Fragment în avanpremieră: Anna O de Matthew Blake

Titlu: Anna O 

Autor: Matthew Blake

Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Limba originală: engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

Format: 130x200mm

Anul apariției: 2024

 

Data apariției: 2024-02-02

Precomandă: https://bit.ly/annao

#ANNAO @treibooks

 

Descriere:

 

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării", și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY

 

Fragment:

 

JURNALUL ANNEI

2019

 

 

29 august — dimineață

 

Mergem în viteză pe autostradă. Închirierea acestui Clio, un impuls de moment. Doug stă în spate, Indira lângă mine, în față. Sistemul de navigație prin satelit face figuri, așa că Indy încearcă să găsească destinația pe telefonul ei. Mama, tata și Theo sunt în altă mașină și vor ajunge înaintea noastră.

Doug pare să fie la capătul răbdărilor, evident. Indira încearcă să păstreze atmosfera cordială. Numărul estival al revistei încă nu e finalizat. Contractul cu GVM încă nu e semnat. Ei doi nu și‑au primit banii. Iar după weekendul acesta, nici că‑i vor mai primi vreodată.

Un claxon. Încerc să mă concentrez la drum. Totul depinde de întâlnirea de diseară, cu persoana care își spune @PacientX online. Să aflu dacă e de bună‑credință. De‑abia apoi voi putea să‑mi confirm bănuiala că persoana pe care o cred eu MARATON este copilul biologic al lui Sally Turner. Apoi, voi provoca o adevărată senzație. Mult mai mare decât succesul revistei noastre. Va fi o știre de interes național. Ziare mari, tabloide, Newsnight, documentare, seriale. O să caut un avocat bun și o să‑i dau în judecată pe Doug și pe Indy. O să‑l fac de râs în public pe afemeiatul de tata. O să‑mi folosesc toată priceperea pentru a fonda o companie a mea. Și de această dată mă voi ocupa singură de acte.

Mă gândesc la scuza publicată de Bloom în articolul ei: Uneori trebuie să faci rău ca să faci bine. Mă gândesc și la celelalte „metode“ și „ipoteze“ încercate pe pacienți cu probleme psihice. Am citit despre psihiatri care au provocat crize epileptice, au extras dinți și au îndepărtat chirurgical spline, coluri uterine și colonuri, și‑au infectat intenționat pacienții cu malarie, au creat come diabetice artificiale, au injectat ser cabalin pentru a induce meningite și, cel mai îngrozitor dintre toate, au secționat țesut cerebral în timpul unor operații asupra lobilor frontali — procedură cunoscută sub numele de lobotomie trans orbitală. Toate aceste experimente au fost efectuate de reputați specialiști, în încercarea de a găsi leac unor boli pe care nu le înțelegeau pe deplin. Cele mai rele trata‑ mente psihiatrice au fost încercate, de obicei, pe femei. Îmi amintesc acel rând mititel și aparent inofensiv de pe Wikipedia, de azi‑noapte. Mi‑o imaginez pe Sally Turner și ororile experimentului Medeea din secția Cranfield de la Broadmoor, în vara lui 1999. Și îmi pun tot felul de întrebări până mi se face rău din nou.

Ferma se află la capătul unor drumuri înguste și întortocheate din Cotswold. Tarmacul devine din ce în ce mai denivelat, până se transformă într‑un drum neasfaltat, care face ca mașinuța noastră închiriată să se opintească să treacă peste tot soiul de băltoace și șleauri noroioase.

Într‑un sfârșit, ajungem la destinație. Zăresc un indicator și spatele plin de noroi al mașinii familiei noastre. Tata și Theo descarcă portbagajul. Cerul e vânăt ca o prună, cu puțin cenușiu. Imediat ce parcăm, începe ploaia.

