Fragment în avanpremieră: Execuția de Danya Kukafka

Execuția

Danya Kukafka 

Titlu original: Notes on an execution

Limba originală: engleză

Traducere: Luminița Gavrilă

ISBN: 978‑606‑40‑2374‑2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

368 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Provocator, inteligent, captivant, mișcător! PAULA HAWKINS

Premiul Edgar pentru cel mai bun roman Bestseller NEW YORK TIMES  

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

Un portret tulburător al femeilor complicate prinse în orbita unui ucigaș în serie. Plină de compasiune, te pune pe gânduri. BRIT BENNETT, autoarea bestsellerului Jumătatea dispărută

O carte populată sfidător cu femei reale (…) frumos concepută, plină de detalii, Execuția e nuanțată, ambițioasă și convingătoare. NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

Debordând în același timp de mânie îndreptățită și empatie radicală, Execuția este menită să devină un clasic contemporan. ESQUIRE

Îl aduce pe cititor în pielea unui ucigaș în serie (…) ca să elimine apoi o parte din mistica mitologiei ucigașilor în serie. ROLLING STONE

Kukafka făurește un ucigaș fără remușcări, dar insuflă empatie pură evenimentelor care-l duc pe cititor până în ultimele clipe ale acestuia, stârnind întrebări stăruitoare despre răul din oameni. BOOKLIST

FRAGMENT

 

               LAVENDER

1973

 

Dacă a existat un înainte, el a început cu Lavender.

Ea avea 17 ani. Știa ce înseamnă să aduci pe lume o nouă viață. Cât este de greu. Știa că dragostea te poate înfășura strâns, ca într‑un scutec, dar și că te poate zdrobi. Dar până să i se întâmple, ea nici nu înțelegea ce înseamnă să părăsești o ființă care a crescut în pântecul tău.

*

— Spune‑mi o poveste, icni Lavender între două contracții.

Era trântită pe o pătură în hambar, cu spatele rezemat de o căpiță de fân. Johnny stătea aplecat lângă ea, cu o lanternă în mână, răsuflarea lui formând volute de aburi albi în aerul înghețat, de sfârșit de iarnă.

— Copilul, spuse Lavender. Vorbește‑mi despre copil.

Îi era din ce în ce mai clar că bebelușul putea s‑o omoare. La fiecare contracție se vedea cât de cumplit de nepregătiți erau: în ciuda aerelor de bravadă afișate de Johnny și a pasajelor pe care le cita din cărțile de medicină pe care i le lăsase bunicul său, niciunul dintre ei nu știa mare lucru despre naștere. În cărți nu se vorbea despre asta. Despre sângele care curgea apocaliptic. Despre durerea incandescentă care o ardea și o inunda de transpirație.

— Când s‑o face mare, o să fie președinte, spuse Johnny. O să fie rege.

Lavender gemu. Simțea capul copilului, mare cât un grepfrut, pe jumătate ieșit, rupând‑o.

— Nici măcar nu știi dacă e băiat, spuse ea gâfâind. Și‑apoi, nici nu mai există regi.

Împinse o dată și încă o dată până când pereții hambarului deveniră purpurii. I se părea că avea corpul plin de cioburi de sticlă tăioase, că organele interne i se răsuceau. Când a venit următoarea contracție, Lavender i s‑a abandonat, în timp ce din gâtul ei a ieșit un urlet gutural.

— O să fie un copil bun, reluă Johnny. Curajos, deștept și puternic. Îi văd capul, Lav, trebuie să împingi în continuare.

O gaură neagră. Toată ființa ei convergea în această rană deschisă din ea. Apoi a venit țipătul, un plâns subțirel și jeluit. Johnny era acoperit până la coate într‑o substanță lipicioasă și Lavender îl văzu luând foarfecele de grădină pe care îl sterilizase cu alcool, apoi tăind cordonul ombilical. Câteva clipe mai târziu, Lavender îl ținea în brațe. Copilul ei. Lucind de placentă, cu capul acoperit de o spumă, bebelușul era o învălmășeală de membre agitate furios. La lumina lanternei, ochii lui păreau aproape negri. Nu arăta ca un bebeluș, își zicea Lavender. Ci ca un mic extraterestru violaceu.

Cu răsuflarea tăiată, Johnny se lăsă să cadă lângă ea în fân.

— Uite, spuse el cu o voce înăbușită. Uite ce‑am creat noi, zâna mea.

Emoția a inundat‑o chiar atunci: o dragoste atât de puternică încât i se părea mai degrabă ca un acces de panică. Senzația a fost urmată imediat de un val amețitor de vinovăție. Pentru că Lavender a înțeles, încă din clipa când a văzut copilul, că ea nu voia o astfel de dragoste. Era prea intensă. Nesățioasă. Dar crescuse în ea în toate aceste luni, iar acum avea degețele, mâini și picioare. Respira cu lăcomie oxigen.

Johnny a șters copilul cu un prosop și l‑a așezat ferm la sânul lui Lavender. În timp ce se uita la omulețul cu pielea zbârcită și scuamoasă, Lavender se bucura că în hambar era semiîntuneric și că avea fața acoperită de transpirație. Johnny nu suporta să o vadă plângând. Lavender a pus palma pe capul copilului, regretând deja primele ei gânduri trădătoare. Le‑a înăbușit sub promisiuni murmurate cu buzele lipite de pielea lunecoasă a copilului. Te voi iubi așa cum oceanul iubește nisipul.

I‑au dat numele Ansel, după bunicul lui Johnny.

*

Johnny îi promisese, printre altele:

Liniște. Cer nesfârșit. O casă întreagă la dispoziția lor, o grădină de care ea să se ocupe. Fără școală, fără profesori dezamăgiți. Fără niciun fel de reguli. O viață la adăpost de priviri străine. Erau singuri la fermă, absolut singuri, cel mai apropiat vecin locuind la 15 kilometri distanță. Uneori, când Johnny pleca la vânătoare, Lavender se așeza pe veranda din spate și țipa cât putea de tare, țipa până răgușea, doar pentru a vedea dacă vine cineva. Nu a venit nimeni niciodată.

Cu doar un an în urmă, Lavender fusese o adolescentă de 16 ani ca oricare alta. Era în 1972, iar ea își petrecea zilele dormitând în timpul orelor de matematică, apoi de istorie, apoi de engleză, sau chicotind cu prietena ei Julie în timp ce fumau țigări șterpelite, lângă ușa sălii de sport. L‑a cunoscut pe Johnny Packer la o tavernă, unde se duseseră pe furiș într‑o vineri. El era mai mare decât ele, frumos. Parcă e John Wayne în tinerețe, spusese Julie, râzând pe înfundate, prima oară când Johnny își făcuse apariția după școală, la volanul camionetei sale. Lui Lavender îi plăcea la nebunie părul lui rebel, colecția de cămăși din flanel, cizmele grele de lucru. Johnny avea mereu mâinile murdare de la munca la fermă, dar Lavender adora mirosul lui care aducea a vaselină și a soare.

