Recenziile Mădălinei 18 - Educație fatală de Naomi Novik

 

Titlu: Educație fatală

Serie: Școala Solomonarilor #1

Autor: Naomi Novik

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Deadly Education (2020)

Traducere de Irina Ornea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,03 (din 62.699 note)

 

Naomi Novik se numără printre autoarele mele preferate, în special pentru alegerea de a rescrie basme şi mituri slave, într-o manieră Fantasy originală – şi aici fac referire la „Argintul preschimbat” şi „Aleasa dragonului”, două romane pe care vi le recomand din tot sufletul – iar apoi, pentru stilul ei lejer, dar bogat în descrieri. Din aceste motive, „Educaţie fatală” a devenit, pentru mine, un Must-Read, însă nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Îmi pare rău să o spun, dar, din punctul de vedere al construcţiei de lume şi a personajelor, volumul de faţă nu se ridică la nivelul celor anterioare. Naomi Novik a încercat să scrie ceva diferit – un YA inspirat de seria „Harry Potter”, din care a preluat şcoala pentru vrăjitori şi creaturile magice, elemente pe care le-a  dus într-o extremă negativă. Autoarea a vrut să construiască un univers întunecat, malefic şi claustrant, ce emană prin toţi porii magie, plin de creaturi sângeroase al căror scop e vânarea elevilor – o idee genială de altfel – însă i-a ieșit un haos morbid, o lume fără cap şi coadă, în care personajele sunt aruncate fără sens, şi care te lasă cu multe întrebări şi dileme nerezolvate.

Şcoala Solomonarilor nu este nici pe departe o şcoală obişnuită. E mai degrabă un loc izolat în care cei ce stăpânesc magia se străduiesc să supravieţuiască de la o zi la alta. Nimic nu e sigur aici, nici măcar mâncarea de la cantină, iar cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să mergi singur pe holuri, la baie sau la cursuri. Monştri mortali pândesc după fiecare colţ, aşteptând să te îndepărtezi fie şi numai un pas de grup, pentru a te înhăţa şi a-şi satisface pofta de magie cu tine. Pentru a scăpa cu viaţă din şcoală, fiecare elev trebuie să încheie alianţe, iar pentru asta, e bine să ştii în cine poţi avea încredere şi pe cine poţi atrage de partea ta.

            Galadriel are norocul sau ghinionul de a fi elevă în această instituţie demonică, iar timpul ei este dedicat studiului. Comportamentul ei rece, ironic şi violent uneori, cât şi anumite secrete pe care nu e pregătită să le împărtăşească, cască o prăpastie între ea şi ceilalţi colegi. Mai mult decât atât, prin şcoală s-a răspândit zvonul cum că ar fi o adeptă a magiei negre, ceea ce îi îngreunează şi mai tare încercările de a-şi găsi aliaţi. În momentul în care e văzută cu eroul şcolii, băiatul care îşi consumă energia pentru a-i salva pe toţi cei aflaţi în pericol, atitudinea colegilor se schimbă brusc, iar Galadriel devine ţinta unor false măguliri.

            Toate personajele din acest roman sunt fade, forme fără consistenţă ce traversează o lume aglomerată de întuneric. Nici măcar protagonista nu are o personalitate distinctă. Prin Galadriel, autoarea inserează şi o miză feministă. Ea este cea care vrea să demonstreze că poate face orice de una singură şi că nu are nevoie de un erou care să-i sară în ajutor, chiar şi atunci când neatenţia o aduce în pragul morţii. Toate ifosele ei adolescentine au făcut-o antipatică, şi nu o dată am vrut să renunţ la lectură. Ştiu, e un Young Adult, ceea ce înseamnă că viaţa adolescenţilor e pusă în prim plan, însă acţiunea lasă de dorit, iar singura tensiune pe care o simţi apare în scenele în care elevii înfruntă creaturile despre care habar n-avem cum au ajuns în şcoală. Dar şi tensiunea asta se spulberă după vreo cinci scene de genul, în care nu ţi se oferă nici o explicaţie, ceea ce urmează devenind mult prea previzibil. Marea confuzie cu privire la personaje, şi nu numai, provine din faptul că povestea este relatată la persoana I, deci aflăm doar ceea ce vede sau ştie Galadriel, motiv pentru care m-am confruntat cu foarte multe goluri. 

            Cred că cel mai interesant personaj este şcoala însăşi. Avem de-a face cu o instituţie vie, un micro-cosmos în care nu există adulţi. Toate sarcinile sunt îndeplinite de copii, şcoala oferind câte o mână de ajutor celor ce îl solicită. Lipsa profesorilor nu tulbură cu nimic disciplina care domneşte aici. Instituţia funcţionează pe baza unor reguli clare, pe care elevii se străduiesc să nu le încalce, iar cel care sfidează ordinea riscă să dispară pentru totdeauna. Cu toate astea, sistemul îi împinge pe toţi la gesturi extreme. Sinceritatea este ceva rar aici, fiecare urmărindu-și propriile interese egoiste.

            Cu toate că mi s-a părut un roman anost, nu voi renunţa la Naomi Novik. „Educaţie fatală” a fost doar primul volum din seria „Şcoala Solomonarilor”, ceea ce mă face să sper la mai bine. Tot ce am scris mai sus este strict părerea mea, şi asta nu înseamnă că romanul nu merită o şansă, iar dacă aveţi de gând să vă apucaţi de citit, aştept să văd care au fost părţile voastre preferate şi care scene v-au pus cu adevărat nervii  la încercare.

• COMANDĂ CARTEA
• 
  

Lore de Alexandra Bracken

Titlu: Lore 

Autor: Alexandra Bracken 

Editura: BOOKZONE

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 640 

 

O dată la fiecare 7 ani, începe Agon. Drept pedeapsă pentru o rebeliune trecută, nouă zei din panteonul Greciei Antice sunt forțați de Zeus să cutreiere Pâmântul timp de 7 zile ca muritori, vânați de urmașii unor familii străvechi, toți nerăbdători să-i ucidă, să le ia puterile și să devină nemuritori.

Cu mult timp în urmă, Lore Perseous a fugit din această lume brutală după ce familia ei a fost ucisă cu cruzime de o familie de vânători rivală, întorcând astfel spatele gloriei eterne promise de vânătoare. De mulți ani, Lore încearcă să nu cedeze în fața dorinței de a se răzbuna pe bărbatul, acum devenit zeu, pe care îl consideră responsabil pentru moartea familiei ei.

