Recenziile lui Gică 191 - Casa pe jumătate arsă de Alex North (CRIME CLUB)

Titlu: Casa pe jumătate arsă 

Autor: Alex North

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Half Burnt House (2023)

Traducere de Alexandra-Maria Vrînceanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,45 (din 12.050 note)

 

            Doar cei aleși îl pot asculta pe Dumnezeu și-i pot face Voia. Și dacă îi auzi cuvintele, dacă mintea ta e pătrunsă de acea energie înălțătoare, înseamnă că ai primit o misiune, imposibil de pus la îndoială. Dar, dacă Dumnezeu știe deja ce se va petrece, atunci nu cumva ești doar un pion în mâna Sa? El e Trecutul, Prezentul și Viitorul, iar tu, doar o cărămidă așezată acolo unde trebuie. Și, totuși, cum rămâne cu Liberul Arbitru? Tot ce urmează să întreprinzi e deja scris undeva, drumul tău e dinainte cartografiat, și nu poți schimba nimic. Ești bun sau rău? „Să nu ucizi”... Dar dacă asta ți se cere să faci? Să omori copii pentru că Zeul Tău vrea să-i transformi în îngeri? De ce te-ar împinge să-i încalci propria Poruncă? Sau e posibil ca dincolo de lumină să se afle altcineva? Sau poate că, dincolo de gândirea abstractă, propria filosofie e doar o invenție prin care vrei să-ți justifici vărsarea de sânge.

            Alan Hobbes, bogătaș și distins profesor de filosofie, se pregătește să doarmă. Și-a concediat toți angajații, și-a luat pastilele, și acum așteaptă să-l ia somnul. Somnul de veci. Alan a prevăzut că în noaptea asta cineva va intra în vechea și impozanta vilă pe jumătate arsă și-l va ucide prin înjunghiere. Știe, dar nu dorește să riposteze, vrea doar ca totul să se sfârșească. (...) Și uite că avem și un suspect. Pe Chris Shaw, un bărbat cu antecedente, dependent de droguri, care în urmă cu șaptesprezece ani a fost atacat ziua-n amiaza mare de un nebun înarmat cu un cuțit, purtând de atunci o cicatrice oribilă ce-i brăzdează chipul. Până și sora lui, Katie, l-a reclamat în urmă cu ceva timp că i-ar fi furat bani din poșeta lăsată nesupravegheată, ca să-și întrețină viciul. Așadar, Alan și Chris... Dar care poate fi legătura dintre un tânăr asuprit de soartă și traumatizat și un filolog obsedat de Demonul lui Laplace și de ucigașul în serie poreclit Cel care făurește îngeri?

               Dacă Katie Shaw nu și-ar fi neglijat  fratele, atunci când a ales să-și petreacă câteva ore în pat cu iubitul, devenit între timp soț, poate că Chris nu ar fi fost atacat și, în consecință, nu ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. Și atunci când mama lor o sună, având informații importante despre Chris, Katie simte că ceva cumplit s-a întâmplat. Însă fratele ei nu e de găsit. Pur și simplu a dispărut. Sau poate că se ascunde de cineva... Însă nu doar ea îl caută, ci și poliția, fiindcă chipul său apare pe o filmare din casa lui Alan Hobbes, chiar înainte să dezactiveze camerele de supraveghere. Pe lângă asta, Katie se confruntă acasă și cu un soț din ce în ce mai ursuz, care-și neglijează fiica. Siena e o fetiță ruptă din lună, fermecată de lumina de pe cer care o vizitează în fiecare noapte, ce mai... un înger. Colac peste pupăză, o mașină roșie, dubioasă, a fost observată cu o zi în urmă staționând în apropierea grădiniței Sienei. Coincidență sau nu, tot dintr-o mașină roșie a coborât acum șaptesprezece ani și bărbatul care l-a atacat pe Chris.

               Ancheta cu privire la Chris Shaw cade în mâinile lui Lawrence Page, chiar polițistul care s-a aflat la locul posibilei tragedii după ce agresorul a fost imobilizat. Atunci, a oprit-o pe Katie în timp ce adolescenta alerga cu sufletul la gură spre casă, iar acum... îl caută pe fratele acesteia. Cu o colegă extrem de competentă, care deschide gura doar pentru a-și afișa nemulțumirea sau pentru a sublinia informații relevante pentru caz, Lawrence își petrece timpul asamblând frânturile din viețile lui Alan Hobbes și presupusului său călău, căutând motivul din spatele omorului. Și chiar dacă știe cine e ucigașul, nu reușește să înțeleagă cum ar fi putut să afle fostul profesor de filosofie că urmează să fie omorât chiar în acea noapte. Și de ce nu ar fi încercat să se apere, de ce nu a sunat la poliție? Să-și fi așteptat cu stoicism pedeapsa? Sau să fi fost sigur că  nicio formă de justiție din lumea asta nu l-ar fi putut salva de la sfârșitul sângeros, scris deja în Cartea Vieții și a Morții?

               Alex North revine cu un thriller complex, sumbru și plin de mister, aproape la fel de alert ca „Omul Șoaptă”. Și de data asta avem de-a face cu o doză serioasă de ezoterism, care transcende realismul cotidian. Personajele sunt bine construite, pozitive și culpabile în același timp, prinse într-un vârtej al nesiguranței ce le destabilizează din rădăcini prezentul perfect. Pericolul e palpabil, niciunul dintre ei nu e în siguranță, nici cei care vor să facă dreptate, nici criminalii care cred că scenariul a fost scris exclusiv pentru ei. Povestea e stufoasă, pe alocuri previzibilă, însă reușește să te surprindă cu fiecare răsturnare de situație. Câte personaje din prim plan, atâtea perspective și tot atâtea posibile rezolvări. Și, totuși, „dacă ai putea să vezi în viitor, ai vrea să știi ce urmează să se întâmple?”