Ultima oară când Lavender o văzuse pe mama ei, aceasta stătea la o masă de joc pliantă, cu o țigară în colțul gurii. Încercase să‑și pieptene părul într‑un coc voluminos în creștetul capului, dar îi ieșise turtit și strâmb, arăta ca un balon dezumflat.

N‑ai decât, spusese maică‑sa. Lasă‑te de școală și mută‑te la ferma aia prăpădită.

Un zâmbet satisfăcut, răutăcios.

Așteaptă și‑o să vezi, iubito. Bărbații sunt niște lupi și unii lupi au răbdare.

În drum spre ușă, Lavender îi șterpelise medalionul vechi lăsat pe comodă. Nu era decât un cerc de metal ruginit, cu o plăcuță goală în interior, dar care, de când își amintea ea, trona în mijlocul cutiei stricate de bijuterii — singura dovadă că mama ei era capabilă să prețuiască ceva.

Într‑adevăr, viața la fermă nu s‑a dovedit a fi cum se așteptase Lavender. Se mutase acolo la șase luni după ce îl cunoscuse pe Johnny. Până atunci, el locuise singur cu bunicu‑său. Maică‑sa se prăpădise, taică‑său își luase lumea‑n cap, iar el nu vorbea niciodată despre niciunul dintre ei. Bătrânul Ansel era veteran de război, cu o voce îmbătrânită, plângăcioasă, şi îl pusese pe Johnny încă de când era copil să facă diverse treburi prin gospodărie pentru a‑și merita farfuria cu mâncare. Bătrânul Ansel tușea mereu și a murit la câteva săptămâni după venirea lui Lavender. L‑au îngropat în curte, sub molid. Ei nu‑i plăcea să treacă pe‑acolo, unde pământul încă era ridicat ca o cocoașă. Învățase să mulgă capra, să sucească gâtul puilor, după care să‑i jumulească de pene și să‑i golească de mațe. Se ocupa de grădină, care era de zece ori mai mare decât peticul de pământ pe care îl cultivase în spatele rulotei mamei ei și care amenința mereu să o copleșească. Renunțase la dușurile zilnice, era prea complicat cu robinetul aflat în exterior, și părul ei se transformase într‑o claie în permanență încâlcită.

Johnny se ducea la vânătoare. Purifica apa. Făcea reparații prin casă. În unele seri, după o zi lungă pe‑afară, o striga să intre în casă și ea îl găsea stând lângă ușă, cu prohabul desfăcut, cu organul în erecție și un rânjet pe față. În acele seri, el o lipea de perete. Cu obrazul lipit de scândurile de stejar pline de așchii, cu mârâielile pline de poftă ale lui Johnny răsunându‑i pe gât, ea savura esența momentului. Dorința cu care el împingea în ea. Mâinile pline de bătături care îi exaltau simțurile. Zâna mea, zâna mea. Lavender nici nu știa dacă o delecta duritatea lui Johnny sau faptul că ea putea s‑o îmblânzească.

*

Cum nu aveau scutece, Lavender l‑a înfășurat pe Ansel într‑o pânză curată, ale cărei colțuri le‑a înnodat la picioare. L‑a înfășat într‑o pătură luată din hambar, apoi s‑a ridicat și s‑a dus vlăguită după Johnny.

S‑a târât desculță până în casă. Se simțea amețită. Avusese dureri atât de mari încât nici nu‑și mai amintea cum ajunsese în hambar, doar că o cărase Johnny, și acum nu mai avea pantofii în picioare. Frigul de sfârșit de iarnă era mușcător și Lavender îl strângea la piept pe micul Ansel care gângurea. Probabil că se apropie miezul nopții, se gândea ea.

Ferma fusese construită în vârful dealului. Chiar și pe întuneric părea strâmbă, înclinată periculos spre stânga. Casa era un șantier permanent. Bunicul lui Johnny le‑o lăsase cu țevile găurite, cu acoperișul spart, cu ferestre lipsă. În general, lui Lavender nu‑i păsa. Aceste neajunsuri erau compensate de momentele pe care le petrecea singură pe verandă, privind întinderea vastă a câmpurilor. Iarba undu­itoare căpăta reflexe argintii dimineața și portocalii seara. Dincolo de pășune, se zăreau crestele zimțate ale munților Adirondack. Ferma era chiar la ieșirea din Essex, în statul New York, la o oră de mers cu mașina de la granița cu Canada. În zilele senine, îi plăcea să privească spre orizontul însorit și să‑și imagineze o linie invizibilă în depărtare, de unde începea o cu totul altă țară. Acest gând exotic o încânta. Lavender nu ieșise niciodată din statul New York.

— Vrei să faci focul? întrebă ea când ajunseră înăuntru.

În casă era extrem de frig. În soba pe lemne nu rămăsese decât cenușa rece din seara precedentă, măturată de curenții de aer.

— E târziu, spuse Johnny. Nu ești obosită?

De teamă să nu pornească o ceartă, ea nu a insistat. După ce a urcat cu greu scara, și‑a șters cu un burete sângele de pe picioare și s‑a schimbat. Acum nu‑i mai venea niciuna dintre hainele ei vechi: pantalonii raiați evazați pe care îi cumpărase cu Julie dintr‑un magazin second‑hand erau la fundul unei cutii, unde pusese și cele mai frumoase cămăși care îi deveniseră prea strâmte pentru burta ei mare. Când în sfârșit s‑a strecurat în pat, îmbrăcată într‑un tricou mai vechi de‑al lui Johnny, el dormea deja, iar Ansel, înfășat, se agita pe perna ei. Pielea de pe gât o strângea din cauza transpirației uscate și ea moțăia așezată în fund, cu copilul în brațe, neliniștită și pe jumătate visând.

Dimineață, cârpa folosită ca scutec era udă și Lavender simțea diareea caldă curgându‑i pe burta dezumflată. Trezit de miros, Johnny a tresărit violent, iar Ansel a început să plângă, scoțând un țipăt ascuțit.

Johnny s‑a ridicat și a căutat un tricou mai vechi pe care i l‑a aruncat lui Lavender. Tricoul a căzut pe pat, departe de ea.

— Dac‑ai vrea să‑l ții tu puțin... spuse Lavender.

Privirea pe care i‑a aruncat‑o Johnny în clipa aceea... Frustrarea nu‑și avea locul pe fața lui: era ceva urât, care cu siguranță venea de la ea, din felul cum se uita la el. Îmi pare rău, a vrut Lavender să spună, deși nu știa pentru ce. În timp ce asculta pașii lui Johnny care făceau să scârțâie treptele scării, Lavender și‑a lipit buzele de fruntea pruncului care țipa. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu? Toate femeile care veniseră înaintea ei, din grote, corturi, căruțe cu coviltir. Se mira că nu se gândise niciodată la acest adevăr universal, vechi de când lumea: maternitatea era, în esența ei, o treabă solitară.

Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com

Nu se pune problema cine e vinovat: ucigașul este în închisoare încă de la începutul cărții. Povestea pe care-și propune s-o spună Execuția e despre cum a ajuns acolo. Însă Kukafka are grijă să le dea și victimelor ceva de care n-au avut parte în viață: o voce! ENTERTAINMENT WEEKLY

Recenziile Mădălinei 67 - Cine minte primul de Ashley Elston

Titlu: Cine minte primul 

Autor: Ashley Elston

Editura: BOOKZONE

Titlu original: First Lie Wins (2024)

Traducere de Bogdan Ghiurco

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 398

Media pe Goodreads: 4,05 (din 393.347 note)

 

            Aș începe prin a vă spune că am absolut tot ce mi-aș putea dori vreodată, un job provocator, care îmi aduce suficienți bani ca să pot pleca oriunde în lume și s-o iau de la capăt (dacă situația o cere); un iubit fidel, care ar muta și munții doar să mă vadă fericită; o casă superbă, parcă desprinsă dintr-un roman și un grup de prieteni minunați, care îmi sunt alături în ciuda comportamentului meu bizar. Știu... sună clișeic, dar asta e viața mea, un clișeu imens, fiindcă eu nici măcar nu exist. Evie Porter e una dintre multele măști pe care mi le-am creat de-a lungul timpului pentru a duce la bun sfârșit sarcinile ce mi-au fost încredințate. Am devenit o maestră a minciunilor, am reușit de fiecare dată să mă ascund la vedere, păcălindu-i pe cei care și-au făcut un țel din a pune laba pe mine. Însă, așa cum știți deja, minciuna are picioare scurte, iar secretele, oricât de adânc le-ai îngropa, tot ies la iveală la un moment dat. Am de îndeplinit o misiune, dar, de data asta, s-ar putea ca eu să fiu cea trasă pe sfoară... Rămâne de văzut cine va câștiga cursa nebună, pornită de o voce fără trup, pe care am ascultat-o orbește, crezând că îmi vrea doar binele.

            Din cauza talentelor ei nu tocmai onorabile, Evie, așa cum este cunoscută în prezent, intră într-o belea de zile mari, fiind la un pas să fie arestată și închisă pentru tâlhărie și fraudă. Însă norocul, întrupat în persoana detectivului Sanders, dă peste ea, ajutând-o să scape de pârnaie și oferindu-i posibilitatea unui loc de muncă extrem de bine plătit, o ofertă ce i-ar putea rezolva toate problemele survenite în urma morții mamei sale. Rămasă singură pe lume, fata nu are altă alternativă decât să accepte „ajutorul” domnului Smith, capul unei rețele dubioase, un străin care rămâne mereu în umbră, având grijă să-i livreze printr-un mesager instrucțiunile pentru misiunile pe care le are de îndeplinit și banii ce i se cuvin. Pe parcursul a zece ani, fata își perfecționează stilul de operare, învață să-și asume identitățile pe care i le indică șeful ei, construind personalități potrivite, în așa fel încât să nu trezească nici cea mai mică suspiciune. În momentul de față, sarcina lui Evie este să afle secretele lui Ryan Sumner, un bărbat care întoarce multe capete, dar care e implicat în niște afaceri murdare. Însă atunci când inima intervine în procesele creierului, lucrurile o iau complet razna... Și uite așa Evie ajunge să fie împărțită între misiune și dragostea pe care i-o poartă lui Ryan.

            Nu vă faceți griji, „Cine minte primul” nu este nici pe departe un roman de dragoste. Fără să facă apel la criminali săriți de pe fix și crime ce șochează prin atrocitatea lor, Ashley Elston scrie un thriller amețitor, plin de suspans și mister, în care niciodată nu știi cine spune adevărul și cine minte. Romanul este structurat pe două planuri, trecut și prezent, capitolele care o prezintă pe protagonistă înainte să adopte identitatea lui Evie Porter făcând lumină asupra alegerilor sale de-acum. De fapt, cartea are la bază câteva întrebări foarte simple, al căror răspuns este întotdeauna complicat: Până unde ești dispus să mergi dacă ai pierdut totul? Câte măști poți purta până să uiți cine ai fost cu adevărat? Sau merită să riști totul pentru a-ți aminti constant de cea care ai fost cândva? Evie duce un război cu sine, pe de-o parte dorindu-și să lase totul baltă și să-și ia din nou numele pe care nu l-a mai folosit de mult, ceea ce este imposibil, din cauza faptului că de acel nume este legată o crimă, pe de alta, fiind gata să construiască noi identități, doar ca să se știe la adăpost. Însă, în momentul în care se îndrăgostește de subiectul misiunii sale, altceva devine vital pentru ea... Și anume, demascarea tâlharului domn Smith, cel care a transformat-o într-o marionetă. Principala regulă ca o misiune să iasă ca la carte interzice implicarea emoțională, dar Evie continuă să se comporte ca o ființă umană, să simtă și să-și dorească să trăiască cu adevărat. Iar acest lucru va fi posibil doar cu înlăturarea capului rețelei din care face parte.

            „Cine minte primul” a fost una dintre cărțile pe care le-am citit în vacanță, și tot ce pot spune e că mi-a plăcut mult felul în care autoarea și-a construit personajele și cum a dirijat firul narativ, orientând evenimentele, puțin nerealiste pe alocuri, spre un deznodământ neașteptat. Dacă vreți să aflați cine este Evie cu adevărat și să luați parte la misiunile ei incitante și periculoase, puneți mâna cât mai repede pe romanul lui Ashley Elston și pregătiți-vă pentru un carusel de senzații tari.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 66 - Oceanul dintre noi de Laura Spence-Ash

Titlu: Oceanul dintre noi 

Autor: Laura Spence-Ash

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Beyond That, the Sea (2023)

Traducere de Cornelia Marinescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,24 (din 39.872 note)

 

„Hai, hai,/ Vino mai aproape!/ Hai, hai,/ Oceanul ne desparte./ Tu pe un țărm,/ Eu pe altul./ La mijloc ne leagă/ Cerul albastru.” (Vino mai aproape, Bere Gratis)

 

            O să spuneți că am luat-o razna, dar versurile astea mi s-au derulat obsesiv prin minte în timp ce citeam „Oceanul dintre noi”, de Laura Spence-Ash. Și acum poate că o să vă puneți întrebarea, de altfel pertinentă: Ce legătură are o poveste despre cel de-Al Doilea Război Mondial și impactul nefast pe care l-a avut asupra societății engleze cu o melodie românească de dragoste, de la începutul anilor 2000? La prima vedere, niciuna, însă, dacă despicăm firul în patru, ambele vorbesc despre despărțire, despre pierdere și sacrificiu, despre amintiri nemuritoare care adesea aduc mai multă suferință decât alinare, despre visuri spulberate și despre o distanță ce poate fi străbătută doar cu gândul. În orice circumstanțe, despărțirea de persoana iubită sau de familie e dureroasă, dar incertitudinea dată de izbucnirea unui conflict major pune și mai multă sare pe rănile deja sângerânde. Războiul a destrămat familii... I-a trimis pe bărbați pe front, pe meleaguri necunoscute, în timp ce femeile au rămas acasă să se apere cum știu mai bine, să se roage și să spere că soții, tații și frații lor se vor întoarce teferi, singura lor mângâiere fiind că, oriunde s-ar afla și oricâte mări s-ar interpune între ei, cerul senin sau învolburat de nori de furtună se întinde deasupra tuturor, aducându-i de fiecare dată cu un pas mai aproape.

