Recenziile lui Gică 49 - Nu trezi diavolul adormit! de John Verdon

Titlu: Nu trezi diavolul adormit! 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep (2012)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 3,89 (din 7.784 note)

 

            Chiar îmi pare rău să spun asta, dar John Verdon m-a dezamăgit crunt. Mă aşteptam ca seria cu detectivul Dave Gurney să ajungă un monument al literaturii poliţiste contemporane, însă se pare că autorul a preferat să continue povestea cu două volume foarte slabe. Şi când spun slabe, mă refer la toate aspectele posibile: cărţi stufoase şi lipsite de tensiune – de multe ori chiar simţi că povestea stagnează – scene de groază care încearcă să-ţi dea fiori, dar nu prea reuşesc, şi un fost poliţist pensionat prea devreme care ia în calcul toate pistele posibile, dar care ratează aspectele esenţiale, ajungând, în final, să fie la fel de surprins ca un cititor de duzină.

Dave Gurney este abordat de o fostă cunoştinţă, o jurnalistă care a scris cândva despre cazurile rezolvate de el pe când era în slujba justiţiei, care îi cere ajutorul într-o chestiune deosebită şi foarte interesantă. Fiica ei vrea să realizeze câteva reportaje despre familiile ale căror membri au fost victimele unor ucigaşi în serie. Ea intenţionează să surprindă, cu ajutorul camerelor video, reacţiile rudelor, impactul crimelor asupra normalităţii şi consecinţele traumatizante ale unui asemenea eveniment. Teza a fost foarte bine primită de universitatea la care fata studiază; una dintre cele mai prestigioase televiziuni din zonă este interesată să realizeze o emisiune despre acest subiect, iar Kim, tânăra cu iniţiativa, nu mai are nevoie decât de o minte competentă care să-şi dea cu părerea despre modul de operare şi presupusele identităţi ale monştrilor care nu au fost prinşi niciodată. Însă, din cauza acestui delir mediatic, nimeni nu s-a gândit nici măcar o clipă că cineva încă se află acolo, cineva care nu este deloc entuziasmat de idee, cineva care va face tot posibilul ca să oprească proiectul care îi poate pune integritatea în pericol.

            Ştiu că descrierea pare haotică, dar credeţi-mă că aşa e şi cartea. Atât de mult le învârte şi le amestecă, încât nu mai ştii unde te afli şi cu ce te confrunţi. Ba e vorba despre o anchetă din trecut, ba despre un iubit care vrea să se răzbune sau chiar despre o ameninţare ce nu îşi găseşte locul niciunde. Bineînţeles că la un moment dat toate se leagă, lucru evident de la început, însă contează cât de logice sunt acele conexiuni şi cât de mult pot fi luate în serios. Într-o asemenea ciorbă narativă, nu îţi rămâne decât să continui să citeşti şi să încerci să pui cap la cap evenimentele, cu speranţa că vei fi condus la un deznodământ pe cât de raţional, pe atât de satisfăcător.

            Cartea are ingrediente bune pentru un thriller fabulos, însă ordinea în care sunt plasate în poveste lasă mult de dorit. Până într-un punct nici nu înţelegi de unde vine adevăratul pericol, fiindcă nu reuşeşti să-ţi faci o imagine despre ticălos. Ştii că e acolo şi vezi că are planuri mari pentru eroii noştri, însă, totuşi, te confrunţi cu un mare gol. De altfel, toată seria e realizată pe un fundal ireal. Încă din primul volum am avut impresia că mă uit la un serial de desene animate şi că ucigaşul e prezent ca un lup rău din basme, însă cred că acest aspect se datorează şi cromaticii abundente pe care o utilizează autorul. Parcă ţi se sugerează să faci un salt din real şi să te laşi prins de un univers ficţional în care binele şi răul sunt redate în nuanţe extrem de diferite şi în care scufiţa roşie urmează să fie ucisă în cel mai oribil mod posibil.

            Chiar îmi pare rău că am ajuns să fiu dezamăgit de un autor atât de capabil şi de talentat ca John Verdon. Nu vreau să înţelegeţi că omul scrie prost, pentru că nu e adevărat. Tipul are un stil fascinant şi macabru, o manieră foarte ludică şi morbidă în care îşi spune poveştile. Iar, după părerea mea, marea lui capodoperă rămâne „Gândeşte-te la un număr”, primul volum al seriei de faţă – o carte care trebuie neapărat citită de către orice amator de literatură poliţistă. Nu ştiu dacă voi continua seria, nu am idee nici dacă Editura Paladin va traduce şi volumele următoare. Însă, ştiţi cum se spune, timpul va decide, iar noi vom hotărî influenţaţi de anumite contexte personale şi publicitare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 48 - Cuvântul e crimă de Anthony Horowitz

