Titlu original: The Last Party (2022)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,78 (din 36.467 note)

 

               Ce poate fi mai frumos decât să sărbătorești venirea Anului Nou împreună cu toți locuitorii micii comunități din care faci parte: rude, cei mai buni prieteni și câțiva necunoscuți, oaspeți celebri și bogați, dornici să-și cheltuiască banii într-un loc liniștit și aproape uitat de lume; să dansezi până la epuizare; să dai pe gât, unul după altul, pahare de șampanie, fără să-ți pese la al câtelea ai ajuns; să faci sute de selfie-uri, care mai de care mai provocator, ca să-ți amintești mereu această noapte specială; să uiți de necazuri și, așa cum se spune, să lași toate problemele în vechiul an, pentru că la orizont apare o nouă șansă să îndrepți lucrurile sau să realizezi tot ce ți-ai propus... Iar aici intră și reglarea conturilor cu persoanele cu care ai răfuieli mai vechi, nerezolvate, ce nu mai suportă amânare. Imaginați-vă o astfel de petrecere, toată lumea se distrează, iar cei mai curajoși, printre care se numără majoritatea membrilor așezării în care ne aflăm, în cazul de față satul Cwm Coed, situat chiar pe granița ce desparte Anglia de Țara Galilor, se pregătesc să facă, la miezul nopții, o baie rece în lacul Llyn Drych. Apa nu are mai mult de 4 grade, dar toți sunt înflăcărați și gata să împlinească o tradiție veche, ale cărei începuturi nu se mai cunosc. Însă elanul petrecăreților este tăiat de apariția unui cadavru ce plutește nestingherit printre înotătorii experimentați care spintecă suprafața lucioasă a lacului. Voia bună se preschimbă în teroare, iar cele douăsprezece bătăi ale ceasului anunță o anchetă polițienească învăluită în mister.

După o noapte incendiară – și nu mă refer la petrecerea găzduită de Rhys Lloyd, cântăreț, om de afaceri și proprietarul unor căsuțe de vacanță pe malul Lacului Oglinzii, ci la partenerul cu care a împărțit patul la cumpăna dintre ani – Ffion Morgan își începe anul investigând moartea în condiții suspecte a sus-numitului proprietar. Rhys Lloyd a fost ucis cu sânge rece și aruncat în lac, aidoma unui sac cu cartofi, iar întrebările sunt Cine și de ce. Bărbatul trecut de prima tinerețe este un cântăreț celebru, un tată și soț devotat, un om cinstit până în măduva oaselor și loial intereselor comunității din care face parte, cel puțin în aparență, fiindcă în realitate Rhys este un fustangiu și jumătate, un libidinos fără cusur, care profită de fiecare femeie ce are ghinionul să-i iasă în cale, un mincinos fără scrupule și dator vândut. De fapt, ERA, pentru că cineva a avut grijă să-i facă felul. Acum toți sunt suspecți, iar Ffion  trebuie să navigheze printr-o mare de secrete dezvăluite doar pe jumătate, ferindu-se de pistele false, pentru a ajunge la adevăr.

Dar fiindcă nu se cunoaște momentul exact în care Rhys a murit – imediat după ce a fost lovit în cap cu un obiect contondent sau înecat, după ce a fost aruncat în lac – Ffion trebuie să facă echipă cu Leo Brady, polițist detașat din cadrul forțelor de ordine engleze, având în vedere că Lacul Oglinzii marchează granița dintre cele două țări. Prezența lui Leo o cam încurcă pe protagonistă, pentru că a jurat să nu se mai întâlnească a doua oară cu partenerii ocazionali de sex. Plus că nici ea nu are tocmai conștiința curată, secretele roind în jurul ei ca albinele în jurul stupului. Ostilitatea dintre cei doi este palpabilă, subliniind veșnicul război dintre autoritățile galeze și cele engleze, dar și dintre localnicii galezi care îi privesc cu suspiciune pe englezii care s-au stabilit în trei dintre cele cinci căsuțe ale lui Rhys. Prezența străinilor în comunitate destabilizează într-o oarecare măsură echilibrul acesteia, diferențele de limbă, cultură și mentalitate fiind vizibile cu ochiul liber. Dacă pentru localnici Cwm Coed este căminul ce trebuie protejat cu orice preț de invazia celor de pe celălalt țărm, pentru străini este un simplu loc în care se pot retrage din viața mondenă, unde își pot da frâu liber dorințelor ascunse și poftelor trupești, fără să fie subiect de bârfă prin tabloide. Lucrurile funcționează pe principiul „ce se întâmplă în Vegas, rămâne în Vegas”. Însă Leo, purtând propriul război cu fosta soție pentru a reuși să-și vadă fiul pe care îl iubește mai mult decât orice pe lume, este hotărât să scormonească adânc, elucidând enigma ce planează în jurul morții lui Lloyd.