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alex North:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Carte

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 65 - Menajera e cu ochii pe tine de Freida McFadden

Titlu: Menajera e cu ochii pe tine 

Serie: Menajera (#3)

Autor: Freida McFadden

Editura: BOOKZONE

Titlu original: The Housemaid Is Watching (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,93 (din 187.522 note)

 

            Ne-a fost frică de ea... Am iubit-o și urât-o în același timp, i-am apreciat curajul și hotărârea de a face ordine într-o lume modelată de mâinile de fier ale bărbaților abuzivi, capi ai familiilor care au impresia că știu ce e mai bine pentru consoartele lor, chiar dacă asta înseamnă să le zvânte în bătaie sau să le sechestreze în casă, doar pentru că sunt mânați de niște instincte barbare și bolnave de a controla totul, de la cuvintele pe care au voie să le rostească bietele martire pe care le numesc „soții”, până la cerceii pe care au voie să-i poarte. Dar, mai presus de orice, ne-a fost dor de ea și de personalitatea ei puternică. Din primele două volume, ne-am obișnuit cu felul ei de a fi, mereu gata să treacă la acțiune, nesuportând nedreptatea și violența masculilor, așa-zișilor ALFA, care instaurează un regim de teroare în propriile lor case. Însă acum, în al treilea volum, lucrurile stau altfel... Ea nu mai apare ca o menajeră-justițiară care, aproape asumându-și rolul unui dumnezeu ce umblă printre muritori, le plătește abuzatorilor cu aceeași monedă, ci o cunoaștem pe femeia casnică, mama supra-protectoare care, păstrând amintirea trecutului zbuciumat, un portofoliu gros al celor pe care i-a înlăturat în drumul spre libertate, trăiește prezentul așa cum n-a mai făcut-o niciodată. Sunt sigură că v-ați dat deja seama despre cine e vorba...

            Millie a avut un singur vis – să aibă grijă de propria gospodărie, să-și crească copiii cu dragoste, departe de imaginea celei care a fost cândva, și să ducă o viață tihnită alături de cel pe care îl iubește. Zis și făcut. După 14 ani în care a făcut curățenie prin casele și viețile altora, protagonista noastră se mută împreună cu Enzo, soțul ei, și cu cei doi copii, Ada și Nico, într-o casă veche, dar frumoasă, fiind pregătită să înceapă un nou capitol. Chiar dacă situația lor financiară nu e roz, reușesc să angajeze o menajeră, ca Millie să se poată odihni așa cum se cuvine. Dar problemele familiei Accardi abia acum încep. Să spunem doar că vecina sexy, foarte băgăcioasă și enervant de frumoasă, cam tulbură apele. Suzette este o scorpie veritabilă care își tratează soțul ca pe un cățeluș, flirtând fără rușine cu Enzo, care răspunde avansurilor ei fără perdea, ceea ce o face pe Millie să creadă că soțul ei o înșală. Încrederea ei nemărginită în Enzo începe să se clatine, primind lovitura de grație atunci când chipeșul italian recunoaște că a comis o crimă, care, la prima vedere, pare un omor din dragoste. Jonathan, soțul lui Suzette, este găsit înjunghiat, zăcând într-o baltă de sânge în propria sufragerie. Toate dovezile îl incriminează pe grădinar, însă, așa cum bănuiți deja, lucrurile nu sunt atât de simple precum par.

Freida McFadden construiește al treilea volum al seriei „Menajera” ca pe un puzzle în care mai multe piese se potrivesc în același loc, fiecare dând alt curs poveștii. Cu toate că Millie e protagonista romanului, pasivitatea ei o trimite în plan secund, lăsând impresia că e o marionetă în propria sa existență. Dintr-o justițiară care știa tot ce mișcă, ajunge o femeie înconjurată de secrete. E deposedată de identitatea de menajeră, rămânând doar cu atribuțiile de mamă care se confruntă cu lucruri obișnuite, precum plata facturilor, un băiat neastâmpărat cu probleme la școală și o fiică mult prea inteligentă pentru vârsta ei, mereu conștientă de trecutul care o bântuie, fiind secondată de apariția Marthei, femeia angajată de Enzo să deretice prin casă, în așa fel încât Millie să se poată ocupa de serviciu și copii. Dar aici apare o confuzie, subliniată chiar și de titlu, „Menajera e cu ochii pe tine”. Care menajeră? Și pe cine urmărește? Două întrebări ce ne dau de gândit, încurcând și mai tare ițele. Un aspect interesant al poveștii e că, de data asta, imaginea bărbatului în general, pe care o prezintă Millie, oscilează între violență și blândețe sub influența acțiunilor lui Enzo, care iese din anonimat, primind un rol principal. Perspectiva se schimbă și în ceea ce privește poziția femeii. Ea nu mai e o victimă, ci devine (poate) la fel de perfidă ca bărbatul, acoperindu-l, mințind cu nonșalanță și profitând de orice avantaj pe care-l poate obține.

În ciuda faptului că „Menajera e cu ochii pe tine” începe ca un roman de familie ce nu promite prea multe, pe parcurs se transformă într-un thriller plin de suspans, cu un fir narativ complicat, răsturnări de situație neașteptate și cu un final clasic, dar cu un puternic impact emoțional. E o lectură alertă, chiar dacă pe alocuri se mai împotmolește, insistând mult pe aceleași lucruri ce, în esență, parcă nu au sens, cu personaje vechi și noi, vieți distruse și speranțe spulberate, minți ușor de manipulat, frică și dorințe doar pe jumătate împlinite, dar, mai înainte de toate, un adevăr crunt, care, de-ndată ce iese la iveală, poate zdrobi și cele mai puternice inimi.

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Secretul de Lee & Andrew Child

Secretul

Lee & Andrew Child

Titlu original: The Secret

Traducere: Constantin Dumitru-Palcus

ISBN: 978‑606‑40‑2305‑6

Format: 130x200mm, paperback cu clape

336 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Comandă cartea  

Descriere:

UN ȘIR DE MORȚI MISTERIOASE.O MISIUNE SECRETĂ DE DEMULT.

UN TÂNĂR POLIȚIST MILITAR CARE N-ARE NIMIC DE PIERDUT.