            Versurile de mai sus descriu perfect povestea lui Beatrix, o fetiță a cărei soartă ia o întorsătură complet neașteptată odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. La doar unsprezece ani, fata este trimisă de către părinți peste ocean, din Anglia în America, pentru a fi ferită de cruzimea bombardamentelor ce iau țara cu asalt. Beatrix ajunge în casa plină de dragoste a familiei Gregory, unde are parte de o dezvoltare armonioasă și de o educație aleasă, alături de William și Gerald, cei doi fii ai lui Nancy și David. Ea devine parte din familie, fiind tratată ca fiica pe care Nancy și-a dorit-o dintotdeauna. Protagonista noastră petrece șapte ani în America, bucurându-se de pace și de o adolescență plină de provocări și clipe frumoase. Însă orice vis se sfârșește la un moment dat. După terminarea războiului, mama lui Beatrix face tot posibilul s-o aducă pe fată înapoi în Anglia, folosindu-se de relațiile bărbatului cu care și-a refăcut viața după ce soțul ei a murit în urma unui infarct. Beatrix revine în casa părintească, dar nimic nu mai e la fel. Orașul, oamenii, atitudinea societății, totul s-a schimbat, reconstrucția fiind necesară pe toate planurile. Dar cel mai important, ea s-a schimbat, întorcându-se în patrie cu o viziune complet diferită față de cea pe care o avea când a plecat.

            După șapte ani petrecuți în America, o societate engleză, dar diferită de cea britanică, ale cărei reguli și norme a fost nevoită să le învețe ca să se poată integra, protagonista noastră nu-și mai găsește locul într-o Anglie care caută să se ridice de sub mormanele de moloz. Clădirile și monumentele au fost spulberate de obuze, iar încrederea oamenilor în semenii lor e o ruină fumegândă. La peisajul dezolant se adaugă dorul de America, de cei doi tovarăși cu care împărtășește atâtea amintiri și de viața lipsită de griji pe care o ducea acolo, ceea ce complică foarte mult relația cu mama ei, care regretă faptul că nu și-a păstrat fiica lângă ea. Faptul că Beatrix devine o mixtură între cele două sisteme de referință pe care le-a interiorizat o face să se comporte ca o marionetă în mâinile sorții, lăsându-se purtată de vântul năprasnic care a dezrădăcinat-o aproape complet, nemaiaparținând niciunei țări și, în același timp, făcând parte din ambele culturi.

            Cu toate că povestea lui Beatrix m-a ținut cu inima îndoită, stilul folosit de autoare mi-a dat bătăi de cap. Aș fi tentată să spun că romanul e scris ca o epistolă, însă e mult mai reductiv de atât. Am avut impresia că citesc o telegramă de vreo trei sute și ceva de pagini, compusă din fraze scurte, concise, rostite de voci fade, identice, al căror unic scop este să redea o poveste verosimilă, dar ternă. În ciuda faptului că intriga se întinde pe o perioadă de vreo douăzeci și ceva de ani sau poate chiar mai mult – repeziciunea cu care sunt expuse evenimentele te face să pierzi noțiunea timpului – mi s-a părut că personajele nu evoluează aproape deloc, din cauză că le lipsește profunzimea dată de împărtășirea anumitor detalii esențiale, care să ne facă să ne apropiem de ele. Întâmplările sunt narate obiectiv, însă gradul de detașare este mare, redat printr-un stil rece și calculat, care reflectă situația grea a societății pe parcursul războiului, context în care și moartea unei persoane dragi poate deveni un eveniment banal..

            Una peste alta, Laura Spence-Ash a scris o poveste de viață, vorbind în cuvinte simple despre maturizare, suferință, căutarea adevăratei identități și a dragostei și renaștere sufletească. Beatrix reușește în cele din urmă să-și ia viața în propriile mâini și să  se răzvrătească împotriva dorințelor celorlalți ca să-și asculte inima, care o împinge în brațele iubirii, pentru că, indiferent dacă e pace sau război; indiferent dacă există un râu sau un ocean, cerul îi unește întotdeauna pe cei care sunt destinați să fie împreună.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 191 - Casa pe jumătate arsă de Alex North (CRIME CLUB)

Titlu: Casa pe jumătate arsă 

Autor: Alex North

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Half Burnt House (2023)

Traducere de Alexandra-Maria Vrînceanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,45 (din 12.050 note)

 

            Doar cei aleși îl pot asculta pe Dumnezeu și-i pot face Voia. Și dacă îi auzi cuvintele, dacă mintea ta e pătrunsă de acea energie înălțătoare, înseamnă că ai primit o misiune, imposibil de pus la îndoială. Dar, dacă Dumnezeu știe deja ce se va petrece, atunci nu cumva ești doar un pion în mâna Sa? El e Trecutul, Prezentul și Viitorul, iar tu, doar o cărămidă așezată acolo unde trebuie. Și, totuși, cum rămâne cu Liberul Arbitru? Tot ce urmează să întreprinzi e deja scris undeva, drumul tău e dinainte cartografiat, și nu poți schimba nimic. Ești bun sau rău? „Să nu ucizi”... Dar dacă asta ți se cere să faci? Să omori copii pentru că Zeul Tău vrea să-i transformi în îngeri? De ce te-ar împinge să-i încalci propria Poruncă? Sau e posibil ca dincolo de lumină să se afle altcineva? Sau poate că, dincolo de gândirea abstractă, propria filosofie e doar o invenție prin care vrei să-ți justifici vărsarea de sânge.

            Alan Hobbes, bogătaș și distins profesor de filosofie, se pregătește să doarmă. Și-a concediat toți angajații, și-a luat pastilele, și acum așteaptă să-l ia somnul. Somnul de veci. Alan a prevăzut că în noaptea asta cineva va intra în vechea și impozanta vilă pe jumătate arsă și-l va ucide prin înjunghiere. Știe, dar nu dorește să riposteze, vrea doar ca totul să se sfârșească. (...) Și uite că avem și un suspect. Pe Chris Shaw, un bărbat cu antecedente, dependent de droguri, care în urmă cu șaptesprezece ani a fost atacat ziua-n amiaza mare de un nebun înarmat cu un cuțit, purtând de atunci o cicatrice oribilă ce-i brăzdează chipul. Până și sora lui, Katie, l-a reclamat în urmă cu ceva timp că i-ar fi furat bani din poșeta lăsată nesupravegheată, ca să-și întrețină viciul. Așadar, Alan și Chris... Dar care poate fi legătura dintre un tânăr asuprit de soartă și traumatizat și un filolog obsedat de Demonul lui Laplace și de ucigașul în serie poreclit Cel care făurește îngeri?