Totuși, când următoarea vânătoare începe în New York, doi participanți îi cer ajutorul: Castor, un prieten din copilărie pe care îl credea mort de multă vreme și Atena, una dintre ultimii zei originali.

Zeița îi propune o alianță împotriva dușmanului lor comun și o metodă prin care poate ieși definitiv din Agon. Dar decizia lui Lore de a-și lega destinul de soarta Atenei și de a reîncepe vânătoarea va avea un preț mortal – și nu se știe dacă va fi suficient pentru a opri ascensiunea unui nou zeu a cărui putere poate îngenunchea întreaga umanitate.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 17 - Corabia magiei de Robin Hobb

Titlu: Corabia magiei 

Serie: Corăbiile însuflețite #1 

Autor: Robin Hobb

Editura: NEMIRA

Titlu original: Ship of Magic (1998)

Traducere de Ana-Veronica Mircea

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 856

Media pe Goodreads: 4,13 (din 71.407 note) 

 

Pentru Clubul de Carte Cluj, din această lună, am avut de înfruntat o adevărată provocare – un Epic Fantasy de 856 de pagini despre călătorii pe mare, corăbii vii mai pretenţioase decât oamenii din echipaj, piraţi avizi de putere şi intrigi de familie mai încâlcite decât un năvod. Trebuie să recunosc că am ezitat puţin înainte să mă apuc de „Corabia magiei”, având în vedere grosimea volumului, însă, după ce l-am început, nu l-am mai putut lăsa din mână. Plin de acţiune, magie, violenţă, sacrificii şi personaje misterioase, romanul de faţă ne dezvăluie o lume a corăbierilor pentru care pământul oferă doar distracţii şi plăceri efemere; a negustorilor care se laudă cu cele mai nepreţuite comori, dar şi a sclavilor ce trăiesc într-o mizerie cruntă, până în momentul în care sunt vânduţi pentru profit. Robin Hobb construieşte un univers de o complexitate greu de pus în cuvinte, netrecând cu vederea nici o faţetă, fie ea strălucitoare, fie de-a dreptul dezolantă. Cu toate astea, „Corabia magiei” este doar o frântură din acest univers uriaş, fiind prima parte a trilogiei „Corăbiile însufleţite”, ce vine în continuarea seriei „Farseer”. Dar cred că am lungit-o prea mult, aşa că să ridicăm pânzele şi să vedem ce ne aşteaptă la orizont.

Althea este fata cea mică a familiei vestrit şi fiica în care se reflectă cel mai bine imaginea băiatului pe care Ephron şi Ronica nu l-au avut. Din acest motiv, ea şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la bordul Vivaciei, muncind cot la cot cu marinarii cei mai destoinici şi învăţând de la tatăl ei tot ce trebuie să ştie un bun negustor. Toţi anii petrecuţi pe mare au făcut-o pe Althea să spere că va deveni următorul căpitan al Vivaciei, însă decizia neaşteptată a lui Ephron i-a dat planurile peste cap. Corabia i-a fost dată surorii sale mai mari, keffria, şi soţului ei, un om impulsiv  care le ştie pe toate, iar acum tot ce mai poate face Althea este să demonstreze că ea este moştenitoarea de drept a Vivaciei, chiar dacă asta înseamnă să se împotrivească ultimei dorinţe a tatălui şi să încalce toate normele bunei cuviinţe.

Ah, am uitat să precizez un amănunt esenţial. 😉 Vivacia nu e o corabie obişnuită – ea este vie, fiind construită, în totalitate, din lemn-vrăjitor, un material foarte scump, ce se găseşte doar în Ţinutul Ploilor Sălbatice şi care poate fi plătit doar pe parcursul mai multor generaţii. Dar să trezeşti o corabie din lemn-vrăjitor nu este uşor. Ea are nevoie de viaţă, mai exact de viaţa a trei căpitani ce aparţin aceleiaşi familii de negustori. După moartea lui Ephron Vestrit, Vivacia a deschis în cele din urmă ochii. Acum ea are voinţă proprie, poate vorbi, poate plânge sau râde, cu alte cuvinte, poate simţi tot ce simte un om. E drept că la început pare pierdută, dar, pe parcurs, caracterul său se consolidează, devenind o femeie-corabie pe cât de sensibilă, pe atât de puternică şi orgolioasă.

Am apreciat mult faptul că relaţiile de iubire nu intervin în desfăşurarea acţiunii, întrerupând momentele tensionate sau bătăliile pe viaţă şi pe moarte. De altfel, dragostea este prezentată ca o necesitate, şi nu ca o flacără mistuitoare, personajele dând dovadă de mai multă raţiune în situaţii de genul decât în altele. Mi-ar fi plăcut ca intrigile de familie să umple mai puţine pagini, însă, după ce am stat puţin şi am reflectat, mi-am dat seama că ele sunt necesare. Autoarea insistă extrem de mult pe anumite aspecte, în special pe disputele de putere dintre bărbaţi şi femei, ceea ce e uneori destul de enervant. Cu excepţia acestor iţe încurcate, mai avem şi conflictul dintre negustorii noi şi cei vechi. Primii vor să schimbe ordinea din Bingtown, pentru a obţine o libertate mai mare de mişcare şi bani, iar cei din urmă îşi doresc ca vechile hrisoave să fie respectate până la ultima literă. Tensiunea crescândă dintre cele două facţiuni vesteşte izbucnirea unui adevărat război din care nu se ştie câţi vor mai ieşi teferi.