Chicago, 1992. Un pacient se trezește în salon cu două străine care îi arată o listă de nume și-i pun o întrebare simplă, dar imposibilă. După câteva minute, bărbatul cade de la etajul al 12-lea. Reacher, retrogradat recent, face parte din comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul. Dacă are succes, foarte bine; dacă nu, e țapul ispășitor perfect. Deși un bun anchetator militar, Reacher nu ține cont de politică. În timp ce încearcă să identifice un ucigaș cu sânge rece și să descopere un secret îngropat cu 23 de ani în urmă, trebuie să lucreze și cu ceilalți membri ai comisiei de anchetă. De data asta va face dreptate mergând pe căile legale sau… în felul lui?

Secretul este remarcabil! Furios și iute, e un exemplu clasic în care Jack Reacher face ce știe el mai bine — sparge capete și încalcă reguli ca să ajungă la rădăcinile unei conspirații. - Daily Express

Un torent de scene de luptă (…) câteva străfulgerări de umor. Bine ai revenit, Jack! - The Times

FRAGMENT

DOI 

 

Jack Reacher nu mai fusese niciodată la Rock Island Arsenal din Illinois, dar era al doilea anchetator al Poliției Militare trimis acolo în decurs de două săptămâni. Prima vizită avusese loc în urma unui raport privind dispariția mai multor puști M16, care s‑a dovedit fals. Reacher era ultimul care se alăturase noii sale unități, după ce fusese retrogradat de la gradul de maior la cel de căpitan, așa că i s‑a repartizat o acuzație mai puțin interesantă. Manipularea inventarului.

Sergentul care depusese plângerea l‑a întâmpinat pe Reacher la intrarea principală. Între ei era o diferență de vreo zece ani. Aveau cam aceeași înălțime, 1,96, dar în timp ce Reacher era solid și lat în umeri, bărbatul mai în vârstă era slab și firav, cu pielea palidă și trăsături delicate. Abia dacă depășea 80 de kilograme; deci cu 28 de kilograme mai ușor. Uniforma îi atârna puțin de pe umeri, ceea ce l‑a făcut pe Reacher să se îngrijoreze de sănătatea omului.

După schimbul obișnuit de politețuri, sergentul l‑a condus spre poligonul de tragere E, în apropierea perimetrului vestic al bazei. A încuiat ușa grea de oțel în spatele lor și a mers până la o banchetă de încărcare ieșită din peretele din spate. Acolo se aflau șase arme M16 aliniate ordonat, cu țevile îndreptate în direcția opusă și cu paturile spre dreapta. Armele nu erau noi; clar petrecuseră multă vreme pe teren. Dar erau bine întreținute. Curățate recent. Nu neglijate sau deteriorate. Nu existau elemente evidente de alertă. Niciun indiciu vizibil că ar fi fost ceva în neregulă cu ele.

Reacher a luat a doua pușcă din stânga. A verificat dacă avea camera goală, a inspectat‑o în căutarea unor defecte, apoi a împins un încărcător în poziție. A pășit până la gura poligonului și a selectat modul de tragere foc cu foc. A tras aer în piept. L‑a reținut. A așteptat să treacă următoarea bătaie de inimă și a apăsat pe trăgaci. La 100 de metri, steaua roșie de pe casca țintei a făcut implozie. Reacher a lăsat arma jos și s‑a uitat la sergent, al cărui chip nu trăda nimic. Nicio surpriză. Nicio dezamăgire. Reacher a mai tras de cinci ori. Rapid. Din pereți au răsunat pocnete ascuțite, iar cartușele goale au zăngănit pe podeaua de beton, în timp ce gloanțele au perforat ținta formând un „T“. O demonstrație de tir impecabil. Arma nu dădea semne c‑ar avea vreo problemă. Și tot nicio reacție din partea sergentului.

Reacher a arătat spre încărcător.

— Câte?

— Sunt 16, a răspuns sergentul.

— În Vietnam?

— Trei misiuni. Fără rateuri de tragere. Dacă nu e stricat…

Reacher a împins selectorul de foc în poziția cea mai joasă. Foc automat. Modelul era vechi, de dinainte de trecerea la rafale de trei focuri. A ochit centrul de greutate al țintei și a mărit presiunea pe trăgaci. Trunchiul de plastic verde ar fi trebuit să fie făcut bucăți. Cele zece gloanțe rămase ar fi trebuit să‑l sfâșie în mai puțin de o secundă. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Pentru că trăgaciul nu se mișca. Reacher a trecut din nou la modul foc cu foc și a îndreptat arma spre fața țintei. Conturul rudimentar care reprezenta nasul s‑a despicat în două la impact. Reacher a trecut pe foc automat. Din nou, nu s‑a întâmplat nimic. Ceea ce nu lăsa nicio îndoială. Trăgaciul nu se mișca în acea poziție.

— Toate sunt așa? a întrebat el.

Sergentul a dat din cap.

— Toate. Toată lada.

Reacher s‑a dus la banchetă și a pus arma jos. A scos încărcătorul, a golit camera cartușului, a împins știfturile de demontare, a separat carcasa inferioară și i‑a examinat contururile interioare. Apoi a întins‑o spre sergent.

— Buzunarul trăgaciului are dimensiunea greșită. Nu permite focul automat. Și sunt doar două orificii. Ar trebui să fie trei.

— Corect, a confirmat sergentul.

— Nu sunt conforme cu specificațiile armatei. Cineva a schimbat originalul cu o versiune civilă, iar arma a devenit semiautomată.

— Nu văd altă explicație.

— De unde au apărut?

Sergentul a ridicat din umeri.

— O eroare administrativă. Trebuiau expediate pentru distrugere, dar s‑au încurcat două lăzi și astea au ajuns aici din greșeală.

Reacher s‑a uitat la armele de pe banchetă.

— Astea ar fi considerate ca fiind scoase din uz?

Sergentul a ridicat din nou din umeri.

— N‑aș zice. Dacă mă întrebați pe mine, sunt într‑o stare acceptabilă pentru niște arme care, în general, ar fi ținute în rezervă. N‑a sărit nimic în ochi când a fost deschisă lada. Doar când a fost semnalată o defecțiune. Atunci am demontat‑o pe prima și am văzut imediat problema, ca și dumneavoastră.