Povestea se mută din prezent, unde Ffion și Leo își desfășoară ancheta, în trecut, cu câteva luni înainte de sărbători, unde asistăm la punerea pe picioare a afacerii lui Lloyd și la faptele demne de dispreț ale acestuia. Mi-ar fi plăcut ca ritmul narațiunii să fie mult mai alert, scenele sunt mult prea statice, zeci de pagini în care ai impresia că nu se întâmplă nimic; că investigația bate pasul pe loc, doar ca finalul să fie plin de suspans și de-a dreptul exploziv. Nu m-am împăcat cu niciun personaj, toate mi s-au părut superficiale și neșlefuite, niște schițe pentru marele proiect ce va urma. Poate că a fost doar romanul nepotrivit, la momentul nepotrivit, însă, de data asta, Clare Mackintosh nu m-a convins. Dar nu renunț, mai ales că „Ultima petrecere” este doar primul volum al seriei „Ffion Morgan”, prin urmare, mai am o șansă să-mi schimb părerea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Clare Mackintosh:

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 57 - Crimă la Oxford de Ruth Ware

Titlu: Crimă la Oxford 

Autor: Ruth Ware

Editura: TREI

Titlu original: The It Girl (2022)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,86 (din 231.625 note)

 

               Mesaj pentru Hannah Jones referitor la cazul Strangulatorului din Pelham...

Nici măcar nu mă obosesc să-l deschid. Știu deja ce conține. Este doar unul dintre sutele, poate chiar miile, de e-mailuri pe care le-am primit din acea noapte îngrozitoare. Toți vor să-mi ia un interviu; toți vor informații ca să scrie cine știe ce articole de doi bani despre viețile unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată. Toți vor știri de senzație, însă nimănui nu-i pasă cât de multă suferință produc întrebările lor nerușinate. De zece ani mă împotrivesc hărțuirilor ziariștilor și reporterilor care au impresia că înțeleg prin ce am trecut. Dar, în realitate, habar n-au...  Habar n-au cum e să-ți găsești cea mai bună prietenă ucisă într-o cameră de cămin; habar n-au cum e să răspunzi ore în șir la interogatoriile polițiștilor; habar n-au cum e să fii Martorul principal și să bagi la închisoare un om, posibil, nevinovat; habar n-au cum e să te străduiești din răsputeri să-ți construiești o familie, o carieră, o nouă existență, pe rănile ce nu se vor închide niciodată. Ei nu știu cum e să ai coșmaruri în fiecare noapte, cum e să ai senzația că acel chip angelic te urmărește pretutindeni. Nu știu cum e atunci când memoria îți joacă feste din cauza șocului, ștergând detalii importante ce mi-ar fi putut aduce, într-o oarecare măsură, pacea mult visată. Ei nu știu și poate că nu vor afla niciodată... Nici eu n-aș fi vrut să aflu... Dar acum toate fac parte din ființa mea. Sunt sfâșiată fără milă între un trecut plin de momente frumoase, ce anunța un viitor strălucit, dar care, din păcate, a fost curmat de o mână criminală, și un prezent incert, plin de remușcări și îndoieli. Trebuie să fiu tare, dacă nu pentru mine, atunci pentru micuța viață ce crește în interiorul meu.

Ruth Ware revine în lumina reflectoarelor, de această dată cu un thriller incitant, care, deși e scris după o rețetă clasică, vă va cuceri din prima cu o poveste bine închegată, scene de un realism impresionant și personaje atent construite, astfel încât să formeze o paletă variată de caractere și comportamente. Autoarea surprinde cât se poate de bine viața studenților dintr-un campus al Universității Oxford, petrecerile demențiale ce încep imediat după apusul soarelui – firește, după terminarea cursurilor – și se încheie în zorii zilei următoare; jocurile senzuale desfășurate într-o cameră de cămin, care aproape întotdeauna se termină cu unul dintre participanți în pielea goală; întâlnirile de studiu; activitățile extracuriculare; pasiunile  secrete și mistuitoare; relațiile nepotrivite dintre studente și profesori; nopțile fierbinți și dezmățate, și, bineînțeles, aspectele mai puțin plăcute ale coexistenței unor tineri care caută să se distreze cât pot de mult în anii de relativă libertate pe care îi mai au, înainte să-și găsească o slujbă și să se așeze la casa lor – invidie, gelozie, ură, resentimente și altele mult mai rele. Ruth Ware nu scapă nimic din vedere, printre toate inserând și o crimă – am putea-o numi „perfectă” – al cărei motiv a rămas învăluit într-un oarecare mister. Da, cineva a fost acuzat și închis, însă firul narativ este mult mai încâlcit decât pare la prima vedere, autoarea trimițându-ne nu o dată pe o pistă greșită, pentru că, așa cum v-ați obișnuit deja, toți au ceva de ascuns.