               Dacă Katie Shaw nu și-ar fi neglijat  fratele, atunci când a ales să-și petreacă câteva ore în pat cu iubitul, devenit între timp soț, poate că Chris nu ar fi fost atacat și, în consecință, nu ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. Și atunci când mama lor o sună, având informații importante despre Chris, Katie simte că ceva cumplit s-a întâmplat. Însă fratele ei nu e de găsit. Pur și simplu a dispărut. Sau poate că se ascunde de cineva... Însă nu doar ea îl caută, ci și poliția, fiindcă chipul său apare pe o filmare din casa lui Alan Hobbes, chiar înainte să dezactiveze camerele de supraveghere. Pe lângă asta, Katie se confruntă acasă și cu un soț din ce în ce mai ursuz, care-și neglijează fiica. Siena e o fetiță ruptă din lună, fermecată de lumina de pe cer care o vizitează în fiecare noapte, ce mai... un înger. Colac peste pupăză, o mașină roșie, dubioasă, a fost observată cu o zi în urmă staționând în apropierea grădiniței Sienei. Coincidență sau nu, tot dintr-o mașină roșie a coborât acum șaptesprezece ani și bărbatul care l-a atacat pe Chris.

               Ancheta cu privire la Chris Shaw cade în mâinile lui Lawrence Page, chiar polițistul care s-a aflat la locul posibilei tragedii după ce agresorul a fost imobilizat. Atunci, a oprit-o pe Katie în timp ce adolescenta alerga cu sufletul la gură spre casă, iar acum... îl caută pe fratele acesteia. Cu o colegă extrem de competentă, care deschide gura doar pentru a-și afișa nemulțumirea sau pentru a sublinia informații relevante pentru caz, Lawrence își petrece timpul asamblând frânturile din viețile lui Alan Hobbes și presupusului său călău, căutând motivul din spatele omorului. Și chiar dacă știe cine e ucigașul, nu reușește să înțeleagă cum ar fi putut să afle fostul profesor de filosofie că urmează să fie omorât chiar în acea noapte. Și de ce nu ar fi încercat să se apere, de ce nu a sunat la poliție? Să-și fi așteptat cu stoicism pedeapsa? Sau să fi fost sigur că  nicio formă de justiție din lumea asta nu l-ar fi putut salva de la sfârșitul sângeros, scris deja în Cartea Vieții și a Morții?

               Alex North revine cu un thriller complex, sumbru și plin de mister, aproape la fel de alert ca „Omul Șoaptă”. Și de data asta avem de-a face cu o doză serioasă de ezoterism, care transcende realismul cotidian. Personajele sunt bine construite, pozitive și culpabile în același timp, prinse într-un vârtej al nesiguranței ce le destabilizează din rădăcini prezentul perfect. Pericolul e palpabil, niciunul dintre ei nu e în siguranță, nici cei care vor să facă dreptate, nici criminalii care cred că scenariul a fost scris exclusiv pentru ei. Povestea e stufoasă, pe alocuri previzibilă, însă reușește să te surprindă cu fiecare răsturnare de situație. Câte personaje din prim plan, atâtea perspective și tot atâtea posibile rezolvări. Și, totuși, „dacă ai putea să vezi în viitor, ai vrea să știi ce urmează să se întâmple?”

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alex North:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Carte

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 65 - Menajera e cu ochii pe tine de Freida McFadden

Titlu: Menajera e cu ochii pe tine 

Serie: Menajera (#3)

Autor: Freida McFadden

Editura: BOOKZONE

Titlu original: The Housemaid Is Watching (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,93 (din 187.522 note)

 

            Ne-a fost frică de ea... Am iubit-o și urât-o în același timp, i-am apreciat curajul și hotărârea de a face ordine într-o lume modelată de mâinile de fier ale bărbaților abuzivi, capi ai familiilor care au impresia că știu ce e mai bine pentru consoartele lor, chiar dacă asta înseamnă să le zvânte în bătaie sau să le sechestreze în casă, doar pentru că sunt mânați de niște instincte barbare și bolnave de a controla totul, de la cuvintele pe care au voie să le rostească bietele martire pe care le numesc „soții”, până la cerceii pe care au voie să-i poarte. Dar, mai presus de orice, ne-a fost dor de ea și de personalitatea ei puternică. Din primele două volume, ne-am obișnuit cu felul ei de a fi, mereu gata să treacă la acțiune, nesuportând nedreptatea și violența masculilor, așa-zișilor ALFA, care instaurează un regim de teroare în propriile lor case. Însă acum, în al treilea volum, lucrurile stau altfel... Ea nu mai apare ca o menajeră-justițiară care, aproape asumându-și rolul unui dumnezeu ce umblă printre muritori, le plătește abuzatorilor cu aceeași monedă, ci o cunoaștem pe femeia casnică, mama supra-protectoare care, păstrând amintirea trecutului zbuciumat, un portofoliu gros al celor pe care i-a înlăturat în drumul spre libertate, trăiește prezentul așa cum n-a mai făcut-o niciodată. Sunt sigură că v-ați dat deja seama despre cine e vorba...

            Millie a avut un singur vis – să aibă grijă de propria gospodărie, să-și crească copiii cu dragoste, departe de imaginea celei care a fost cândva, și să ducă o viață tihnită alături de cel pe care îl iubește. Zis și făcut. După 14 ani în care a făcut curățenie prin casele și viețile altora, protagonista noastră se mută împreună cu Enzo, soțul ei, și cu cei doi copii, Ada și Nico, într-o casă veche, dar frumoasă, fiind pregătită să înceapă un nou capitol. Chiar dacă situația lor financiară nu e roz, reușesc să angajeze o menajeră, ca Millie să se poată odihni așa cum se cuvine. Dar problemele familiei Accardi abia acum încep. Să spunem doar că vecina sexy, foarte băgăcioasă și enervant de frumoasă, cam tulbură apele. Suzette este o scorpie veritabilă care își tratează soțul ca pe un cățeluș, flirtând fără rușine cu Enzo, care răspunde avansurilor ei fără perdea, ceea ce o face pe Millie să creadă că soțul ei o înșală. Încrederea ei nemărginită în Enzo începe să se clatine, primind lovitura de grație atunci când chipeșul italian recunoaște că a comis o crimă, care, la prima vedere, pare un omor din dragoste. Jonathan, soțul lui Suzette, este găsit înjunghiat, zăcând într-o baltă de sânge în propria sufragerie. Toate dovezile îl incriminează pe grădinar, însă, așa cum bănuiți deja, lucrurile nu sunt atât de simple precum par.