— Cine decide ce arme sunt distruse?

— O echipă specializată. Este o procedură aparte. Temporară. Se aplică deja de un an. Ca urmare a operațiunii Furtună în Deșert. Războiul a fost o ocazie bună pentru unități să se doteze cu echipament nou. Iar echipamentele care sunt considerate excedentare din cauza asta se întorc din Golf și sunt trimise aici pentru evaluare. Armele de foc sunt responsabilitatea noastră. Noi le testăm și le încadrăm în diverse categorii. Verde: deplin funcționale, urmează să fie păstrate. Galben: puțin durabile, urmează să fie vândute sau alocate unor programe civile de siguranță a armelor. Evident, nu se aplică în cazul armelor automate. Și roșu: inutilizabile, care trebuie distruse.

— Ți‑au trimis o ladă roșie când ar fi trebuit să primești una verde?

— Corect.

Reacher a tăcut o clipă. Povestea era plauzibilă. Nu exista niciun echipament din dotarea armatei care să nu fi fost trimis în locul nepotrivit, la un moment dat sau altul. Ceea ce de obicei era ceva total nevinovat. Așa cum spusese sergentul: o eroare administrativă. Dar Reacher se întreba dacă nu cumva ar putea exista o legătură cu altceva, de exemplu cu recentul raport despre armele M16 furate. Cineva ar putea încadra arme bune în categoria „inutilizabile“, după care să umple lăzile cu ce prostii are la îndemână, să le trimită la concasor sau la cuptor, și apoi să vândă armele pe piața neagră. Oficial, armele nu ar mai exista, așa că nu le‑ar căuta nimeni. Era o metodă fezabilă. O portiță pe care trebuia să o închidă cineva. Dar nu asta se întâmplase aici. Reacher citise raportul. Inspecția fusese neanunțată. O operațiune de șoc și groază, declanșată în zori. Și fusese minuțioasă. Fuseseră deschise toate lăzile cu arme din bază. Toate aveau înăuntru numărul corect de arme. Nu lipsea nici măcar un briceag.

Fragment: Vila de Rachel Hawkins

Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa  

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320 

Colecție: Fiction Connection 

ISBN: 978-606-40-2276-9 

Comandă cartea 

Un thriller spectral și complex.  - WASHINGTON POST

 Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. 

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

FRAGMENT

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU

 

Chess e prima care aude mașina.

Stăm la un capăt și la altul al mesei din sufragerie, transcriind amândouă pe calculatoare hârtiile din 1974 ale lui Mari, iar eu am căștile în urechi, așadar Chess trebuie să dea din mâini ca să‑mi atragă atenția.

— A sosit, îmi zice.

Zâmbesc și salvez documentul, apoi mă ridic de la masă.

De la fereastra sufrageriei se vede aleea din fața vilei, iar Chess și cu mine stăm în fața ei, ne uităm la mașinuța albastră de închiriat, îl privim pe bărbatul care coboară din ea.

E tot chipeș, e tot dureros de familiar în felul acela aparte al lui și, un moment, îmi amintesc cum era să fiu îndrăgostită de el. Precum Chess, Matt are o lumină interioară extraordinară, iar când strălucește în direcția ta, e minunat.

Câtă vreme primește ce vrea.

Se întoarce, ne vede la geam și ridică mâna, un gest stingher de salut.

— Ce ziceai că i‑ai spus ca să‑l convingi să vină? o întreb, iar Chess mă ia de mână.

— C-am ajuns la concluzia că e mai bine să‑ți dăm vestea împreună. Că o să fii extrem de supărată, la pământ și că nu vreau să fiu singură când se întâmplă asta. Cum poartă și el responsabilitatea pentru nefericirea ta în egală măsură, trebuie să fie aici, să se confrunte cu consecințele faptelor noastre.

Voios, așa zisese Chess. Părea voios când vorbea despre nefericirea mea. Fiindcă asta meritam, nu?

Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.

(Din Tot ce nu m‑a învățat mama, capitolul al doilea.)

Chess trage aer în piept și mă privește cu multă compasiune.

— A zis că se urcă în primul avion.

Mă doare să aud asta.

Dar e bine.

Așa, o să fie mai ușor.

 

TRAGEDIE ÎN ITALIA

Autoarea și specialista în wellness Chess Chandler a trăit momente tragice săptămâna aceasta, când se afla în vacanță în regiunea Orvieto, Italia. Vedeta self‑helpului, invitată frecvent la Oprah, închiriase o vilă de lângă orășelul italian și avea doi musafiri, însă unul dintre aceștia, Matthew Sheridan din Asheville, Carolina de Nord, s‑a înecat în timp ce înota în heleșteul de pe domeniul vilei. Nici Chandler și nici soția lui Sheridan, Emily, nu erau în casă la momentul tragediei. Se pare că Sheridan, în vârstă de 35 de ani, era un bun înotător, dar, potrivit primelor informații obținute, este posibil să fi fost beat sau să‑i fi fost afectate altcumva capacitățile fizice.

Desigur, vila respectivă a fost scena unei crime atroce în anul 1974, când un muzician în plină ascensiune, Pierce Sheldon, a fost omorât în bătaie de Johnnie Dorchester, un dealer de droguri și scriitor aspirant care stătea și el în vilă.

Chandler și Sheridan s‑ar fi întors deja în Statele Unite, iar avocata lui Chandler a făcut următoarea declarație de presă:

„Domnișoara Chandler este profund afectată de acest accident tragic și dorește să‑i fie res­pectată intimitatea în aceste momente dificile. Ea și doamna Sheridan nu vor mai face alte declarații“.