Bineînţeles că şi în această poveste avem de-a face cu o miză feministă foarte puternică. Althea nu e femeia tradiţională pentru care soţul şi casa reprezintă cea mai mare împlinire, aşa cum e sora ei. Ea este o rebelă, o furtună pe două picioare, care nu ţine cont de consecinţele faptelor sale şi care refuză să se folosească de atuurile feminine pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Protagonista noastră vrea să se impună într-o lume a bărbaţilor grosolani, preluând toate comportamentele ce nu fac cinste unei femei. Cu toate astea, nu aş putea să mi-o imaginez altfel pe Althea decât în haine de marinar, bând şi vorbind deşănţat. La polul opus, se află Vivacia, imaginea frumuseţii ideale, aflată în postura unei adolescente timide ce îşi face intrarea în societate. Eroina nu e singura imagine a feminismului. Toate personajele feminine le eclipsează pe cele masculine, cele dintâi fiind înzestrate cu un simţ practic şi cu o tărie de caracter mai puternice decât în cazul bărbaţilor care apar ori ca tirani monstruoşi, ori ca  nişte efeminaţi. Însă există cineva care îşi păstrează virilitatea. Este vorba despre Kennit, căpitanul piraţilor, un om crud, dar drept, singurul care poate trece de la nepăsare la empatie într-o fracţiune de secundă.

Mi-ar fi imposibil să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că asta ar însemna să umplu zeci de pagini. Robin Hobb are un talent fenomenal de a-şi impregna cărţile cu o groază de figuri – unele emblematice, iar altele pe care s-ar putea să le uiţi imediat după ce ai închis coperta. „Corabia magiei” nu e un roman pe care îl citeşti pentru acţiune, ci pentru construcţia de lume – pentru a lua parte la o saga epică. Eu nu mi-am putut stăpâni curiozitatea, aşa că m-am apucat de volumul doi al seriei, pe care l-am devorat la fel de repede ca pe primul. Acum nu-mi rămâne decât să aştept ultima parte a trilogiei și credeţi-mă că sunt foarte curioasă cum se va termina această poveste amplă, întortocheată și plină de surprize. 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 45 - Orașul scărilor de Robert Jackson Bennett

Titlu: Orașul scărilor  

Serie: Orașele Divine #1

Autor: Robert Jackson Bennett 

Editura: Paladin

Titlu original: The City of Stairs (2014)

Traducere de Alina E. Bogdan

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 524

Media pe Goodreads: 4,04 (din 33.613 note)

 

De data aceasta vreau să vă vorbesc despre o carte foarte diferită de tot ce am citit până în prezent. Unii sugerează că e un fel de fantasy medieval, alţii susţin că se apropie destul de mult de Urban Fantasy… ei bine, eu aş spune că este vorba despre un roman care încorporează elemente din ambele genuri, reuşind să se plaseze undeva la mijloc, lucru ce îi permite autorului să se joace, într-un mod inedit, cu noţiunile de arhaic, modern, imperiu, oraş, zei şi muritori. Cu toate că fenomenele menţionate au fost exploatate la nesfârşit în literatura de gen, Robert Jackson Bennett realizează un potpuriu tematic atât de dens, încât dă naştere unor structuri narative noi, ce pot fi dezasamblate într-o mulţime de fragmente sau ce pot fi lăsate, pur şi simplu, laolaltă, rămânându-ţi plăcerea de a citi ceva unic şi deosebit.

Cândva, Bulikovul era cel mai prosper oraş de pe Pământ. Clădiri impunătoare, străzi pe care se înşirau nestemate şi scări care duceau spre încăperi şi locuri nebănuite, ce mai… era Oraşul Zeilor. Şi când spun asta, nu vorbesc metaforic. Prosperitatea şi bogăţiile din acest loc se datorau unor fiinţe divine, unor creaturi care, în dorinţa lor de a organiza lumea, aveau grijă şi de muritorii ce se aflau în acel loc. Erau şase divinităţi, şase făpturi cu temperamente şi atribuţii diferite. Însă acele vremuri au apus. Măreţul oraş a căzut în mâinile invadatorilor, iar entităţile supranaturale au fost ucise. Acum, Bulicovul este o ruină, aproape toate monumentele au dispărut sau au fost distruse de cotropitori, iar scările nu mai duc nicăieri. Cel mai rău lucru este că vechile credinţe au fost interzise, iar orice gest care ar putea conţine o cât de mică trimitere la trecut este aspru pedepsit.

Intriga romanului ia naştere în momentul în care un foarte cunoscut cercetător, trimis să studieze aspecte din trecutul Bulicovului, este găsit ucis cu brutalitate. Delegată să elucideze groaznica crimă, Ambasadoarea Shara Thivani păşeşte într-un spaţiu periculos, un loc care, chiar şi după atâţia ani, încă îşi mai păstrează bine tăinuite adevărurile. Şi odată cu tânăra politiciană, în peisaj îşi face prezenţa puternicul şi curajosul Sigrud, un personaj pe care l-am adorat pe tot parcursul lecturii. Aici vorbim despre două tipuri de caractere, care pot reprezenta foarte bine două tipuri de cititori. Shara este prezenţa interesată de comploturile politice, de organizarea socială şi de aspectele care ţin de înălţarea şi decăderea oraşului. Ea este cea care observă lucrurile care le scapă celorlalţi şi reuşeşte să-şi creeze foarte repede o imagine de ansamblu, gândind la rece fiecare mişcare pe care urmează să o facă.

Cu Sigrud, lucrurile stau cu totul diferit. El vede totul în alb şi negru, în bine şi rău, nu stă prea mult pe gânduri şi are o plăcere imensă în a-şi distruge duşmanii. El e cel care reacţionează la impuls şi care a cunoscut atât de bine suferinţa, încât nimic nu mai poate să-i facă rău, iar cel mai important lucru pentru el este să aibă grijă de tânăra pe care o însoţeşte. L-am preferat pe Sigrud, în defavoarea Sharei, pentru că am apreciat mai mult momentele de acţiune şi episoadele sângeroase. În opinia mea, cartea are prea multă politică, acesta fiind şi motivul pentru care am renunţat prima dată la ea, ajungând să o citesc abia acum, cu ocazia Clubului de carte Paladin. Sincer, prima oară nu am citit foarte mult, dar când am văzut că nu se întâmplă nimic incitant, am închis coperta cu gândul că nu o voi mai continua niciodată.  

Au trecut de atunci trei ani, şi uite că am reuşit să o duc la capăt şi, da, pot să spun că mi-a plăcut chiar foarte mult. Aşa cum spuneam mai sus, este o poveste aparte şi, chiar şi în momentul în care am avut impresia că urmează să mă izbesc de un clişeu imens, autorul şi-a bătut joc de mine şi a oferit o altă direcţie naraţiunii. Am încercat, pe cât am putut, să găsesc corespondenţi din mitologia greacă/latină pentru zeităţile din carte, însă procesul a fost dificil, deoarece fiecare figură divină reprezintă un amalgam de trăsături de la zei diferiţi, din culturi extrem de diferite, unul dintre ei având chiar o caracteristică preluată din iudaism.