Noroiul ne ajunge până la glezne. Pantofii sport ai lui Doug sunt înghițiți de clisa maronie. Curtea din jur e imensă. Suntem conduși la cabanele noastre de către Owen Lane, un îngrijitor bărbos și macho, cu pieptul bombat și accent scoțian. Indie și Doug sunt în Cabana Roșie. Eu primesc una mai mică, doar pentru mine: Cabana Albastră. Pe perete se află o hartă a locului. Mă familiarizez puțin cu geografia locală: Pădurea, Cabanele, Ruinele. Mă bucur că am ieșit din Londra. Pentru prima dată după multe luni, mă simt liberă. Îmi scot telefonul și îi transmit coordonatele mele lui @PacientX.

După Pădure. După miezul nopții. Atunci ne putem întâlni.            Doar atunci.

Ploaia susură la fereastră. Cabana Albastră trepidează de atâta apă. De undeva se aude un clopot. Ieșim în căutarea mesei promise. Ruinele oferă o priveliște extraordinară, par rămășițele unui castel cândva măreț, lăsat de izbeliște de secole și încărcat încă de secrete și de aur. Ne așezăm pe două banchete lungi din lemn, adăpostite sub o copertină improvizată. Bem dintr‑un fel de căni bondoace, din lemn. Doug pare plictisit. Indirei îi displace profund lipsa de confort. Tata îmi pare mai jalnic ca oricând, o sumă de slăbiciuni. Și tot acest disconfort al lor mie îmi face mare plăcere.

Mâncarea, deosebit de rafinată, e servită pe farfurii și platouri de un lux disimulat. Mama nu mai e înalta personalitate ministerială stresată. S‑a întors la vechea versiune pe care o știu. Și tata e altul, la distanță de telefonul său. Pare și mai grandios, ca un Gandalf fără barbă și ochelari. Doug aspiră mâncarea. Indira ciugulește fără prea mare entuziasm dintr‑o farfurie cu carne de mistreț. Theo dă pe gât o cană cu bere. Îi urmez exemplul și simt o ușoară amețeală. Ploaia se mai potolește puțin. Își face apariția directoarea Fermei, Melanie Fox. E însoțită de Owen, îngrijitorul, un intern și o femeie spre 40 de ani, cu talie de viespe, care ne este prezentată drept Lola, consultantul pentru sănătate și siguranță. Lola ne recită regulile de bază. Se distribuie brățări. Cele negre sunt pentru Vânători. Cele albe, pentru Supraviețuitori. Suntem împărțiți în două grupuri de câte trei: tata, mama și Theo de o parte, eu, Indira și Douglas, de alta. Noi suntem Vânătorii. Ceilalți sunt Supraviețuitorii. Suntem instruiți să ne întâlnim la intrarea în Pădure, la ora 16:00. Până atunci, ne întoarcem la cabanele noastre să ne pregătim.

Îi privesc pe Indy și Doug dispărând în Cabana Roșie. Pe tata și pe mama despărțindu‑se, două insule separate acum. Eu mă îndrept către Cabana Albastră, udă leoarcă. Ajunsă înăuntru, mă așez și mă uit la ceas: 23 de minute până la startul chinului din Pădure. Mă gândesc la restul. La preluarea companiei, la apartament, la revistă, la schimbul de priviri dintre Indira și Douglas, la trădare, la aventura tatălui meu. Pare meschin, și poate chiar așa este. Dar s‑au purtat războaie pentru chestiuni încă și mai puțin lipsite de importanță.

Încerc să îmi imaginez efectele. Douglas și Indira îngropați în facturi după ce revista nu mai apare și compania este lichidată. Toată aroganța aia de pe fețele lor ștearsă complet după ce vor afla. Umilința tatei după ce îi va fi dezvăluit caracterul real — un tată atât de îmbrobodit de farmecele unei tinerele, încât o ajută pe aceasta să îi escrocheze propria fiică. Niciunul nu se așteaptă la ce va urma.

Nu vor supraviețui după asta. Mă voi răzbuna pe toți. Anna, visătoarea prostuță. Vârcolacul. Somnambula.           

Fräulein Anna O. Gata cu episoadele, gata cu scaunele proptite în uși încuiate de dormitoare.

Un an nou care se prevede ciudat de diferit de cel dinaintea lui.