„Casa e blestemată“, a afirmat un localnic din Orvieto care a preferat să rămână anonim. „E un loc malefic, chiar nu înțeleg de ce mai închiriază oamenii vila aia.“

Alții ridică din sprâncene la auzul unor asemenea idei superstițioase. „E o casă ca oricare alta“, a declarat un alt localnic. „Singurul lucru pe care îl are în comun treaba asta cu ce s‑a întâmplat acum mulți ani este că, în ambele situații, oamenii s‑au purtat ca niște idioți în vacanță. Se întâmplă aici. Se întâmplă peste tot.“

Revista People, 29 iulie 2023

 

MARI, 1980 – NEW YORK

 

Îl găsește schimbat, dar, până la urmă, nu s‑au schimbat cu toții?

Mari e în fața restaurantului pe care l‑a propus el, bate din picioare pe loc ca să se mai încălzească și îl privește pe Noel, care se apropie cu mâinile îndesate în buzunarele paltonului, cu mersul ușor șchiopătat pe care ea și‑l aduce aminte atât de bine.

Dar își dă seama cât s‑a schimbat chiar înainte să ajungă lângă ea.

Sunt schimbări mici, subtile. Noel avea personalitatea cu totul formată când s‑au cunoscut, probabil o avusese cu totul formată din clipa în care se născuse, și cu toate acestea… nu mai e același om care era în Italia, cu șase ani în urmă.

Figura lui frumoasă are un aer bolnăvicios, e tras la față, ca după o viață întreagă de excese care au început să se facă simțite, e și mai slab. Când îl îmbrățișează, îi simte corpul mai puțin robust decât îl ținea minte.

— Foarte drăguț din partea ta că ți‑ai făcut un pic de timp și pentru mine, îi spune Noel, deschizându‑i ușa.

Când intră în restaurant, oamenii întorc capetele, iar asta doar datorită lui Noel. Scriitorii, chiar și cei de succes, ca Mari, nu sunt niciodată recunoscuți de public așa cum sunt recunoscute starurile rock.

 

Noel n‑a mai scos un album nou din 1973, dar încă atrage atenția tuturor atunci când intră într‑o încăpere, iar acum sunt conduși într‑un separeu generos de la fereastră. A început să ningă, străzile sunt ude și alunecoase sub sclipirea portocalie a felinarelor, însă în restaurant aproape că e prea cald, în aer plutește un iz puternic de usturoi și carne friptă.

— Oare când ne‑am văzut ultima oară? întreabă Mari.

Noel se lasă pe spătar. Are în continuare haina pe el, cu toate că e foarte cald, iar ea se gândește cât de palid este, cât de tras la față. Dar rânjetul ironic e tot cel de pe vremuri.

— Cred că la sesiunea ta de autografe din Londra, acum trei ani.

Mari pufnește și apucă meniul.

— Mai‑mai c‑ai declanșat o busculadă când ai apărut.

— Fix de asta am și apărut, îi răspunde, iar ea izbucnește în râs.

Abia acum conștientizează că i‑a fost dor de Noel. Mai mult decât și‑a imaginat. Uneori are senzația că este ultimul om rămas din trecutul ei, ca și cum ea a devenit o cu totul altă persoană după vara aceea în Italia, cu prietenii noi, cu o viață nouă.

Eliberează‑te, taie orice legătură, i‑a spus în ziua aceea însorită, lângă heleșteu. Asta a și făcut.

Doar că nu și‑a dat seama cât de singură avea să fie.

Vine chelnerul și pune o frapieră pe masă, cu o sticlă de vin, iar Noel face un gest către ea.

— Mi‑am permis să dau telefon dinainte, ca să mă asigur că au asta.

Când chelnerul ridică sticla, Mari vede cuvântul acela atât de familiar, scrisul cu înflorituri pe etichetă.

Orvieto.

Nu spune nimic, nu mușcă momeala atât de evidentă, în timp ce chelnerul le toarnă vinul, iar când ridică paharul la buze, nici măcar nu‑i tremură mâna.

E mândră de asta.

— Un toast.

Noel ridică paharul, zâmbind în continuare, un surâs ciudat.

— N‑am de gând să țin un toast pentru mine însămi, Noel, îi răspunde Mari, cu degetele încolăcite în jurul piciorului paharului. Asta e specialitatea ta.

El zâmbește și mai larg. Rânjește de‑a dreptul.

— Pentru prietenii pierduți, atunci, rostește el. Pentru Pierce și Johnnie, bieții nătărăi!

Mari nu ridică nici acum paharul.

Are senzația că pulsul îi încetinește, inima îi bate mai greoi în piept. S‑a întrebat întotdeauna dacă Noel știe. Dacă bănuia adevărul în legătură cu ceea ce se petrecuse în noaptea aceea. În cei șase ani care au trecut de atunci, l‑a văzut doar de câteva ori, au vorbit de câteva ori la telefon, și‑au scris vreo zece scrisori, poate, dar el n‑a făcut niciodată vreo aluzie.

Până acum.

— De ce faci asta? îl întreabă încet.

Își dă seama că e destul de beat, că sticla de vin dintre ei nu e prima pe care o bea în seara asta.

Noel își golește paharul, apoi îl lasă jos, trântindu‑l suficient de tare încât s‑o facă pe Mari să tresară. Pe urmă ia sticla din frapieră, iar pe fața de masă roșu‑închis se scurg picături de apă.

— Nu știu, ca să fiu sincer, îi răspunde în timp ce își umple iar paharul. Sunt cam melancolic în seara asta.

Cu un pleoscăit, sticla e așezată la loc în frapieră, iar Noel o privește cu atenție pe Mari.

— Știi, uneori am sentimentul c‑am murit și eu în vara aia. Nimic n‑a mai fost la fel de atunci.

— Mda, chiar ești melancolic, îi răspunde Mari, sperând să poată schimba subiectul.

Dar acum înțelege că ăsta e motivul pentru care a vrut Noel să se întâlnească astă‑seară.

— Sigur, tu și Lara, voi două ați ajuns la niște înălțimi nemaivăzute, sunt sigur că nu aveți aceleași nostalgii.

Mari nu se mai obosește să sublinieze că lungul declin al lui Noel începuse înainte de vara aceea, iar ceea ce s‑a întâmplat cu Pierce și cu Johnnie nu avea nimic de‑a face cu turnura pe care a luat‑o viața lui.