O carte despre războaie şi supravieţuitori, despre lupte epice şi înfrângeri epocale, despre popoare cu tradiţie şi societăţi cotropitoare, dar, dincolo de toate, o carte care ne repovesteşte, pentru a mia oară, despre lumile care se pierd şi zeii care mor odată cu ele. Arhitectura labirintică şi extravagantă, împletirea dintre arhaic şi modern şi stridenţa cromatică prezentă la nivelul personajelor m-au făcut să văd în „Oraşul scărilor” un fantasy baroc. Mi-a făcut plăcere să iau parte la evenimentele din primul volum al seriei „Oraşele divine” şi sper ca Editura Paladin să reuşească să publice şi celelalte două părţi ale acestei trilogii deosebite.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 9 - Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal

Titlu: Pe urmele flăcării  

Serie: Sands of Arawiya #1

Autor: Hafsah Faizal

Editura: Storia Books

Titlu original: We Hunt the Flame (2019)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 592

Media pe Goodreads: 3,90 (din 22.237 note)

 

            De data asta am întârziat puţin cu lectura, însă, chiar dacă a trecut ceva timp de la clubul de carte Storia, am hotărât să scriu, totuşi, câteva cuvinte despre romanul lui Hafsah Faizal, „Pe urmele flăcării”. Cred că este primul YA despre care nu pot spune cu certitudine dacă mi-a plăcut sau nu. Autoarea construieşte o poveste bazată pe mitologie arabă, o ramură nu foarte exploatată în literatura Fantasy, plasând acţiunea în Arabia antică, un spaţiu plin de legende, întuneric, creaturi ciudate şi mult nisip. Sună bine, nu-i aşa? Deşi ideea este foarte interesantă, intriga este plină de goluri, ceea ce mi-a dat puţin lectura peste cap. Nu o dată am avut impresia că citesc un roman la mâna a doua, şi chiar îmi pare rău să spun asta, dar nu am putut scăpa de sentimentul de deja vu, deoarece volumul de faţă este asemănător cu „Rebelul nisipurilor” de Alwyn Hamilton, unele scene fiind trase la indigo.

            „Pe urmele flăcării” face parte dintre acele romane contradictorii care te pot fascina şi dezamăgi în aceeaşi măsură. Povestea poate fi fragmentată în două părţi care par să aparţină unor lumi diferite. Prima parte este un puzzle în care piesele fie nu se potrivesc între ele, fie lipsesc cu desăvârşire, şi în care  acţiunea cam lasă de dorit. Autoarea ne aruncă într-o lume despre istoria căreia nu ştim mare lucru, iar fără evenimentele trecutului, este aproape imposibil să înţelegem ce se întâmplă în prezent. Mai mult de atât, personajele sunt nişte simple marionete, forme goale care nu sunt conştiente de actele pe care trebuie să le întreprindă. Nu mai spun că unele dintre ele apar în mod miraculos şi dispar în neant, fără vreo explicaţie logică. Cât despre cea de-a doua parte, lucrurile încep să capete substanţă. Lumea devine mai consistentă, suspansul este din belşug, evenimentele se succed cu repeziciune, iar personajele ajung să aibă o oarecare personalitate. Sincer, povestea ar fi fost extraordinară dacă ar fi început de la jumătate sau chiar de la final, însă nu a fost să fie.

            Ne lovim de un scenariu clasic şi clişeic – o fată de 17 ani care se simte mai confortabil în haine bărbăteşti, preferând să alerge prin pădure sau să tragă cu arcul – întrecându-i în îndemânare chiar şi pe cei mai experimentaţi războinici – în loc să poarte o rochie strâmtă şi să vorbească despre măritiş. Zafira nu e femeia tradiţională care să-şi construiască faima din ţesut şi gătit, ba din potrivă, ea se opune acestui stil de viaţă, refuzând cererile în căsătorie şi liniştea pe care i-o poate da un cămin. Ea şi-a făcut un renume sub o identitate falsă, masculină, fiind cunoscută, în tot ţinutul, drept „Vânătorul”. Eroina noastră trece printr-o criză identitară profundă, asumându-şi o alteritate masculină, pentru că nu are încredere în propriile puteri, dar, mai ales, nu are încredere că cei din jur o vor înţelege şi accepta, fără să-i judece alegerile. Bineînţeles că aici vorbim despre o miză feministă. Zafira se simte mult mai în siguranţă, pretinzând că aparţine sexului opus, însă, misiunea care îi va fi dată – de a aduce magia înapoi în ţinut – o va învăţa că cel mai important este să fie ea însăşi şi un model pentru celelalte femei din comunitate.

            Nu putem uita de Nasir, protagonistul acestei poveşti. Nasir este moştenitorul tronului, prinţul lipsit de afecţiunea paternă, care a fost antrenat pentru a deveni cel mai bun haşaşin din lume, ceea ce s-a şi întâmplat. El este o simplă jucărie în mâinile unui tată posedat şi diabolic, un ucigaş forţat să omoare de la copii nevinovaţi, până la bătrâni neputincioşi. Viaţa sa este un iad, însă el a reuşit să păstreze undeva, adânc în sufletul său, o mică rază de compasiune şi milă, ceea ce l-a salvat de la a deveni un monstru. Cu toate astea, personalitatea sa este destul de seacă – nu este un erou, ci mai degrabă un antagonist care primeşte misiunea de a-l prinde pe „Vânător”. Însă, în momentul în care Nasir şi Zafira se întâlnesc... ei bine... vă puteţi imagina ce se întâmplă...😉 Să spunem doar că vieţile lor vor lua o întorsătură interesantă.

            Hafsah Faizal creează un roman hibrid, un mozaic de elemente preluate din folclorul arab, din „1001 de nopţi ale Şeherezadei”, dar şi din texte venite din exterior, precum „Odiseea”. Deşi ni se întinde în faţa ochilor un ţinut secătuit de puteri, legendele şi creaturile străvechi nu încetează să se răspândească, vorbind despre magia care a existat odată. Apar monştri marini şi păsări uriaşe, creaturi întunecate care nu sunt deloc exploatate, având un rol decorativ. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să dezvăluie mai mult din acest bestiariu necunoscut şi să pună mai mult accent pe miturile întemeietoare ale Arzului.