Titlu: Cuvântul e crimă  

Autor: Anthony Horowitz

Editura: PALADIN

Titlu original: The Word Is Murder (2017)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,93 (din 46.034 note)

 

             Încă de la început vreau să menţionez faptul că sunt la prima întâlnire cu marele scriitor Anthony Horowitz. Ştiu că mai există o mulţime de cărţi traduse de la acest autor, însă, deşi am avut curiozitatea, nu am apucat să pun mâna pe niciuna dintre ele. Iar acum, că am ajuns să citesc „Cuvântul e crimă”, cred că nefamiliarizarea cu temele şi stilul lui îmi este benefică în scrierea acestei recenzii. Astfel, nu pot să vorbesc despre evoluţia lui ca scriitor, despre ce elemente din alte opere sunt prezente şi aici sau despre imaginea lui ca vedetă în mediul literar şi cinematografic. Cu alte cuvinte, nu voi pierde timpul cu detalii irelevante ce plutesc în jurul poveştii, fără să se lege de subiect. Odată acestea spuse, nu vreau să vorbesc mult şi pe lângă, aşa că haideţi să vedem despre ce este mai exact vorba în acest roman poliţist destul de neobişnuit.

            Într-o dimineaţă frumoasă şi însorită de primăvară, Diana Cowper intră într-o agenţie de pompe funebre şi îşi organizează propria înmormântare. Da, un început foarte morbid… Însă cum poţi fi îngropat atunci când încă eşti în viaţă? Staţi liniştiţi că cineva are grijă şi de acest amănunt, astfel încât, în după-masa aceleiași zile, femeia este găsită sugrumată cu şnurul propriei draperii. Sunt sigur că de aici vă aşteptaţi să intervină poliţia, să caute amprente şi indicii şi să apară o frumoasă listă de suspecţi. Ei bine, aşa ar fi normal, însă Horowitz, fiind un autor extrem de viclean şi inteligent, vrea să ia el însuşi parte la anchetă. Aşa că se inserează, fără nici o problemă în carte, şi îşi începe propriul demers detectivistic. Însă parcă ar fi prea mult chiar şi pentru el să apară ca protagonist… Aşa că, din cerneală şi hârtie, îl aduce la viaţă pe Daniel Hawthorne, un fost poliţist care se potriveşte perfect în rolul de investigator principal. Şi de aici, începe adevărata distracţie…

            „Cuvântul e crimă” a fost o lectură foarte amuzantă. Oricât de macabră ar fi povestea, oricât de sângeroase ar fi scenele, nu ai cum să iei în seamă o carte plină de jocuri narative şi de cusături textuale, realizate la suprafaţă. Ştii că e un text, vezi că totul e imaginaţie, aşa că îţi rămâne doar să urmăreşti acţiunea şi să vezi de ce lucruri mai e în stare mintea ingenioasă a lui Horowitz. Realitatea şi ficţiunea sunt atât de bine împletite, încât am ajuns să termin unele capitole destul de confuz, întrebându-mă care evenimente s-au întâmplat cu adevărat şi care nu. De altfel, autorul jonglează atât de mult cu cele două universuri, încât nici acum nu mi-am dat seama dacă premiza poveştii îi aparţine lui sau dacă chiar a avut o discuţie cu cineva despre literatura care dispare şi nonficţiunea care supravieţuieşte în timp. Oricum ar fi, am simţit o ironie ludică în text, un sentiment prin care autorul înalţă ficţiunea la nivel de capodoperă. Totul este un joc de-a demiurgul: Uite ce pot să fac cu puţin sânge şi un creion!

Ar fi cazul să trec la personaje, aşa că haideţi să vorbim din nou despre Anthony Horowitz. Pe lângă firul poliţist, în text apar o mulţime de amănunte despre viaţa autorului, despre rolul său în cinematografie şi despre cum au fost primite celelalte cărţi ale sale de către public. Pe lângă asta, face o grămadă de afirmaţii pe care le prezintă ca fiind adevărate, însă, după cum ştim deja, autorii sunt cei mai mari mincinoşi. Spre deosebire de Horowitz (personajul), Daniel Hawthorne este un caracter serios, cu o gândire foarte ordonată şi cu accese inexplicabile de revoltă. El e cel care face legături între evenimente şi trage concluzii care îi apropie cu fiecare capitol tot mai mult de ucigaşul pe care îl urmăresc. Şi în cazul acestui personaj există o pendulare între aparenţă şi esenţă, pentru că, oricât de mult s-ar potrivi în scenariu, el reprezintă prototipul clişeic al detectivului despre care s-a tot scris de două secole încoace. Şi ca totul să fie şi mai pe faţă, Horowitz se plasează într-o postură secundară, mai mult de însoţitor şi scriitor, lăsându-l pe Hawthorne să-şi execute rolul perfect de Sherlock Holmes.