— Mai vorbești cu ea? o întreabă Noel. Cu Lara. Eu am încercat o dată, să știi. Am mers în culise la concertul ei din Paris. A pus agenții de pază să mă dea afară.

Amintindu‑și lucrul acesta, izbucnește în râs și izbește masa cu palma.

— N‑au prea vrut s‑o facă, dar i‑am lăsat, fiindcă, știi ceva, dacă a avut sânge‑n ea să mă dea afară, înseamnă c‑am meritat‑o, nu?

Numele lui Johnnie și al lui Pierce nu mai au puterea de a o afecta pe Mari, însă cel al Larei…

— Știi, uneori îmi doresc să fi păstrat copilul ăla, continuă Noel. Cred că mi‑ar fi plăcut să fiu tată. Și Dumnezeu știe că soră‑ta era ca dracu’ de dificilă, dar era frumoasă. Și talentată, s‑a văzut pe urmă. Cel puțin, puștiul ar fi avut gene bune.

Recenziile lui Gică 190 - Legământul apei de Abraham Verghese

Titlu: Legământul apei 

Autor: Abraham Verghese

Editura: LITERA

Titlu original: The Covenant of Water (2023)

Traducere de Adriana Bădescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 848

Media pe Goodreads: 4,46 (din 179.268 note)

 

            Sângele apă nu se face... Și, totuși, suntem legați cu toții prin lichidul care ne menține suflarea. Am prins formă din lut, în paradisul terestru înconjurat de cele patru râuri primordiale, modelați de mâinile și voința celui nesfârșit. Și după ce am fost șlefuiți până la perfecțiune, lăsați goi precum bestiile câmpului, izvoarele ne-au oferit binecuvântarea, îmbiindu-ne cu lichidul lor vital și regenerator. Și așa, prin dinamica neostoită a naturii, izvoarele se preschimbă în pâraie, râurile în fluvii, și mările în oceane. Iar noi, oamenii, animalele, plantele și pământul, suntem prinși într-o mișcare continuă a  elementului acvatic, aidoma unor celule, țesuturi și organe ce se află în interiorul unui sistem circulator închis, prin care trece sângele, și din care, din necesitate, își iau substanța care le asigură supraviețuirea. Apa e divinitatea care menține viața... Dar oare nu e cazul ca și stihiile să ceară o jertfă? Un tribut?

            Suntem în Anul Domnului 1900, în sud-vestul Indiei, pe Coasta Malabar, în statul care urmează să primească peste mai bine de jumătate de secol numele de Kerala. O fetiță de numai doisprezece ani (fără nume, deocamdată), din comunitatea creștină, care încă jelește moartea tatălui, un achen (preot) răpus de febră și frisoane, este condusă (pe râu) spre biserica unde urmează să fie căsătorită cu un văduv de patruzeci de ani. (...) Măritată și mutată în casa soțului, ajutată la treburile casnice de cumnata cea iubitoare și înțeleaptă, fata deprinde repede arta gătitului, așteptându-și consortul cu bucate alese și având grijă de fiul acestuia din mariajul anterior, JoJo. Scenariul dramatic se preschimbă, firește, în obișnuință, fetița crește devenind adolescentă și apoi femeie în toată firea, pregătindu-se să-i ofere bărbatului ei un nou odor. Dar ea încă nu știe că arborele genealogic al familiei în care a intrat este marcat de morți bizare, de un blestem, în fiecare generație existând câte un membru care a murit prin înec.

            Ca mamă, și apoi bunică, Ammachi Mare (încă nu contează numele ei de botez) își face griji cu privire la soarta celor tineri, având certitudinea că unii dintre ei vor fi secerați înainte să dea în floare. Prin naștere, cu toții suntem sortiți morții. Ce altceva e viața dacă nu un fir de praf ce prinde formă între două pale de aer? Și din momentul în care te îmbolnăvești, ești scos pe tușă, fiindcă mintea ta nu mai poate să creeze nimic, iar trupul nu poate să contribuie la muncile de zi cu zi. Soțul lui Ammachi Mare e/a fost un bărbat blând, curajos și puternic, care a defrișat o bucată din junglă ca să-și ridice casa și să-și întemeieze o familie. Forța sa fizică l-a ajutat să țină sălbăticia sub control și să asigure hrana semenilor. Dacă nu robotea pe câmpurile de orez, atunci cu siguranță era cățărat în vârful celui mai înalt jaquier, privindu-și cu satisfacție pământurile. Însă moartea nu iartă pe nimeni, și încet-încet, lăsându-l puterile, a plecat la cele veșnice.

            „Legământul apei” reprezintă o saga de familie (de aproape 900 de pagini) ce se întinde pe trei generații, din 1900 până în 1977. Urmărind povestea lui Ammachi Mare, firul principal al romanului, și continuând cu narațiunile ce-i au ca protagoniști pe copiii și nepoții acesteia, la care se adaugă perspectivele unor străini aduși de soartă pe meleagurile mirodeniilor, asistăm la schimbările prin care trece micul sat, Parambil. Cândva, doar Ammachi Mare cunoștea semnificațiile literelor, dar acum comunitatea se bucură de prezența scriitorilor, prin persoana lui Philipose, care-și semnează „neficțiunile” din revistele ziarului Manorama ca Omul Obișnuit, de funcționari publici, precum Maestrul Propășire, care preschimbă discursul religios într-unul politic, și de posibili viitori doctori, prin Mariamma, tânăra care vrea să studieze medicina la Madras. De asemenea, Parambilul, care se ridică prin propriile forțe, nu e cruțat de episoadele dramatice ale istoriei, confruntându-se mai întâi cu epidemia de variolă, și apoi cu comunismul, Kerala fiind primul stat în care partidul de stânga a fost ales prin vot democratic.