            Poate am fost prea critică sau poate am avut aşteptări prea mari de la această carte, dar, una peste alta, „Pe urmele flăcării” a fost o lectură agreabilă. Chiar dacă am fost puţin dezamăgită, nu voi renunţa la serie. Sunt sigură că sub nisipurile Arawiyei se ascund încă multe mistere şi pericole pe care Zafira şi însoţitorii săi trebuie să le înfrunte.

Voi veţi fi alături de ea?

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 8 - Băieții lui Anansi de Neil Gaiman

Titlu: Băieții lui Anansi  

Serie: Zei americani #2

Autor: Neil Gaiman

Editura: Paladin

Titlu original: Anansi Boys (2005)

Traducere de Liviu Radu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 4,02 (din 204.646 note)

PREMIILE BRITISH FANTASY, LOCUS ȘI MYTHOPOEIC FANTASY 

De curând, am terminat una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în acest an. Este vorba despre „Băieții lui Anansi”, un roman Fantasy – așa cum numai un autor excepțional ca Neil Gaiman ar fi putut scrie – o poveste care are tot ce ți-ai putea dori: suspans,ü umor,ü substrat biblic și mitologic,ü anchetă detectivistică,ü supranatural,ü poveste de dragoste,ü psihologie,ü personaje ciudate și intrigante,ü veșnica bătălie dintre bine și rău,ü iar lista poate continua. Romanul lui Gaiman ne arată ce se poate întâmpla atunci când legea supremă care guvernează lumea este haosul, adevărul și moralitatea fiind de domeniul trecutului. Dar cât de bine poate rezista un astfel de univers, în care iluzia și minciuna sunt o normalitate, înainte de a fi invadat de forțe malefice ce vor să-l distrugă? Soarta echilibrului dintre bine și rău stă în buna înțelegere dintre doi frați, două personalități incompatibile care trebuie să se accepte una pe alta, pentru a putea lucra împreună.

 „Băieții lui Anansi” este considerat ca fiind continuarea romanului „Zei americani”, însă volumul de față este de sine stătător, singura legătură fiind prezența zeului Anansi și a altor personaje episodice. Neil Gaiman se dovedește, ca de fiecare dată, un excelent manipulator al lumilor pe care le construiește. Realul este asaltat de ireal, granița dintre cele două dizolvându-se în fragmente creatoare de haos. Interesant e că personajele sale nu sunt niște figuri de hârtie plate, ci niște personalități puternice, uneori duse la extrem, dar care pot fi ușor regăsite și în lumea reală. Ceea ce face ca aceste caractere să iasă din tipar și să evolueze sunt situațiile fantastice în care sunt aruncate fără colac de salvare. Dar să le luăm pe rând...

Charlie Nancy duce o viață simplă și obișnuită – pe cât de obișnuită poate fi viața atunci când ai un tată excentric care, pe deasupra, mai e și un zeu din străvechiul panteon african. Pe lângă problemele cotidiene, un loc de muncă la care nu este apreciat și stresul pregătirii nunții sale, Charlie trebuie să facă față și sentimentului acut de rușine pe care îl simte de fiecare dată când se întâlnește sau vorbește despre tatăl său. Moartea părinților lui scoate la iveală un secret bine păstrat care îi dă protagonistului nostru întreaga existență peste cap, și care îl face să-și dea seama că viața pe care o considera perfectă este, de fapt, un mare rateu.

Acesta este momentul în care apare Spider, fratele de prezența căruia Charlie nu știa nimic, și,  odată cu el, începe adevărata „distracție”. Spider este un om carismatic, descurcăreț și atrăgător, într-un cuvânt, un cuceritor fără cusur, așa cum Charlie nu va fi niciodată. El a moștenit de la tată, zeul Anansi, puterea iluziei și șarmul zeiesc pe care îl folosește să obțină tot ceea ce vrea. Iar în categoria „tot ceea ce vrea” intră și viața monotonă a fratelui său. La început, am crezut că Spider își va ajuta fratele să recâștige respectul de sine și încrederea de care avea mare nevoie, dar, înaintând cu lectura, mi-am dat seama că tot ceea ce face este pentru amuzamentul său, țesând o plasă de minciuni din care cu greu va mai ieși. Însă și cele mai bune înșelăciuni au punctele lor slabe, iar încălcarea regulilor (o moștenire de familie) va duce la pedeapsă.

Mai mult decât o poveste fantastică despre zei și vieți furate, „Băieții lui Anansi” este un roman despre relația complicată dintre tată și fiu, dar și un Bildungsroman. Din disperarea de a scăpa de Spider, Charlie va face o călătorie în lumea zeilor, unde va încheia un fel de pact faustic care îi va aduce numai nenorociri. Însă esențial e că, în urma acestei excursii neprevăzute, protagonistul nostru se va întoarce un alt om. Nu vă voi spune mai mult de atât, însă ceea ce descoperă Charlie ne face să ne întrebăm: Cine este adevăratul moștenitor al lui Anansi?

Gaiman așază în centrul romanului său o divinitate, dintr-o mitologie secundară, despre care nu se cunosc foarte multe amănunte, dar pe care el o exploatează la maximum. Autorul inserează câteva istorisiri imaginare, cu o altfel de morală, construind, astfel, o biografie a zeului Anansi. Însă Anansi împrumută ceva și din imaginea lui Iisus Hristos pe care îl transformă într-o caricatură. Deși textul este presărat cu trimiteri la evenimente biblice, precum, vindecările miraculoase sau împărțirea peștilor și a pâinilor, acestea își pierd seriozitatea, fiind tratate într-o cheie ironică și umoristică. Autorul vrea, de fapt, să deconstruiască anumite credințe și mituri, iar apoi să structureze o lume cu totul nouă în care moartea și viața devin simple jocuri.