Am evitat să ofer detalii cu privire la ancheta poliţistă, pentru că am perceput-o doar ca pe un fundal în care autorul îşi organizează spectacolul narativ. Ceea ce face el nu este un exerciţiu unic în literatură, dar e ceva neobişnuit pentru genul poliţist. Fiind conştient de riscuri, scriitorul vrea să realizeze ceva aparte, ceva prin care să-şi facă publicul complice, existând un dialog subînţeles între el şi cititor. Una peste alta, Anthony Horowitz reprezintă un fenomen unic, iar „Cuvântul e crimă” e un roman deosebit, aşa că vă încurajez să puneţi mâna pe el cât mai repede posibil şi să vă bucuraţi atât de scenariul detectivistic, cât şi de minunatele improvizaţii ale autorului britanic.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 45 - Orașul scărilor de Robert Jackson Bennett

Titlu: Orașul scărilor  

Serie: Orașele Divine #1

Autor: Robert Jackson Bennett 

Editura: Paladin

Titlu original: The City of Stairs (2014)

Traducere de Alina E. Bogdan

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 524

Media pe Goodreads: 4,04 (din 33.613 note)

 

De data aceasta vreau să vă vorbesc despre o carte foarte diferită de tot ce am citit până în prezent. Unii sugerează că e un fel de fantasy medieval, alţii susţin că se apropie destul de mult de Urban Fantasy… ei bine, eu aş spune că este vorba despre un roman care încorporează elemente din ambele genuri, reuşind să se plaseze undeva la mijloc, lucru ce îi permite autorului să se joace, într-un mod inedit, cu noţiunile de arhaic, modern, imperiu, oraş, zei şi muritori. Cu toate că fenomenele menţionate au fost exploatate la nesfârşit în literatura de gen, Robert Jackson Bennett realizează un potpuriu tematic atât de dens, încât dă naştere unor structuri narative noi, ce pot fi dezasamblate într-o mulţime de fragmente sau ce pot fi lăsate, pur şi simplu, laolaltă, rămânându-ţi plăcerea de a citi ceva unic şi deosebit.

Cândva, Bulikovul era cel mai prosper oraş de pe Pământ. Clădiri impunătoare, străzi pe care se înşirau nestemate şi scări care duceau spre încăperi şi locuri nebănuite, ce mai… era Oraşul Zeilor. Şi când spun asta, nu vorbesc metaforic. Prosperitatea şi bogăţiile din acest loc se datorau unor fiinţe divine, unor creaturi care, în dorinţa lor de a organiza lumea, aveau grijă şi de muritorii ce se aflau în acel loc. Erau şase divinităţi, şase făpturi cu temperamente şi atribuţii diferite. Însă acele vremuri au apus. Măreţul oraş a căzut în mâinile invadatorilor, iar entităţile supranaturale au fost ucise. Acum, Bulicovul este o ruină, aproape toate monumentele au dispărut sau au fost distruse de cotropitori, iar scările nu mai duc nicăieri. Cel mai rău lucru este că vechile credinţe au fost interzise, iar orice gest care ar putea conţine o cât de mică trimitere la trecut este aspru pedepsit.

Intriga romanului ia naştere în momentul în care un foarte cunoscut cercetător, trimis să studieze aspecte din trecutul Bulicovului, este găsit ucis cu brutalitate. Delegată să elucideze groaznica crimă, Ambasadoarea Shara Thivani păşeşte într-un spaţiu periculos, un loc care, chiar şi după atâţia ani, încă îşi mai păstrează bine tăinuite adevărurile. Şi odată cu tânăra politiciană, în peisaj îşi face prezenţa puternicul şi curajosul Sigrud, un personaj pe care l-am adorat pe tot parcursul lecturii. Aici vorbim despre două tipuri de caractere, care pot reprezenta foarte bine două tipuri de cititori. Shara este prezenţa interesată de comploturile politice, de organizarea socială şi de aspectele care ţin de înălţarea şi decăderea oraşului. Ea este cea care observă lucrurile care le scapă celorlalţi şi reuşeşte să-şi creeze foarte repede o imagine de ansamblu, gândind la rece fiecare mişcare pe care urmează să o facă.