            Abraham Verghese realizează radiografia unei societăți scindate între Creștinii Sfântului Toma și adulatorii lui Krishna și Buddha, o cultură ierarhizată pe caste, de la cei de pe culmea spirituală și financiară, maharajahii, și până la „slujitorii” familiilor de „nobili”, pulayarii. Și pentru că din scenariul bine pus la punct nu puteau să lipsească tămăduitorii, avem o suită de personaje care au studiat sau urmează să studieze medicina, actuali chirurgi și viitori neurologi. Și dacă viața e doar o formă de energie între două viduri, atunci ce facem cu leproșii? Cu morții vii? Ei bine, într-un ținut unde bolile sunt la ordinea zilei, unde un chist sebaceu poate căpăta mărimea unui hidrocel, doctorii sunt „mântuitorii”, cei care pot face diferența dintre un abces și un anevrism, singurii care pot să privească cu compasiune un bărbat care are o gaură hidoasă în loc de nas sau o femeie căreia încep să-i cadă falangele. Iubirea, materializată prin actul nupțial și apoi prin naștere, și speranța că un blestem poate fi desfăcut prin știință, de mâna celor care repară trupurile și sufletele, sunt pilonii acestei lumi aflate în dezechilibru. Și poate că la urma urmelor, așa cum spune și Verghese, citându-l pe Rainer Maria Rilke, uneori trebuie să „trăim întrebarea”, fără să căutăm răspunsurile.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 189 - Joc mortal de Michael Caine (CRIME CLUB)

Titlu: Joc mortal 

Autor: Michael Caine 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Deadly Game (2023)

Traducere de Adina Pintea

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3,56 (din 559 note)

 

Cum sună rețeta unui thriller de școală veche? Cam așa... Se ia o amenințare globală, o bombă atomică, un virus letal sau, în cazul de față, o armă radioactivă. Se adaugă un polițist sau un spion (sau/și o echipă de agenți speciali) angajat în slujba statului sau, cel mai adesea, de o agenție privată, recunoscut în breaslă pentru misiunile duse la bun sfârșit, ieșit din comun, cu trăsături fizice demne de un erou DC și bun strateg. Se presară aproape în fiecare capitol mercenari sau mafioți, asasini pe care omul nostru să-i ia în colimator, secerându-i prin tehnici din artele marțiale și cu arme albe și de foc și ajutându-i pe cei aflați la ananghie. Se degustă pe parcurs, ca bucătarul/scriitorul să-și dea seama dacă e destul de condimentat și se lasă să fiarbă la foc mic până când acțiunea dă în clocot, mai exact până în momentul în care protagonistul se întâlnește cu omul din spatele scenariului apocaliptic, pe care urmează să-l anihileze într-o ultimă confruntare plină de orgolii și scântei.

Avem schița, acum haideți să vedem scenariul pe care l-a conceput Sir Michael Caine.

La o groapă de gunoi din estul Londrei este găsit un container suspect, de dimensiunile unei valize, pe care sunt inscripționate litere, cifre și simboluri ce avertizează cu privire la pericolul radioactiv. Cei doi sortatori de deșeuri își dau repede seama despre ce este vorba și raportează incidentul. Însă, până când polițiștii și tehnicienii ajung la fața locului, valiza dispare, iar cei doi angajați sunt găsiți inconștienți. Conform zvonurilor, se pare că în container s-ar afla uraniu-235, un compus chimic care ar putea să arunce un oraș de dimensiunile Hiroshimei în aer. Altfel spus, istoria s-ar putea repeta în orice clipă, și e de competența organelor legii să recupereze materialul toxic care ar trebui să se afle la 200 de metri sub pământ. Prin urmare, Harry Taylor, de la OS22, unitatea pentru Operațiuni Speciale din cadrul Scotland Yard, și echipa sa sunt trimiși din nou pe teren, pentru a da de urma organizației interlope în mâinile căreia se află soarta Marii Britanii.

Să analizăm puțin personajele... Harry Taylor e șeful OS22, aka protagonistul. Doarme trei ore pe noapte, dar e fresh, a fost în Afganistan, dar nu are nicio traumă. Se aruncă cu capul înainte în luptă indiferent de riscuri, își respectă colegii, pe John și Iris, însă pe plan personal nu are nimic de protejat. Partenerul și prietenul său, inspectorul John Williams, divorțat de curând din cauză că era 24/7 în exercițiul funcțiunii, merge la sala de forță și lovește cu pumnii și picioarele în sacul de box ca să-i treacă oboseala. Sergen­tul Iris Davies, cea pentru care Harry are o slăbiciune, e o lunetistă fără egal, și  se furișează pe tocuri prin sediul unei organizații interlope. Neverosimil, așa-i? Dar de ce a ales Michael Caine să-și prezinte cei trei eroi ca pe niște supraoameni? Ca pe Super-Man, Bat-Man și Wonder Woman? Și de ce avem parte tot de atâția antieroi? S-o fi dat intenționat în clișee? Sau oare miza romanului să fie cu totul alta?

Răspunsul e simplu... Doamnelor și domnilor, înaintea voastră nu se află un roman de spionaj complex, ci o parodie a thrillerului care se scria odinioară. Pornind de la un pericol real, posibilitatea unei noi amenințări globale după Covid19 și Războiul din Ucraina, redată printr-o mixtură între cele două, adică printr-un Război Biologic (sânge și boală), și ideea conform căreia ne-am afla în timpul unui „Al Doilea Război Rece”, Sir Michael Caine dezvoltă o intrigă plauzibilă prin care-și introduce personajele excepționale. Și ca balanța să fie în echilibru, aduce în peisaj și trei antagoniști pe măsură, pe Julian Smythe, un baron al drogurilor englez, pe Vladimir Voldrev, un mafiot rus ce deține o insulă în Caraibe, și pe Xavier Ramirez, supranumit noul rege din Juarez, șeful unui cartel din Mexic. Și așa începe o cursă contracronometru, un joc de-a șoarecii criminali și pisicile justițiare, care-i va aduce pe eroi și antieroi spre final împreună, pregătindu-i pe spectatori pentru momentul în care măștile vor cădea.