Nu pot să închei fără să amintesc de cele trei bătrâne care îl îndrumă pe Charlie în demersul său de a-și alunga fratele. Ele pot face trimitere atât la vrăjitoarele din Macbeth, specialitatea lor fiind ritualurile magice de trecere între două lumi, dar și cu moirele din mitologia greacă, țesând intrigi și descurcând, în cele din urmă, ițele poveștii. Restul personajelor le veți descoperi voi. Mi-a plăcut mult de Spider, chiar dacă, mai bine de jumătate din roman, l-am perceput ca fiind antagonistul, dar finalul m-a făcut să-mi schimb părerea.

„Băieții lui Anansi” este unul dintre acele romane care te intrigă și te fascinează, și pe care nu-l mai poți lăsa din mână. Stilul simplu, acțiunea concentrată și umorul care condimentează totul fac din această carte o lectură perfectă. Dacă și ție ți-a plăcut volumul, atunci te așteptăm, cu drag, la Clubul de Carte Paladin, unde vom putea să schimbăm mai multe păreri.

 

P. S.

Aveți grijă la păianjeni! Altfel, s-ar putea să vă treziți cu un frate misterios pe cap, care să ocupe, nepoftit, o cameră din casa voastră! 😉

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 33 - Orașul oglinzilor de Justin Cronin

Titlu: Orașul oglinzilor  

Serie: Transformarea #3 

Autor: Justin Cronin

Editura: NEMIRA

Titlu original: The City of Mirrors (2016)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 816

Media pe Goodreads: 4,20 (din 47.782 note)

 

O trilogie magnifică pe care am început-o acum patru ani, și pe care am terminat-o abia zilele acestea. Seria lui Justin Cronin reprezintă, din punctul meu de vedere, o capodoperă a literaturii de consum. Deși subiectul este apocaliptic și post-apocaliptic, cărțile nu pot fi încadrate într-un gen anume, deoarece există o mulțime de elemente horror, science-fiction, fantasy, thriller, multe părți având chiar o atmosferă western. Autorul construiește un univers uriaș pe care apoi îl distruge, urmând să-l refacă, pentru a-l arunca din nou în haos. Acțiune cât cuprinde, personaje excepționale și un mozaic de teme care configurează o lume originală în care umanitatea își joacă ultima carte, pentru a se salva de la extincție. Primul volum a fost superb, al doilea puțin mai lent, dar plin de suspans, iar al treilea a fost deznodământul exploziv al unei lumi care încearcă să renască din propria cenușă.

            Ar fi incorect să vorbesc despre „Orașul oglinzilor” fără să mă raportez și la primele două volume. De la început, suntem introduși într-un peisaj apocaliptic. Odată cu Proiectul Noe, doisprezece condamnați sunt intenționat infectați cu un virus necunoscut ce le oferă puteri incredibile cu ajutorul cărora vor ajunge să stăpânească lumea. Scopul experimentului a fost cel de a crea soldatul perfect, însă lucrurile au mers extrem de prost, iar lumea cunoscută a ajuns la marginea existenței. Toate continentele au fost împânzite de virali, niște creaturi, între vampiri și zombie, care sunt controlate de cei doisprezece criminali. Însă omenirea este o specie care nu vrea nici cum să dispară, iar doisprezece mari eroi, împreună cu Amy, o fată infectată care poate să își controleze puterile, încearcă să pună capăt acestui regim al terorii.

            Primele două  volume ne prezintă lupta lui Amy, și a prietenilor ei, împotriva celor doisprezece zei malefici, înfruntări în care mulți și-au pierdut viața, dar în care forțele răului au fost biruite. Însă războiul nu s-a terminat, fiindcă în spatele acestor monștri s-a aflat tot timpul o ființă însetată de răzbunare, un om care a pierdut totul, iar acesta este Zero, prima persoană infectată cu virusul din Proiectul Noe. Mai mult decât un roman de acțiune și mai mult decât un final apoteotic al acestei trilogii, „Orașul oglinzilor” ne oferă, în sfârșit, un răspuns cu privire la cine este cu adevărat Zero și de unde a pornit dorința lui ucigașă. Cel mai interesant lucru este că trecutul său e relatat chiar de el, ceea ce te face să empatizezi și să-i înțelegi, într-un fel, acțiunile. În plus, denumirea de Zero este lăsată laoparte, iar antagonistul e prezentat cu vechiul lui nume. Nu e vorba în totalitate despre un criminal odios, ci despre o ființă tulburată de marile evenimente tragice ale vieții. În primă fază, m-a deranjat dialogul lui Zero, care se întinde pe zeci de pagini, dar, fiind introdus atât de adânc în poveste, am ajuns să înțeleg furia imensă care l-a condus la gesturile cumplite pe care le-a comis.

            Ar fi momentul să vorbesc puțin și despre protagoniști. Așadar, cred că cel mai important personaj, pe lângă Amy, este Peter Jaxon, băiatul care și-a dus toată copilăria în umbra fratelui său mai mare, dar care a devenit soldat peste noapte și a reușit să-și protejeze oamenii până în ultima clipă. Peter este excepțional pentru că e un foarte bun strateg, devenind, nu de puține ori, mintea grupului, iar rolul cel mai important îl va avea în finalul poveștii. Nu doar Peter este un personaj plin de iubire și de compasiune – toți protagoniștii lui Cronin sunt niște eroi care se pun mereu pe ultimul plan, scopul fiecăruia fiind de a-i salva pe ceilalți. Nu are rost să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că ar fi foarte multe lucruri de spus, așa că cel mai bine ar fi să-i descoperiți când veți citi. Cu toate că ei formează un grup compact, fiecare are o poveste atât de bine realizată, încât ai impresia că ai de-a face cu un om în carne și oase, și nu cu o figură inventată de mintea unui scriitor. Cronin își înzestrează eroii și antagoniștii cu sentimente puternice prin care ei sunt umanizați sau cu totul dezumanizați.

Întreaga serie este construită pe un fundal mitico-religios. Pe lângă o fată cu puteri extraordinare, Amy este mântuitoarea lumii, lucru justificat atât de comportamentul ei iubitor și înțelept, cât și de relația cu cei doisprezece prieteni care luptă pentru a birui răul. De cealaltă parte, îl avem pe Zero care este, în mod clar, anticristul, însă, în această poveste, și acesta are parte de doisprezece apostoli, doisprezece monștri care aduc sfârșitul. În plus, evenimentul de la care pornește totul se numește Proiectul Noe. În cadrul experimentului, acest nume nu are nici un sens, însă după ce lumea este năpădită de virali, virusul poate fi văzut ca un potop, în mijlocul căruia fiecare comunitate își construiește propria arcă pentru a se salva.