Cu Sigrud, lucrurile stau cu totul diferit. El vede totul în alb şi negru, în bine şi rău, nu stă prea mult pe gânduri şi are o plăcere imensă în a-şi distruge duşmanii. El e cel care reacţionează la impuls şi care a cunoscut atât de bine suferinţa, încât nimic nu mai poate să-i facă rău, iar cel mai important lucru pentru el este să aibă grijă de tânăra pe care o însoţeşte. L-am preferat pe Sigrud, în defavoarea Sharei, pentru că am apreciat mai mult momentele de acţiune şi episoadele sângeroase. În opinia mea, cartea are prea multă politică, acesta fiind şi motivul pentru care am renunţat prima dată la ea, ajungând să o citesc abia acum, cu ocazia Clubului de carte Paladin. Sincer, prima oară nu am citit foarte mult, dar când am văzut că nu se întâmplă nimic incitant, am închis coperta cu gândul că nu o voi mai continua niciodată.  

Au trecut de atunci trei ani, şi uite că am reuşit să o duc la capăt şi, da, pot să spun că mi-a plăcut chiar foarte mult. Aşa cum spuneam mai sus, este o poveste aparte şi, chiar şi în momentul în care am avut impresia că urmează să mă izbesc de un clişeu imens, autorul şi-a bătut joc de mine şi a oferit o altă direcţie naraţiunii. Am încercat, pe cât am putut, să găsesc corespondenţi din mitologia greacă/latină pentru zeităţile din carte, însă procesul a fost dificil, deoarece fiecare figură divină reprezintă un amalgam de trăsături de la zei diferiţi, din culturi extrem de diferite, unul dintre ei având chiar o caracteristică preluată din iudaism.

O carte despre războaie şi supravieţuitori, despre lupte epice şi înfrângeri epocale, despre popoare cu tradiţie şi societăţi cotropitoare, dar, dincolo de toate, o carte care ne repovesteşte, pentru a mia oară, despre lumile care se pierd şi zeii care mor odată cu ele. Arhitectura labirintică şi extravagantă, împletirea dintre arhaic şi modern şi stridenţa cromatică prezentă la nivelul personajelor m-au făcut să văd în „Oraşul scărilor” un fantasy baroc. Mi-a făcut plăcere să iau parte la evenimentele din primul volum al seriei „Oraşele divine” şi sper ca Editura Paladin să reuşească să publice şi celelalte două părţi ale acestei trilogii deosebite.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 41 - Portalul Albuquerque de Peter Clines

Titlu: Portalul Albuquerque  

Autor: Peter Clines

Editura: PALADIN

Titlu original: The Fold (2015)

Traducere de Cezar Petrilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,87 (din 27.770 note)

 

Nu pot să spun că a fost cel mai bun SF pe care l-am citit anul acesta, însă a reprezentat o lectură fascinantă, căreia nu am avut cum să nu-i acord cinci stele pe Goodreads. Povestea e bună, protagonistul e foarte simpatic, iar misterul persistă mai bine de jumătate din carte, adică până în momentul în care secretele ies la iveală, iar lucrurile o iau complet razna. Chiar dacă volumul apare ca făcând parte dintr-o serie, poate fi citit separat, fiind o lucrare de sine stătătoare, aşa cum subliniază însuşi autorul în ultimele pagini. Pentru că am citit înainte descrierea şi pentru că sunt un cititor înrăit de thrillere, m-am aşteptat să dau peste o intrigă poliţistă, aşa cum mi s-a promis, însă cartea se axează aproape în totalitate pe miza science-fiction, convertind, astfel, elementele mystery în fenomene ştiinţifice.

Aşa cum ni se spune încă din  prezentare, Mike Erikson este un fericit profesor de engleză într-un liceu din New England. El este diferit de restul colegilor săi, având un intelect ieşit din comun, o minte cu care poate reproiecta amintiri şi analiza cât se poate de raţional orice eveniment din viaţa sa. Însă el a decis să ducă o viaţă liniştită, un trai care îi poate oferi un loc între oamenii normali. Lucrurile se schimbă atunci  când un amic de la DARPA îi cere lui Mike să-şi facă bagajele şi să plece într-un loc secret, unde o echipă de oameni de ştiinţă desfăşoară un proiect ambiţios care ar putea schimba lumea. Nu durează mult până când profesorul află că este vorba despre un portal, o „gură” energetică a cărei scop este de a teleporta oameni şi lucruri la distanţe incredibile.