Deși problema expusă e tratată cu ironie, naratorul scoțând clișeele unul câte unul la suprafață, romanul nu duce lipsă de acțiune. Avem momente tensionate în care nu știm dacă cei trei polițiști vor supraviețui, lupte descrise cu acuratețe, chiar și explozii. Povestea noastră se desfășoară aidoma unui joc (mortal) de fotbal american, în care containerul cu uraniu-235 reprezintă mingea, iar jucătorul care va înscrie primul va schimba pentru totdeauna soarta Angliei. Dar nu vă faceți griji, fundașii noștri sunt pe poziții, gata să oprească orice ofensivă a adversarilor. Și deasupra tuturor e arbitrul (păpușarul), cel care știe în ce direcție se îndreaptă spectacolul și se pregătește, în timp ce aruncă câte-o carte din mânecă pe teren, pentru marea și ultima dezvăluire ce ne va lăsa pe toți (dar nu și pe el) fără cuvinte.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Michael Caine:

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Carte

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 64 - Surpriză la altar de Shalini Boland

Titlu: Surpriză la altar 

Autor: Shalini Boland

Editura: LITERA

Titlu original: The Silent Bride (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,81 (din 25.980 note)

 

            Cea mai fericită zi din viața unei femei este ziua nunții sale, momentul în care, îmbrăcată într-o rochie albă, diafană, împodobită din cap până-n picioare cu flori și dantelă, pășește pe covorul roșu, la brațul tatălui mândru că fiica lui se căsătorește; clipa în care, emoționată și cu un zâmbet larg pe față, ajunge în fața altarului, sub privirile pline de entuziasm ale domnișoarelor de onoare și ocheadele invidioase ale fetelor nemăritate, ca să-și întâlnească alesul, bărbatul pe care îl iubește din toată inima și căruia îi va jura credință până când moartea îi va despărții. Decorul pare desprins dintr-un basm, invitații sunt la locurile lor, înșirați de-o parte și de alta a culoarului presărat cu petale de trandafir al bisericii, părinții și prietenii aleargă de colo-colo, asigurându-se că totul decurge perfect, iar mirele îmbrăcat la patru ace își așteaptă nerăbdător viitoarea soție. Și, iat-o... Mireasa înaintează agale pe ritmul solemn al marșului nupțial, până când... brusc... se oprește la jumătatea drumului, îngrozită. Fără vreun motiv, refuză să meargă mai departe, repetând în continuu „Nu e el! Nu e el!” Nimeni nu înțelege ce se întâmplă, șoșoteli confuze ridicându-se din rândurile mulțimii. „Să se fi răzgândit în ultima clipă?”

Nimeni nu-și dorește ca ziua nunții sale să se transforme într-un coșmar, și cu siguranță nici Alice nu și-a dorit așa ceva. Doar câțiva metri o mai despărțeau de chipeșul și bogatul Seth, când visul frumos al vieții pe care ar fi putut-o avea împreună s-a năruit cât ai pocni din degete. La altar nu era Seth, era un străin pe care nu l-a mai văzut niciodată. Toți au încercat s-o convingă că el e bărbatul de care s-a îndrăgostit, dar ea a ținut-o sus și tare că nu-l cunoaște. Nunta a fost anulată, iar acum Alice s-a întors să locuiască în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena ei, făcând planuri peste planuri ca să-l găsească pe adevăratul ei mire și să le demonstreze tuturor că bărbatul de la altar e un impostor. Numai că lucrurile sunt mai complicate decât par. Sora ei, părinții, colega de apartament, prietenii, până și pozele din telefonul ei încearcă s-o convingă că, de fapt, problema e la ea. Să se fi răzgândit înainte să rostească jurămintele? Să se fi îndrăgostit de altcineva? Oare suferă de vreo afecțiune psihică? Sau tot ce spune e adevărat și ceilalți mint cu nerușinare? Multe întrebări, și niciun răspuns. Cert e că inima tânărului Seth e zdrobită, iar Alice s-ar putea să aibă mai multe probleme decât și-ar fi putut imagina vreodată. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, protagonista noastră  e la un pas să-și piardă locul de muncă pentru care s-a dedicat trup și suflet, în speranța că va deveni partener al firmei, însă Miriam, bârfitoarea satului, s-a crezut mai potrivită pentru această poziție.

            Am pierdut șirul romanelor despre nunți pe care le-am citit anul acesta, dar pot spune cu sinceritate că „Surpriză la altar” de Shalini Boland a fost cea mai derutantă lectură, și spun „derutantă” în sensul bun. Nu știu cum să cataloghez această carte... Nu e nici thriller, nici romance, nici roman psihologic, și, totuși, e câte puțin din toate. Povestea urmărește două planuri, mai exact pregătirile de nuntă și ceea ce se întâmplă după anularea ceremoniei, fiecare capitol completând puțin câte puțin scenariul al cărui deznodământ este de-a dreptul exploziv. Personajele sunt bine construite, cu toate că ar fi putut fi puțin mai flexibile, și, așa cum ne-am obișnuit deja, trecutul are întotdeauna un cuvânt de spus în toată tărășenia asta. Acțiunea curge, deși scârțâie pe alocuri, dar, per total, suspansul există, tensiunea crescând cu fiecare pagină ce te îndepărtează de adevăr, ca în final – puțin cam îngrămădit, prea multe evenimente în doar câteva pagini – să apară revelația care dă totul peste cap.

Tot romanul m-am întrebat ce s-a întâmplat de fapt și am trecut prin toate scenariile plauzibile, unele chiar sugerate de protagonistă – de la faptul că suferă de prosopagnozie, afecțiunea care o împiedică să recunoască fețele oamenilor, până la posibilitatea ca Seth să fi fost răpit și înlocuit cu o sosie. Însă autoarea a avut altă idee, pe care a mascat-o atât de bine, încât nici la final nu-ți vine să crezi că e cu putință așa ceva. „Surpriză la altar” e una dintre lecturile de vară perfecte pentru un weekend la mare sau o după-amiază liniștită în parc. Eu am citit-o imediat ce m-am întors de la Bookfest, de fapt, corect ar fi să spun că am devorat-o, așa că v-o recomand cu toată încrederea. Și chiar sunt curioasă care va fi ipoteza voastră cu privire la comportamentul bizar al lui Alice.

COMANDĂ CARTEA