            Așa cum spuneam în primul paragraf al recenziei, trilogia „Transformarea” constituie o lucrare aparte, un text care există ca ficțiune, dar care ne vorbește despre o problemă extrem de importantă, și anume despre puterea umanității de a rezista în fața unui cataclism. Rămâne la latitudinea fiecărui cititor modul în care percepe această serie, cert e că este o poveste atât de bine realizată, încât nu o vei uita curând. Dacă nu ai aruncat încă o privire peste aceste volume, atunci sfatul meu e că e timpul să o faci. Nu garantez că va fi o lectură satisfăcătoare pentru toată lumea, dar sunt sigur că dacă o vei duce la capăt, nu vei avea nimic de regretat. Nu are rost să mai repet cât de mult mi-a plăcut, așa că, dacă v-am stârnit pofta pentru o trilogie bună, aștept, aici, opiniile voastre.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 7 - Cinder de Marissa Meyer

Titlu: Cinder 

Serie: Cronicile lunare #1 

Autor: Marissa Meyer

Editura: EPICA

Titlu original: Cinder (2012)

Traducere de Shauki al-Gareeb

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,13 (din 732.648 note)

 

            A fost odată ca niciodată, o fată sărmană, pe jumătate Cyborg, care, pentru a-și câștiga existența, lucra într-un atelier mecanic, însă viața ei a luat-o razna în momentul în care a apărut el, și odată cu el, o mulțime de secrete ce au pus-o în pericol. Așa ar suna, într-o frază, descrierea romanului „Cinder”, primul volum din seria „Cronicile Lunare”, de Marissa Meyer. După cum poate ați ghicit deja, este vorba despre un YA SF, însă unul destul de neobișnuit. Cartea de față nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o rescriere a celebrului basm, „Cenușăreasa”, o poveste despre bunătate și viclenie, pe care autoarea o transformă într-o narațiune complicată, cu multă acțiune, în care întunericul și minciuna sunt cele mai puternice arme. Deși nu sunt mare amatoare de SF-uri, „Cinder” m-a făcut să-mi reevaluez ideile preconcepute pe care le aveam despre acest gen și să citesc pe nerăsuflate întâmplările pline de suspans ale Cenușăresei noastre din viitor.

            Au trecut 126 de ani de la încheierea celui de-al Patrulea Război Mondial, iar Pământul  s-a schimbat din temelii. Peste tot în Noul Beijing pot fi observați androizi care au preluat multe dintre sarcinile oamenilor, de la slujitul familiei regale, până la prelevarea mostrelor de sânge, în spitale. Cu alte cuvinte, viața pare să fie mult mai ușoară, datorită tehnologiei avansate. Mai mult de atât, în cazul în care omul este victima unui accident mortal, acesta poate fi reinventat și transformat în Cyborg. Membrele, inima sau creierul pot fi înlocuite cu modele fidele din metal, dar asta nu mai contează atât timp cât moartea este depășită. Însă pentru unii această dezumanizare poate fi un blestem și un stigmat care conduce la excluderea din societate. Iar acum, acestea fiind spuse, tot ce ne rămâne de făcut este să urcăm într-un „planotor” imaginar (o mașină zburătoare) și să facem o incursiune în lumea fantastică în care eroina noastră, Cinder, trăiește, suferă și luptă pentru a se descoperi pe sine și pentru a-i salva pe cei pe care îi iubește.

            Cinder este o adolescentă pierdută printre oameni și roboți, neaparținând nici uneia dintre cele două grupări. În urma unui accident grav, protagonista noastră este transformată în cyborg și dată în grija unei familii adoptive. Ea crește alături de cele două surori vitrege, mama acestora făcându-i viața un calvar. Existența ei este o nebuloasă, deoarece nu știe nimic despre propriul trecut, iar viitorul devine din ce în ce mai incert, pe măsură ce se implică, fără voia ei, în problemele „politice” ale casei regale.

Acest roman este unul potrivit pentru vremurile pe care le trăim. Pământul se confruntă cu o boală ciudată care face foarte multe victime, iar doctorii sunt departe de a descoperi un antidot. Situația se înrăutățește în momentul în care Peony, sora și singura prietenă umană a lui Cinder, este atinsă de această molimă fatală. Dacă mama vitregă din „Cenușăreasa” era rea, cea de aici e cu adevărat malefică. Ea o vinde pe Cinder drept cobai, pentru a scăpa de ea și de problemele pe care le creează. Însă lucrurile nu merg conform planului, deoarece Cinder este imună, corpul său luptând natural cu virusul.

Încă de la început, am admirat curajul ei de a-și accepta condiția, dar mai ales de a-i înfrunta pe asupritori. Cinder este mai umană decât toate personajele la un loc, chiar dacă are un picior din metal, iar creierul ei este robotizat. Ea suferă, iubește, simte disperarea și ar vrea de multe ori să plângă, dar sistemul ei mecanic nu lasă lacrimile să curgă, din cauză că s-ar putea produce un scurtcircuit. 

În ceea ce privește celelalte personaje, nu mi se par suficient de exploatate, cel puțin nu în acest prim volum. Cel mai mult mi-a plăcut de Doctorul Erland care ar putea fi asemănat cu zâna ursitoare din basmul original. Este un om ciudat, puțin nebun, ceea ce îl face simpatic. Deși, la început, o consideră pe Cinder un simplu subiect bun pentru teste, el o va proteja și o va ajuta în misiunea pe care o are de îndeplinit. La polul opus, se află prințul Kai, un personaj care mi-a fost destul de antipatic. Deși are vise mari pentru cârmuirea țării, este încă un puști care pare că se joacă de-a regalitatea. Nu are nimic în sine din Prințul Fermecător, însă sper ca următoarele părți ale seriei să îmi schimbe părerea despre acest personaj.