Mike nu este trimis acolo ca un membru important al echipei de savanţi, ci ca un investigator care trebuie să afle dacă totul merge bine cu proiectul, putând astfel să-l înştiinţeze pe prietenul său dacă are rost să investească în continuare bani în experiment. Mi-a plăcut postura de Sherlock a protagonistului şi capacitatea sa de a analiza lucruri care pentru ceilalţi trec neobservate. Mike nu este detectivul clasic care trebuie să rezolve o crimă, aici talentele sale sunt puse în slujba umanităţii, fiind necesară o singură greşeală ca totul să se ducă de râpă. Abilităţile sale sunt excepţionale, ceea ce-l face, mai degrabă, un Sherlock binar, o minte care asociază fapte contradictorii şi care poate vedea ambele faţete ale realităţii.

Nu vreau să vă mint şi să vă spun că tot volumul este plin de acţiune şi că nu veţi apuca nici măcar să clipiţi între evenimente, aşa că voi fi cât se poate de tranşant şi voi evita să prezint totul în culori strălucitoare. Adevărul este că mai bine de jumătate din carte nu se întâmplă aproape nimic. Dar asta nu înseamnă că începutul constituie o pierdere de vreme. Din contră… Chiar dacă nu există nimic răvăşitor, povestea e foarte bine scrisă, iar lucrurile sunt redate într-o manieră pe cât de comică, pe atât de misterioasă.

Cât despre cea de a doua parte a romanului, nu am nimic de obiectat. De aici încolo totul se schimbă, iar povestea devine un thriller science-fiction plin de acţiune, o lucrare pseudo-apocaliptică în care ne este propus un alt fel de sfârşit al lumii. Nu întotdeauna pericolul ia naştere din acest univers, sub forma unui virus sau a unui monstru, el poate apărea dintr-un loc necunoscut, un spaţiu pe care-l putem deschide dintr-o simplă greşeală. Ştiinţa îşi are şi ea limitele ei, iar atunci când lucrurile scapă de sub control, nici mintea genială a lui Mike Erikson nu poate vedea evenimentele care vor urma.

Suspans, ştiinţă, eroare, cataclism – cred că acestea ar fi cele mai potrivite cuvinte prin care aş putea descrie textul lui Peter Clines. E foarte greu să vorbesc despre „Portalul Albuquerque” fără să intru în detalii importante, însă cred că am reuşit să vă las cu o idee despre ce este vorba. De aici înainte, este decizia voastră dacă vreţi să luaţi parte la poveste şi să fiţi alături de Mike Erikson în demersul său de a salva lumea.

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon

Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 8 - Băieții lui Anansi de Neil Gaiman

Titlu: Băieții lui Anansi  

Serie: Zei americani #2

Autor: Neil Gaiman

Editura: Paladin

Titlu original: Anansi Boys (2005)

Traducere de Liviu Radu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 4,02 (din 204.646 note)

PREMIILE BRITISH FANTASY, LOCUS ȘI MYTHOPOEIC FANTASY 

De curând, am terminat una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în acest an. Este vorba despre „Băieții lui Anansi”, un roman Fantasy – așa cum numai un autor excepțional ca Neil Gaiman ar fi putut scrie – o poveste care are tot ce ți-ai putea dori: suspans,ü umor,ü substrat biblic și mitologic,ü anchetă detectivistică,ü supranatural,ü poveste de dragoste,ü psihologie,ü personaje ciudate și intrigante,ü veșnica bătălie dintre bine și rău,ü iar lista poate continua. Romanul lui Gaiman ne arată ce se poate întâmpla atunci când legea supremă care guvernează lumea este haosul, adevărul și moralitatea fiind de domeniul trecutului. Dar cât de bine poate rezista un astfel de univers, în care iluzia și minciuna sunt o normalitate, înainte de a fi invadat de forțe malefice ce vor să-l distrugă? Soarta echilibrului dintre bine și rău stă în buna înțelegere dintre doi frați, două personalități incompatibile care trebuie să se accepte una pe alta, pentru a putea lucra împreună.

 „Băieții lui Anansi” este considerat ca fiind continuarea romanului „Zei americani”, însă volumul de față este de sine stătător, singura legătură fiind prezența zeului Anansi și a altor personaje episodice. Neil Gaiman se dovedește, ca de fiecare dată, un excelent manipulator al lumilor pe care le construiește. Realul este asaltat de ireal, granița dintre cele două dizolvându-se în fragmente creatoare de haos. Interesant e că personajele sale nu sunt niște figuri de hârtie plate, ci niște personalități puternice, uneori duse la extrem, dar care pot fi ușor regăsite și în lumea reală. Ceea ce face ca aceste caractere să iasă din tipar și să evolueze sunt situațiile fantastice în care sunt aruncate fără colac de salvare. Dar să le luăm pe rând...