Freida McFadden construiește al treilea volum al seriei „Menajera” ca pe un puzzle în care mai multe piese se potrivesc în același loc, fiecare dând alt curs poveștii. Cu toate că Millie e protagonista romanului, pasivitatea ei o trimite în plan secund, lăsând impresia că e o marionetă în propria sa existență. Dintr-o justițiară care știa tot ce mișcă, ajunge o femeie înconjurată de secrete. E deposedată de identitatea de menajeră, rămânând doar cu atribuțiile de mamă care se confruntă cu lucruri obișnuite, precum plata facturilor, un băiat neastâmpărat cu probleme la școală și o fiică mult prea inteligentă pentru vârsta ei, mereu conștientă de trecutul care o bântuie, fiind secondată de apariția Marthei, femeia angajată de Enzo să deretice prin casă, în așa fel încât Millie să se poată ocupa de serviciu și copii. Dar aici apare o confuzie, subliniată chiar și de titlu, „Menajera e cu ochii pe tine”. Care menajeră? Și pe cine urmărește? Două întrebări ce ne dau de gândit, încurcând și mai tare ițele. Un aspect interesant al poveștii e că, de data asta, imaginea bărbatului în general, pe care o prezintă Millie, oscilează între violență și blândețe sub influența acțiunilor lui Enzo, care iese din anonimat, primind un rol principal. Perspectiva se schimbă și în ceea ce privește poziția femeii. Ea nu mai e o victimă, ci devine (poate) la fel de perfidă ca bărbatul, acoperindu-l, mințind cu nonșalanță și profitând de orice avantaj pe care-l poate obține.

În ciuda faptului că „Menajera e cu ochii pe tine” începe ca un roman de familie ce nu promite prea multe, pe parcurs se transformă într-un thriller plin de suspans, cu un fir narativ complicat, răsturnări de situație neașteptate și cu un final clasic, dar cu un puternic impact emoțional. E o lectură alertă, chiar dacă pe alocuri se mai împotmolește, insistând mult pe aceleași lucruri ce, în esență, parcă nu au sens, cu personaje vechi și noi, vieți distruse și speranțe spulberate, minți ușor de manipulat, frică și dorințe doar pe jumătate împlinite, dar, mai înainte de toate, un adevăr crunt, care, de-ndată ce iese la iveală, poate zdrobi și cele mai puternice inimi.

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Secretul de Lee & Andrew Child

Secretul

Lee & Andrew Child

Titlu original: The Secret

Traducere: Constantin Dumitru-Palcus

ISBN: 978‑606‑40‑2305‑6

Format: 130x200mm, paperback cu clape

336 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Comandă cartea  

Descriere:

UN ȘIR DE MORȚI MISTERIOASE.O MISIUNE SECRETĂ DE DEMULT.

UN TÂNĂR POLIȚIST MILITAR CARE N-ARE NIMIC DE PIERDUT.

Chicago, 1992. Un pacient se trezește în salon cu două străine care îi arată o listă de nume și-i pun o întrebare simplă, dar imposibilă. După câteva minute, bărbatul cade de la etajul al 12-lea. Reacher, retrogradat recent, face parte din comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul. Dacă are succes, foarte bine; dacă nu, e țapul ispășitor perfect. Deși un bun anchetator militar, Reacher nu ține cont de politică. În timp ce încearcă să identifice un ucigaș cu sânge rece și să descopere un secret îngropat cu 23 de ani în urmă, trebuie să lucreze și cu ceilalți membri ai comisiei de anchetă. De data asta va face dreptate mergând pe căile legale sau… în felul lui?

Secretul este remarcabil! Furios și iute, e un exemplu clasic în care Jack Reacher face ce știe el mai bine — sparge capete și încalcă reguli ca să ajungă la rădăcinile unei conspirații. - Daily Express

Un torent de scene de luptă (…) câteva străfulgerări de umor. Bine ai revenit, Jack! - The Times

FRAGMENT

DOI 

 

Jack Reacher nu mai fusese niciodată la Rock Island Arsenal din Illinois, dar era al doilea anchetator al Poliției Militare trimis acolo în decurs de două săptămâni. Prima vizită avusese loc în urma unui raport privind dispariția mai multor puști M16, care s‑a dovedit fals. Reacher era ultimul care se alăturase noii sale unități, după ce fusese retrogradat de la gradul de maior la cel de căpitan, așa că i s‑a repartizat o acuzație mai puțin interesantă. Manipularea inventarului.

Sergentul care depusese plângerea l‑a întâmpinat pe Reacher la intrarea principală. Între ei era o diferență de vreo zece ani. Aveau cam aceeași înălțime, 1,96, dar în timp ce Reacher era solid și lat în umeri, bărbatul mai în vârstă era slab și firav, cu pielea palidă și trăsături delicate. Abia dacă depășea 80 de kilograme; deci cu 28 de kilograme mai ușor. Uniforma îi atârna puțin de pe umeri, ceea ce l‑a făcut pe Reacher să se îngrijoreze de sănătatea omului.

După schimbul obișnuit de politețuri, sergentul l‑a condus spre poligonul de tragere E, în apropierea perimetrului vestic al bazei. A încuiat ușa grea de oțel în spatele lor și a mers până la o banchetă de încărcare ieșită din peretele din spate. Acolo se aflau șase arme M16 aliniate ordonat, cu țevile îndreptate în direcția opusă și cu paturile spre dreapta. Armele nu erau noi; clar petrecuseră multă vreme pe teren. Dar erau bine întreținute. Curățate recent. Nu neglijate sau deteriorate. Nu existau elemente evidente de alertă. Niciun indiciu vizibil că ar fi fost ceva în neregulă cu ele.

Reacher a luat a doua pușcă din stânga. A verificat dacă avea camera goală, a inspectat‑o în căutarea unor defecte, apoi a împins un încărcător în poziție. A pășit până la gura poligonului și a selectat modul de tragere foc cu foc. A tras aer în piept. L‑a reținut. A așteptat să treacă următoarea bătaie de inimă și a apăsat pe trăgaci. La 100 de metri, steaua roșie de pe casca țintei a făcut implozie. Reacher a lăsat arma jos și s‑a uitat la sergent, al cărui chip nu trăda nimic. Nicio surpriză. Nicio dezamăgire. Reacher a mai tras de cinci ori. Rapid. Din pereți au răsunat pocnete ascuțite, iar cartușele goale au zăngănit pe podeaua de beton, în timp ce gloanțele au perforat ținta formând un „T“. O demonstrație de tir impecabil. Arma nu dădea semne c‑ar avea vreo problemă. Și tot nicio reacție din partea sergentului.

Reacher a arătat spre încărcător.

— Câte?

— Sunt 16, a răspuns sergentul.

— În Vietnam?

— Trei misiuni. Fără rateuri de tragere. Dacă nu e stricat…

Reacher a împins selectorul de foc în poziția cea mai joasă. Foc automat. Modelul era vechi, de dinainte de trecerea la rafale de trei focuri. A ochit centrul de greutate al țintei și a mărit presiunea pe trăgaci. Trunchiul de plastic verde ar fi trebuit să fie făcut bucăți. Cele zece gloanțe rămase ar fi trebuit să‑l sfâșie în mai puțin de o secundă. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Pentru că trăgaciul nu se mișca. Reacher a trecut din nou la modul foc cu foc și a îndreptat arma spre fața țintei. Conturul rudimentar care reprezenta nasul s‑a despicat în două la impact. Reacher a trecut pe foc automat. Din nou, nu s‑a întâmplat nimic. Ceea ce nu lăsa nicio îndoială. Trăgaciul nu se mișca în acea poziție.

— Toate sunt așa? a întrebat el.

Sergentul a dat din cap.

— Toate. Toată lada.