Ajunsă în campusul Pelham din Oxford, Hannah e puțin dezorientată. Totul e nou, nu cunoaște pe nimeni, iar bucuria pe care o simte că în sfârșit a ajuns aici este umbrită de nesiguranță. Despachetându-și lucrurile în camera de cămin uriașă sau, mai bine spus, în apartamentul  foarte spațios pe care îl împarte cu o străină, Hannah face cunoștință cu exuberanta și strălucitoarea April Clarke-Cliveden, noua sa colegă de cameră. Cu toate că cele două fete se află la poli opuși – una incredibil de frumoasă și sexy, deșteaptă, chiar dacă lasă impresia că nu se omoară cu învățatul, o maniacă a petrecerilor, dezinvoltă, uneori chiar nerușinat de directă, cu alte cuvinte, o bombă cu ceas și o viperă pregătită să muște când lucrurile nu ies așa cum își dorește, iar cealaltă, liniștită, evitând să spună ceea ce gândește, inteligentă, frumoasă, dar nu ieșită din comun, cu picioarele pe pământ, cumpătată, naivă, prietenoasă, un om de nădejde (vă dați voi seama care-i care) – devin prietene bune, alcătuindu-și un grup, să-i spunem exclusivist, din care mai fac parte Will – băiatul chipeș, râvnit de toate fetele, Ryan – sportivul care pare că uneori are mai mulți mușchi decât creier, Emily – fata bună la suflet, care știe și să se distreze când e cazul, și Hugh – tocilarul, băiatul vulnerabil și ușor de manipulat. Toate bune și frumoase. Prietenia lor se consolidează în timp, învață să aibă încredere unul în celălalt, până când o crimă atroce le sparge gașca. Într-o seară, April este găsită moartă, sugrumată, pe podeaua dormitorului ei, iar vinovatul, John Neville, unul dintre portarii campusului, un bărbat trecut de prima tinerețe și libidinos, este trimis după gratii. Zece ani mai târziu, Neville moare în închisoare, susținând până în ultima clipă că e nevinovat. Măcinată de remușcări, Hannah, acum însărcinată, vrea să afle adevărul, pornind o anchetă pe cont propriu.

Am pomenit mai sus că romanul are la bază o rețetă clasică, adică este structurat pe două planuri, trecut și prezent, capitolele în care este ilustrată viața la Oxford fiind dublate de cele în care Hannah face cercetări pentru a afla dacă John Neville a fost cu adevărat un ucigaș sau doar un bătrân căruia îi plăcea să se uite după fundul studentelor, uneori întrecând măsura buneicuviințe. Protagonista ia legătura cu membrii vechiului grup de prieteni și cu unii profesori, căutând să stoarcă orice informație ce i-ar putea indica direcția în care trebuie să înainteze. Nu e ușor, mai ales că printre potențialii suspecți se află și Will, actualul ei iubit și tatăl copilului pe care îl poartă în pântec, dar și  iubitul din studenție al lui April. Dar Hannah nu se lasă descurajată. În ciuda faptului că moartea prietenei sale, cea care a învățat-o să iasă din zona ei de confort și să-și făurească o identitate solidă, a dărâmat-o, e mai puternică decât crede, reușind să înfrunte și asalturile violente ale ziariștilor care ar face orice pentru un interviu cu cea care a dat un chip criminalului celei mai strălucitoare stele de la Oxford.

Ca în cazul oricărui roman de genul, există și câteva minusuri. Unele scene sunt cam tărăgănate, prea descriptive, un pic trase de păr și repetitive, cu toate că sunt necesare pentru amplificarea tensiunii. Mi-ar fi plăcut să dezvolte mai mult personajul lui Emily, care, spre deosebire de ceilalți, apare adesea ca o umbră, un personaj mai „secundar” decât ar trebui să fie. De altfel, mi-aș fi dorit ca suspansul să fie mai bine distribuit pe parcursul cărții, și nu transpus într-o serie de scene aglomerate în ultima sută de pagini. Cu toate astea, Ruth Ware știe ce face, și de asta îi citesc cu interes cărțile. „Crimă la Oxford” se numără printre cele mai bune romane ale sale și constituie o lectură ușoară, relaxantă și captivantă, ce nu vă va dezamăgi.

COMANDĂ CARTEA