Charlie Nancy duce o viață simplă și obișnuită – pe cât de obișnuită poate fi viața atunci când ai un tată excentric care, pe deasupra, mai e și un zeu din străvechiul panteon african. Pe lângă problemele cotidiene, un loc de muncă la care nu este apreciat și stresul pregătirii nunții sale, Charlie trebuie să facă față și sentimentului acut de rușine pe care îl simte de fiecare dată când se întâlnește sau vorbește despre tatăl său. Moartea părinților lui scoate la iveală un secret bine păstrat care îi dă protagonistului nostru întreaga existență peste cap, și care îl face să-și dea seama că viața pe care o considera perfectă este, de fapt, un mare rateu.

Acesta este momentul în care apare Spider, fratele de prezența căruia Charlie nu știa nimic, și,  odată cu el, începe adevărata „distracție”. Spider este un om carismatic, descurcăreț și atrăgător, într-un cuvânt, un cuceritor fără cusur, așa cum Charlie nu va fi niciodată. El a moștenit de la tată, zeul Anansi, puterea iluziei și șarmul zeiesc pe care îl folosește să obțină tot ceea ce vrea. Iar în categoria „tot ceea ce vrea” intră și viața monotonă a fratelui său. La început, am crezut că Spider își va ajuta fratele să recâștige respectul de sine și încrederea de care avea mare nevoie, dar, înaintând cu lectura, mi-am dat seama că tot ceea ce face este pentru amuzamentul său, țesând o plasă de minciuni din care cu greu va mai ieși. Însă și cele mai bune înșelăciuni au punctele lor slabe, iar încălcarea regulilor (o moștenire de familie) va duce la pedeapsă.

Mai mult decât o poveste fantastică despre zei și vieți furate, „Băieții lui Anansi” este un roman despre relația complicată dintre tată și fiu, dar și un Bildungsroman. Din disperarea de a scăpa de Spider, Charlie va face o călătorie în lumea zeilor, unde va încheia un fel de pact faustic care îi va aduce numai nenorociri. Însă esențial e că, în urma acestei excursii neprevăzute, protagonistul nostru se va întoarce un alt om. Nu vă voi spune mai mult de atât, însă ceea ce descoperă Charlie ne face să ne întrebăm: Cine este adevăratul moștenitor al lui Anansi?

Gaiman așază în centrul romanului său o divinitate, dintr-o mitologie secundară, despre care nu se cunosc foarte multe amănunte, dar pe care el o exploatează la maximum. Autorul inserează câteva istorisiri imaginare, cu o altfel de morală, construind, astfel, o biografie a zeului Anansi. Însă Anansi împrumută ceva și din imaginea lui Iisus Hristos pe care îl transformă într-o caricatură. Deși textul este presărat cu trimiteri la evenimente biblice, precum, vindecările miraculoase sau împărțirea peștilor și a pâinilor, acestea își pierd seriozitatea, fiind tratate într-o cheie ironică și umoristică. Autorul vrea, de fapt, să deconstruiască anumite credințe și mituri, iar apoi să structureze o lume cu totul nouă în care moartea și viața devin simple jocuri.

Nu pot să închei fără să amintesc de cele trei bătrâne care îl îndrumă pe Charlie în demersul său de a-și alunga fratele. Ele pot face trimitere atât la vrăjitoarele din Macbeth, specialitatea lor fiind ritualurile magice de trecere între două lumi, dar și cu moirele din mitologia greacă, țesând intrigi și descurcând, în cele din urmă, ițele poveștii. Restul personajelor le veți descoperi voi. Mi-a plăcut mult de Spider, chiar dacă, mai bine de jumătate din roman, l-am perceput ca fiind antagonistul, dar finalul m-a făcut să-mi schimb părerea.

„Băieții lui Anansi” este unul dintre acele romane care te intrigă și te fascinează, și pe care nu-l mai poți lăsa din mână. Stilul simplu, acțiunea concentrată și umorul care condimentează totul fac din această carte o lectură perfectă. Dacă și ție ți-a plăcut volumul, atunci te așteptăm, cu drag, la Clubul de Carte Paladin, unde vom putea să schimbăm mai multe păreri.