Reacher s‑a dus la banchetă și a pus arma jos. A scos încărcătorul, a golit camera cartușului, a împins știfturile de demontare, a separat carcasa inferioară și i‑a examinat contururile interioare. Apoi a întins‑o spre sergent.

— Buzunarul trăgaciului are dimensiunea greșită. Nu permite focul automat. Și sunt doar două orificii. Ar trebui să fie trei.

— Corect, a confirmat sergentul.

— Nu sunt conforme cu specificațiile armatei. Cineva a schimbat originalul cu o versiune civilă, iar arma a devenit semiautomată.

— Nu văd altă explicație.

— De unde au apărut?

Sergentul a ridicat din umeri.

— O eroare administrativă. Trebuiau expediate pentru distrugere, dar s‑au încurcat două lăzi și astea au ajuns aici din greșeală.

Reacher s‑a uitat la armele de pe banchetă.

— Astea ar fi considerate ca fiind scoase din uz?

Sergentul a ridicat din nou din umeri.

— N‑aș zice. Dacă mă întrebați pe mine, sunt într‑o stare acceptabilă pentru niște arme care, în general, ar fi ținute în rezervă. N‑a sărit nimic în ochi când a fost deschisă lada. Doar când a fost semnalată o defecțiune. Atunci am demontat‑o pe prima și am văzut imediat problema, ca și dumneavoastră.

— Cine decide ce arme sunt distruse?

— O echipă specializată. Este o procedură aparte. Temporară. Se aplică deja de un an. Ca urmare a operațiunii Furtună în Deșert. Războiul a fost o ocazie bună pentru unități să se doteze cu echipament nou. Iar echipamentele care sunt considerate excedentare din cauza asta se întorc din Golf și sunt trimise aici pentru evaluare. Armele de foc sunt responsabilitatea noastră. Noi le testăm și le încadrăm în diverse categorii. Verde: deplin funcționale, urmează să fie păstrate. Galben: puțin durabile, urmează să fie vândute sau alocate unor programe civile de siguranță a armelor. Evident, nu se aplică în cazul armelor automate. Și roșu: inutilizabile, care trebuie distruse.

— Ți‑au trimis o ladă roșie când ar fi trebuit să primești una verde?

— Corect.

Reacher a tăcut o clipă. Povestea era plauzibilă. Nu exista niciun echipament din dotarea armatei care să nu fi fost trimis în locul nepotrivit, la un moment dat sau altul. Ceea ce de obicei era ceva total nevinovat. Așa cum spusese sergentul: o eroare administrativă. Dar Reacher se întreba dacă nu cumva ar putea exista o legătură cu altceva, de exemplu cu recentul raport despre armele M16 furate. Cineva ar putea încadra arme bune în categoria „inutilizabile“, după care să umple lăzile cu ce prostii are la îndemână, să le trimită la concasor sau la cuptor, și apoi să vândă armele pe piața neagră. Oficial, armele nu ar mai exista, așa că nu le‑ar căuta nimeni. Era o metodă fezabilă. O portiță pe care trebuia să o închidă cineva. Dar nu asta se întâmplase aici. Reacher citise raportul. Inspecția fusese neanunțată. O operațiune de șoc și groază, declanșată în zori. Și fusese minuțioasă. Fuseseră deschise toate lăzile cu arme din bază. Toate aveau înăuntru numărul corect de arme. Nu lipsea nici măcar un briceag.

Fragment: Vila de Rachel Hawkins

Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa  

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320 

Colecție: Fiction Connection 

ISBN: 978-606-40-2276-9 

Comandă cartea 

Un thriller spectral și complex.  - WASHINGTON POST

 Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. 

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

FRAGMENT

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU

 

Chess e prima care aude mașina.

Stăm la un capăt și la altul al mesei din sufragerie, transcriind amândouă pe calculatoare hârtiile din 1974 ale lui Mari, iar eu am căștile în urechi, așadar Chess trebuie să dea din mâini ca să‑mi atragă atenția.

— A sosit, îmi zice.

Zâmbesc și salvez documentul, apoi mă ridic de la masă.

De la fereastra sufrageriei se vede aleea din fața vilei, iar Chess și cu mine stăm în fața ei, ne uităm la mașinuța albastră de închiriat, îl privim pe bărbatul care coboară din ea.

E tot chipeș, e tot dureros de familiar în felul acela aparte al lui și, un moment, îmi amintesc cum era să fiu îndrăgostită de el. Precum Chess, Matt are o lumină interioară extraordinară, iar când strălucește în direcția ta, e minunat.

Câtă vreme primește ce vrea.

Se întoarce, ne vede la geam și ridică mâna, un gest stingher de salut.

— Ce ziceai că i‑ai spus ca să‑l convingi să vină? o întreb, iar Chess mă ia de mână.

— C-am ajuns la concluzia că e mai bine să‑ți dăm vestea împreună. Că o să fii extrem de supărată, la pământ și că nu vreau să fiu singură când se întâmplă asta. Cum poartă și el responsabilitatea pentru nefericirea ta în egală măsură, trebuie să fie aici, să se confrunte cu consecințele faptelor noastre.

Voios, așa zisese Chess. Părea voios când vorbea despre nefericirea mea. Fiindcă asta meritam, nu?

Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.

(Din Tot ce nu m‑a învățat mama, capitolul al doilea.)

Chess trage aer în piept și mă privește cu multă compasiune.

— A zis că se urcă în primul avion.

Mă doare să aud asta.

Dar e bine.

Așa, o să fie mai ușor.

 

TRAGEDIE ÎN ITALIA

Autoarea și specialista în wellness Chess Chandler a trăit momente tragice săptămâna aceasta, când se afla în vacanță în regiunea Orvieto, Italia. Vedeta self‑helpului, invitată frecvent la Oprah, închiriase o vilă de lângă orășelul italian și avea doi musafiri, însă unul dintre aceștia, Matthew Sheridan din Asheville, Carolina de Nord, s‑a înecat în timp ce înota în heleșteul de pe domeniul vilei. Nici Chandler și nici soția lui Sheridan, Emily, nu erau în casă la momentul tragediei. Se pare că Sheridan, în vârstă de 35 de ani, era un bun înotător, dar, potrivit primelor informații obținute, este posibil să fi fost beat sau să‑i fi fost afectate altcumva capacitățile fizice.

Desigur, vila respectivă a fost scena unei crime atroce în anul 1974, când un muzician în plină ascensiune, Pierce Sheldon, a fost omorât în bătaie de Johnnie Dorchester, un dealer de droguri și scriitor aspirant care stătea și el în vilă.

Chandler și Sheridan s‑ar fi întors deja în Statele Unite, iar avocata lui Chandler a făcut următoarea declarație de presă:

„Domnișoara Chandler este profund afectată de acest accident tragic și dorește să‑i fie res­pectată intimitatea în aceste momente dificile. Ea și doamna Sheridan nu vor mai face alte declarații“.