Cei mai interesanți mi s-au părut Lunarii. Locuitorii Lunii, în frunte cu regina lor, ajung pe Pământ, pentru a încheia o alianță, printr-o căsătorie. Ceea ce îi face speciali este faptul că asemeni lunii, care produce fluxul și refluxul prin magnetism, și ei pot atrage, hipnotiza, chiar prin simpla lor apariție, în mijlocul unei mulțimi de pământeni. Dacă ar fi să mergem pe firul unui basm, Lunarii ar avea rolul antagonistului, folosindu-se de minciună, înșelăciune și prefăcătorie, pentru a obține ceea ce vor.

Urmăresc cu mare interes fenomenul rescrierii basmelor într-o cheie SF sau Fantasy. Sunt deja multe astfel de romane care preiau elemente fabuloase din poveștile copilăriei noastre și le actualizează pentru epoca modernă în care trăim și citim. Am fost puțin sceptică atunci când am aflat de această serie, dar am lăsat prejudecățile deoparte, și tot ce a mai rămas a fost fascinația. Marissa Meyer camuflează elementele de basm, precum, balul, mama vitregă, personajele negative cu puteri fantastice, în povestea unui viitor sumbru și a unei fete care trebuie să-și sacrifice libertatea personală, pentru a-i elibera pe ceilalți. Dacă v-am convins măcar puțin că merită să-i acordați o șansă acestui volum, aștept reacțiile voastre în comentarii.

Recenziile lui Gică 29 - Marginea umbrei de Brent Weeks

Titlu: Marginea umbrei 

Serie: Îngerul nopții #2

Autor: Brent Weeks

Editura: PALADIN

Titlu original: Shadow's Edge (2008)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 4,24 (din 95.984 note)

Domeniu: Fantasy

 

Acum aproximativ patru ani, pe când nu eram mare cititor de Fantasy, am descoperit o carte care mi-a plăcut la nebunie, o poveste incredibil de bună ce m-a făcut să-mi doresc să lecturez și următoarele două volume. Da, este vorba despre „Asasinul din umbră”, iar cei care ați citit-o știți bine despre ce vorbesc. Magi, artefacte vrăjite, regi, vagabonzi, prostituate și asasini sau mătrășitori – cel din urmă fiind un termen mai bun pentru societatea dezolantă din roman – un potpuriu de fenomene și personaje ce conturează o lume pestriță în care violența se concretizează în cele mai oribile forme și în care mila pare un concept foarte îndepărtat și naiv. Cred că acestea sunt cele mai potrivite cuvinte prin care se poate descrie și cea de a doua carte din trilogia „Îngerul nopții”, o continuare la fel de întunecată și de sângeroasă ca prima parte a seriei.

După ce regatul Cenariei este distrus de armata Regelui-zeu, Kyllar ia decizia de a se muta, împreună cu Helene și cu presupusa lor fiică, într-un sătuc îndepărtat, unde să ducă o viață liniștită ca spițer. El a renunțat cu totul la vechea lui îndeletnicire și nu mai vrea să verse nici o picătură de sânge, nici măcar din vinele celor vinovați. Însă răul nu doarme, iar atunci când un vechi prieten îl caută ca să-i încredințeze o misiune, Kyllar este nevoit să pună din nou mâna pe arme și să renunțe la viața liniștită la care visa.

Pe lângă o continuare de excepție, „Marginea umbrei” este un roman care ne introduce și mai adânc în universul violent creat de Brent Weeks. Vorbim aici despre un grimdark în toată regula, iar asta reiese, în primul rând, la nivelul personajelor. Nu avem un mântuitor care să purifice lumea de răul absolut, ci un mozaic de personaje decăzute ce încearcă să pună capăt unui registru al terorii. Singura persoană care ar putea scoate Cenaria din mizerie și haos este regele, dar, după cum știm din volumul anterior, acesta nu se află tocmai într-o situație favorabilă. Cheia unei renașteri nu se găsește în vârful ierarhiei, ci în societatea decăzută a hoților și a prostituatelor. Kyllar, de altfel, nu este un personaj care s-a născut într-un mediu prielnic, el a pornit de jos, a avut o copilărie plină de primejdii și a devenit mătrășitor pentru a-și proteja prietenii și pentru a fi o forță nimicitoare într-un univers abuziv.

Un lucru pe care îl apreciez enorm la această serie este diversitatea personajelor. Nu vorbesc aici despre figurile secundare, ci despre eroii care luptă pentru a salva Cenaria. Pe lângă Kyllar, unul dintre cele mai interesante personaje este Logan, prințul moștenitor. Deși se află într-un context ostil, acesta reușește să supraviețuiască printre pușcăriași și să devină o figură importantă pentru unii dintre ei. Regele nu e rege doar în regat, el e și un ocrotitor al celor condamnați, atâta timp cât există înțelegere și respect din partea acestora, iar faptul că el a supraviețuit e un semn că regatul nu e mort, ci doar lipsit de cârmuire.

Dintre celelalte personaje, două care m-au fascinat, încă de la începutul poveștii, au fost Dorian Și Feir. Dacă ar fi să vorbim despre un basm, cei doi ar face parte din suita adjuvanților, două ajutoare care încă sunt pe alte drumuri, dar care, într-un final, se vor întâlni cu eroul și vor realiza deznodământul senin ce pare atât de îndepărtat. Nu pot să spun că pe unul l-am simpatizat mai mult decât pe celălalt, deoarece amândoi sunt la fel de fascinanți și de plăcuți. Chiar mi-aș fi dorit ca Weeks să insiste mai mult pe călătoriile și pe misiunile lor. Bineînțeles că există câteva personaje noi, demne de talentul autorului, însă nu vreau să insist deloc pe povestea acestora. Veți afla despre ele atunci când veți citi cartea.

Povestea devine și mai interesantă, atunci când sunt introduse elemente magice noi. Pe lângă lupta dintre cele două regate, apar câteva fenomene supranaturale, ce își au originea în secole îndepărtate, care au legătură cu un mag extrem de puternic. Astfel, apar legendele și suntem conectați la un trecut ce pare să aibă multe de spus. Deși este un roman Fantasy și avem nenumărate trimiteri la zei, acestora nu prea pare să le pese de oameni sau, mai simplu, poate că ei nici nu există.

            Recomand acest volum, și odată cu el, întreaga trilogie, oricărui cititor pasionat de Fantasy. Este o serie care merită, o poveste construită ireproșabil care te va arunca în mijlocul intrigilor și a luptelor, pregătindu-te pentru bătălia epică din final.

COMANDĂ CARTEA