 

P. S.

Aveți grijă la păianjeni! Altfel, s-ar putea să vă treziți cu un frate misterios pe cap, care să ocupe, nepoftit, o cameră din casa voastră! 😉

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 29 - Marginea umbrei de Brent Weeks

Titlu: Marginea umbrei 

Serie: Îngerul nopții #2

Autor: Brent Weeks

Editura: PALADIN

Titlu original: Shadow's Edge (2008)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 4,24 (din 95.984 note)

Domeniu: Fantasy

 

Acum aproximativ patru ani, pe când nu eram mare cititor de Fantasy, am descoperit o carte care mi-a plăcut la nebunie, o poveste incredibil de bună ce m-a făcut să-mi doresc să lecturez și următoarele două volume. Da, este vorba despre „Asasinul din umbră”, iar cei care ați citit-o știți bine despre ce vorbesc. Magi, artefacte vrăjite, regi, vagabonzi, prostituate și asasini sau mătrășitori – cel din urmă fiind un termen mai bun pentru societatea dezolantă din roman – un potpuriu de fenomene și personaje ce conturează o lume pestriță în care violența se concretizează în cele mai oribile forme și în care mila pare un concept foarte îndepărtat și naiv. Cred că acestea sunt cele mai potrivite cuvinte prin care se poate descrie și cea de a doua carte din trilogia „Îngerul nopții”, o continuare la fel de întunecată și de sângeroasă ca prima parte a seriei.

După ce regatul Cenariei este distrus de armata Regelui-zeu, Kyllar ia decizia de a se muta, împreună cu Helene și cu presupusa lor fiică, într-un sătuc îndepărtat, unde să ducă o viață liniștită ca spițer. El a renunțat cu totul la vechea lui îndeletnicire și nu mai vrea să verse nici o picătură de sânge, nici măcar din vinele celor vinovați. Însă răul nu doarme, iar atunci când un vechi prieten îl caută ca să-i încredințeze o misiune, Kyllar este nevoit să pună din nou mâna pe arme și să renunțe la viața liniștită la care visa.

Pe lângă o continuare de excepție, „Marginea umbrei” este un roman care ne introduce și mai adânc în universul violent creat de Brent Weeks. Vorbim aici despre un grimdark în toată regula, iar asta reiese, în primul rând, la nivelul personajelor. Nu avem un mântuitor care să purifice lumea de răul absolut, ci un mozaic de personaje decăzute ce încearcă să pună capăt unui registru al terorii. Singura persoană care ar putea scoate Cenaria din mizerie și haos este regele, dar, după cum știm din volumul anterior, acesta nu se află tocmai într-o situație favorabilă. Cheia unei renașteri nu se găsește în vârful ierarhiei, ci în societatea decăzută a hoților și a prostituatelor. Kyllar, de altfel, nu este un personaj care s-a născut într-un mediu prielnic, el a pornit de jos, a avut o copilărie plină de primejdii și a devenit mătrășitor pentru a-și proteja prietenii și pentru a fi o forță nimicitoare într-un univers abuziv.

Un lucru pe care îl apreciez enorm la această serie este diversitatea personajelor. Nu vorbesc aici despre figurile secundare, ci despre eroii care luptă pentru a salva Cenaria. Pe lângă Kyllar, unul dintre cele mai interesante personaje este Logan, prințul moștenitor. Deși se află într-un context ostil, acesta reușește să supraviețuiască printre pușcăriași și să devină o figură importantă pentru unii dintre ei. Regele nu e rege doar în regat, el e și un ocrotitor al celor condamnați, atâta timp cât există înțelegere și respect din partea acestora, iar faptul că el a supraviețuit e un semn că regatul nu e mort, ci doar lipsit de cârmuire.

Dintre celelalte personaje, două care m-au fascinat, încă de la începutul poveștii, au fost Dorian Și Feir. Dacă ar fi să vorbim despre un basm, cei doi ar face parte din suita adjuvanților, două ajutoare care încă sunt pe alte drumuri, dar care, într-un final, se vor întâlni cu eroul și vor realiza deznodământul senin ce pare atât de îndepărtat. Nu pot să spun că pe unul l-am simpatizat mai mult decât pe celălalt, deoarece amândoi sunt la fel de fascinanți și de plăcuți. Chiar mi-aș fi dorit ca Weeks să insiste mai mult pe călătoriile și pe misiunile lor. Bineînțeles că există câteva personaje noi, demne de talentul autorului, însă nu vreau să insist deloc pe povestea acestora. Veți afla despre ele atunci când veți citi cartea.

Povestea devine și mai interesantă, atunci când sunt introduse elemente magice noi. Pe lângă lupta dintre cele două regate, apar câteva fenomene supranaturale, ce își au originea în secole îndepărtate, care au legătură cu un mag extrem de puternic. Astfel, apar legendele și suntem conectați la un trecut ce pare să aibă multe de spus. Deși este un roman Fantasy și avem nenumărate trimiteri la zei, acestora nu prea pare să le pese de oameni sau, mai simplu, poate că ei nici nu există.