„Casa e blestemată“, a afirmat un localnic din Orvieto care a preferat să rămână anonim. „E un loc malefic, chiar nu înțeleg de ce mai închiriază oamenii vila aia.“

Alții ridică din sprâncene la auzul unor asemenea idei superstițioase. „E o casă ca oricare alta“, a declarat un alt localnic. „Singurul lucru pe care îl are în comun treaba asta cu ce s‑a întâmplat acum mulți ani este că, în ambele situații, oamenii s‑au purtat ca niște idioți în vacanță. Se întâmplă aici. Se întâmplă peste tot.“

Revista People, 29 iulie 2023

 

MARI, 1980 – NEW YORK

 

Îl găsește schimbat, dar, până la urmă, nu s‑au schimbat cu toții?

Mari e în fața restaurantului pe care l‑a propus el, bate din picioare pe loc ca să se mai încălzească și îl privește pe Noel, care se apropie cu mâinile îndesate în buzunarele paltonului, cu mersul ușor șchiopătat pe care ea și‑l aduce aminte atât de bine.

Dar își dă seama cât s‑a schimbat chiar înainte să ajungă lângă ea.

Sunt schimbări mici, subtile. Noel avea personalitatea cu totul formată când s‑au cunoscut, probabil o avusese cu totul formată din clipa în care se născuse, și cu toate acestea… nu mai e același om care era în Italia, cu șase ani în urmă.

Figura lui frumoasă are un aer bolnăvicios, e tras la față, ca după o viață întreagă de excese care au început să se facă simțite, e și mai slab. Când îl îmbrățișează, îi simte corpul mai puțin robust decât îl ținea minte.

— Foarte drăguț din partea ta că ți‑ai făcut un pic de timp și pentru mine, îi spune Noel, deschizându‑i ușa.

Când intră în restaurant, oamenii întorc capetele, iar asta doar datorită lui Noel. Scriitorii, chiar și cei de succes, ca Mari, nu sunt niciodată recunoscuți de public așa cum sunt recunoscute starurile rock.

 

Noel n‑a mai scos un album nou din 1973, dar încă atrage atenția tuturor atunci când intră într‑o încăpere, iar acum sunt conduși într‑un separeu generos de la fereastră. A început să ningă, străzile sunt ude și alunecoase sub sclipirea portocalie a felinarelor, însă în restaurant aproape că e prea cald, în aer plutește un iz puternic de usturoi și carne friptă.

— Oare când ne‑am văzut ultima oară? întreabă Mari.

Noel se lasă pe spătar. Are în continuare haina pe el, cu toate că e foarte cald, iar ea se gândește cât de palid este, cât de tras la față. Dar rânjetul ironic e tot cel de pe vremuri.

— Cred că la sesiunea ta de autografe din Londra, acum trei ani.

Mari pufnește și apucă meniul.

— Mai‑mai c‑ai declanșat o busculadă când ai apărut.

— Fix de asta am și apărut, îi răspunde, iar ea izbucnește în râs.

Abia acum conștientizează că i‑a fost dor de Noel. Mai mult decât și‑a imaginat. Uneori are senzația că este ultimul om rămas din trecutul ei, ca și cum ea a devenit o cu totul altă persoană după vara aceea în Italia, cu prietenii noi, cu o viață nouă.

Eliberează‑te, taie orice legătură, i‑a spus în ziua aceea însorită, lângă heleșteu. Asta a și făcut.

Doar că nu și‑a dat seama cât de singură avea să fie.

Vine chelnerul și pune o frapieră pe masă, cu o sticlă de vin, iar Noel face un gest către ea.

— Mi‑am permis să dau telefon dinainte, ca să mă asigur că au asta.

Când chelnerul ridică sticla, Mari vede cuvântul acela atât de familiar, scrisul cu înflorituri pe etichetă.

Orvieto.

Nu spune nimic, nu mușcă momeala atât de evidentă, în timp ce chelnerul le toarnă vinul, iar când ridică paharul la buze, nici măcar nu‑i tremură mâna.

E mândră de asta.

— Un toast.

Noel ridică paharul, zâmbind în continuare, un surâs ciudat.

— N‑am de gând să țin un toast pentru mine însămi, Noel, îi răspunde Mari, cu degetele încolăcite în jurul piciorului paharului. Asta e specialitatea ta.

El zâmbește și mai larg. Rânjește de‑a dreptul.

— Pentru prietenii pierduți, atunci, rostește el. Pentru Pierce și Johnnie, bieții nătărăi!

Mari nu ridică nici acum paharul.

Are senzația că pulsul îi încetinește, inima îi bate mai greoi în piept. S‑a întrebat întotdeauna dacă Noel știe. Dacă bănuia adevărul în legătură cu ceea ce se petrecuse în noaptea aceea. În cei șase ani care au trecut de atunci, l‑a văzut doar de câteva ori, au vorbit de câteva ori la telefon, și‑au scris vreo zece scrisori, poate, dar el n‑a făcut niciodată vreo aluzie.

Până acum.

— De ce faci asta? îl întreabă încet.

Își dă seama că e destul de beat, că sticla de vin dintre ei nu e prima pe care o bea în seara asta.

Noel își golește paharul, apoi îl lasă jos, trântindu‑l suficient de tare încât s‑o facă pe Mari să tresară. Pe urmă ia sticla din frapieră, iar pe fața de masă roșu‑închis se scurg picături de apă.

— Nu știu, ca să fiu sincer, îi răspunde în timp ce își umple iar paharul. Sunt cam melancolic în seara asta.

Cu un pleoscăit, sticla e așezată la loc în frapieră, iar Noel o privește cu atenție pe Mari.

— Știi, uneori am sentimentul c‑am murit și eu în vara aia. Nimic n‑a mai fost la fel de atunci.

— Mda, chiar ești melancolic, îi răspunde Mari, sperând să poată schimba subiectul.

Dar acum înțelege că ăsta e motivul pentru care a vrut Noel să se întâlnească astă‑seară.

— Sigur, tu și Lara, voi două ați ajuns la niște înălțimi nemaivăzute, sunt sigur că nu aveți aceleași nostalgii.

Mari nu se mai obosește să sublinieze că lungul declin al lui Noel începuse înainte de vara aceea, iar ceea ce s‑a întâmplat cu Pierce și cu Johnnie nu avea nimic de‑a face cu turnura pe care a luat‑o viața lui.

— Mai vorbești cu ea? o întreabă Noel. Cu Lara. Eu am încercat o dată, să știi. Am mers în culise la concertul ei din Paris. A pus agenții de pază să mă dea afară.

Amintindu‑și lucrul acesta, izbucnește în râs și izbește masa cu palma.

— N‑au prea vrut s‑o facă, dar i‑am lăsat, fiindcă, știi ceva, dacă a avut sânge‑n ea să mă dea afară, înseamnă c‑am meritat‑o, nu?

Numele lui Johnnie și al lui Pierce nu mai au puterea de a o afecta pe Mari, însă cel al Larei…

— Știi, uneori îmi doresc să fi păstrat copilul ăla, continuă Noel. Cred că mi‑ar fi plăcut să fiu tată. Și Dumnezeu știe că soră‑ta era ca dracu’ de dificilă, dar era frumoasă. Și talentată, s‑a văzut pe urmă. Cel puțin, puștiul ar fi avut gene bune.