            Recomand acest volum, și odată cu el, întreaga trilogie, oricărui cititor pasionat de Fantasy. Este o serie care merită, o poveste construită ireproșabil care te va arunca în mijlocul intrigilor și a luptelor, pregătindu-te pentru bătălia epică din final.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 24 - Printre ceilalți de Jo Walton

 

Titlu: Printre ceilalți  

Autor: Jo Walton

Editura: Paladin

Titlu original: Among Others (2011)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3, 70 (din 22.203 note)

 

Premiile HUGO, NEBULA şi BRITISH FANTASY pentru cel mai bun roman

 

„Printre ceilalți” este un elogiu adus literaturii science-fiction și fantasy, dar, în special, marilor scriitori de gen care ne-au dat posibilitatea să părăsim realitatea și să descoperim o lume plină de știință, magie și aventuri pe cât de incredibile, pe atât de fascinante. Volumul lui Jo Walton este o carte despre cărți, un catalog în care sunt înregistrate cele mai importante lucrări ale secolului al XX-lea, și nu numai.

Morwenna este o adolescentă din Țara Galilor trimisă să studieze la o școală cu internat din Anglia. Povestea ei e diferită de a celorlalți elevi, deoarece este fiica unei vrăjitoare și are capacitatea de a comunica cu zânele pădurii. În vacanțe, Morwenna își petrece timpul cu Daniel, tatăl ei, și cu cele trei mătuși pe care nu le prea agreează. Cel mai cumplit moment din viața tinerei a fost când și-a pierdut sora geamănă, într-un accident la care se crede că ar fi contribuit mama lor. Însă lucrul care o definește este iubirea pentru cărțile sf și fantasy. De câte ori prinde ocazia, Morwenna achiziționează sau împrumută romane de la bibliotecă pe care le citește în timpul liber.

În timp ce citeam cartea, m-am revăzut pe mine, cel din adolescență, liceanul îndrăgostit de literatură, cel care urmărea entuziasmat toate aparițiile editoriale și care dădea de veste întregului liceu despre noile cărți și noii autori traduși în limba română. La fel ca în cazul meu și al altor cititori, și Morwennei îi place să evadeze în lumi ficționale și să trăiască evenimente care ar fi imposibile în realitate. În cazul ei, literatura vine ca o compensare pentru defectul fizic de care suferă. O simplă infirmitate la picior este suficientă pentru a o scoate din rândul lumii și a-i face pe ceilalți să o privească ca pe o ciudată. Din această cauză, aproape tot romanul ne aflăm în mintea ei și ne este destul de dificil să ne facem o idee despre celelalte personaje.

Morwenna nu este o introvertită, ci o adolescentă care preferă să experimenteze, prin lectură, universurile create de alții. Protagonista nu se retrage în propria lume, ci încearcă să înfrumusețeze realitatea cu autori sau personaje din cărți. Și-ar dori ca școala să fie condusă de Robert Heinlein, ar vrea să se consulte, în diverse chestiuni, cu C. S. Lewis și iar face plăcere să stea la povești cu J. R. R. Tolkien. Cu toate că uneori ai impresia că Morwenna pendulează între rațional și fantezie, ea este foarte conștientă de diferența dintre cele două și reușește să le utilizeze, pentru a-și crea o condiție interimară perfectă.

Cartea de față nu este un fantasy ca oricare altul, ci un roman despre farmecul copilăriei și al adolescenței, perioadele în care îți permiți să-ți imaginezi că lumea e magică și că tu ești protagonistul unui destin miraculos. Morwenna refuză să se maturizeze, pentru că asta ar însemna să piardă contactul cu zânele, niște creaturi hibride, între oameni și copaci, care trăiesc, în general, în pădure. De altfel, imaginea mamei ca vrăjitoare confirmă identitatea negativă la care se raportează eroina. Lumea este percepută în cheie fantastică, iar binele și răul sunt și ele marcate prin imaginație.

Însă, după cum știm cu toții, nu există cartea perfectă. Mi-aș fi dorit ca autoarea să insiste mai mult pe povestea celorlalte personaje, ca să-mi fac o idee mai clară despre lumea reală a eroinei. Cât despre acțiune, în mare parte nu pare să se petreacă nimic, iar antagonista apare doar pentru a confirma un final necesar.

„Printre ceilalți”, de Jo Walton, este o carte bună pentru o după-amiază de vară în care lași orice grijă deoparte și te relaxezi într-un hamac sau pe o pătură la soare. Lectura curge, în mare parte, lin, personajele sunt agreabile, iar melanjul dintre real și imaginar conferă farmec romanului. În cazul în care nu vă simțiți atrași de poveste, aveți, la sfârșit, o listă vastă de titluri din care să vă alegeți următoarea lectură.

 

COMANDĂ CARTEA