 Somnul nu trebuie să fie o slăbiciune: este o superputere. 

Carpe diem.

Recenziile lui Gică 158 - Fără scăpare de Mark Billingham (CRIME CLUB)

Titlu: Fără scăpare 

Autor: Mark Billingham 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Rabbit Hole (2021)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,51 (din 6.516 note)

 

            Ce se întâmplă atunci când are loc o crimă într-un spital de nebuni? Ați tinde să credeți că, în ciuda supravegherii stricte, se petrec astfel de tragedii, provocate, bineînțeles, de ceilalți pacienți, mai vii sau mai sedați, care nu sunt capabili să-și astâmpere furia. Poate că da. Sau poate că nu... Oricum ar sta, de fapt, lucrurile, și aici, ca în orice instituție publică sau privată, se deschide o anchetă, adică se întocmește un dosar cu datele victimei, cauza decesului și posibilii făptași (câteva piste de cercetat), muncă întreprinsă de polițiștii din afară. Dar ce ar fi dacă am avea un polițist chiar în secție, printre nebuni, nu un individ întreg la minte, ci un alt psihopat (asta rămâne de văzut), care să-și dedice timpul dintre pastile și ședințele de terapie îmbinării pieselor de puzzle și, în final, descoperirii criminalului?

            Alice e polițistă. Ea știe asta, amicii ei din ospiciu știu asta, însă terapeuții și asistenții sunt de altă părere. A ajuns aici din cauza traumelor greu de gestionat, după ce  și-a privit colegul dându-și sufletul, înjunghiat mișelește. De atunci, Al duce o luptă continuă cu proprii demoni, nesiguranța și paranoia împingând-o să-și atace, într-o clipă de confuzie, iubitul, gest care a costat-o câteva luni de tratament. Dar acum, cu câteva săptămâni înainte să fie externată, are loc o crimă. Victima, Kevin, un băiat de-altfel liniștit, despre care se bănuia că ar fi homosexual. Nu știm cum a murit, cine s-a aflat în proximitatea lui în ultimele ore, dar trebuie să descoperim de ce și cum s-a ajuns aici. Probabil c-a fost înjunghiat, la fel ca Johnno, sau strangulat, sau poate a fost sufocat cu o pernă... Prea multe posibilități, și niciun răspuns. Dar Alice e aici ca să facă lumină și nu se va da laoparte din fața nimănui înainte să-și dovedească abilitățile de detectiv.

            Încă de la primele pagini ne dăm seama că nu avem de-a face cu un thriller obișnuit, ci cu o psihoză, un soi de experiment psihologic în care nu știm cine spune adevărul. Să fie Alice doar o pacientă nebună? Să-și fi asumat un rol Don Quijote-an? Sau poate că, la urma urmelor, e chiar polițistă, și încă una competentă. Nu putem să ne pronunțăm, nu avem suficiente date ca să tragem niște concluzii relevante. De altfel, fiindcă romanul e relatat la persoana I-a, trebuie să privim cu suspiciune orice dialog, descriere sau fapt. Totul se petrece, chiar dacă e narat la trecut, în capul protagonistei, și asta ne plasează undeva între eroare și realitate. Altfel spus, povestea nu e foarte dinamică, majoritatea episoadelor fiind povestite printr-o lentilă reductivă, de parcă mintea personajului ar fi încețoșată din cauza medicamentelor.

            După ce am făcut primii pași în secție, facem cunoștință, prin intermediul lui Al, cu ceilalți pacienți. Dacă te vei întâlni cu Ilias, sigur te va întreba dacă ai chef de o partidă de șah, pentru că e mai mereu cu tabla la el, iar dacă îl vei refuza, trebuie să te aștepți să fii înjurat. Tony e Creatura. De fapt, nu e nicio creatură, dar așa am ajuns să-i spunem fiindcă se simte în permanență urmărit de un monstru, fost prieten imaginar, ranchiunos și sadic, care acum vrea să-i facă rău. Creatura poate fi orice și oricine, de la unul dintre infirmieri, până la o pereche de pantofi uzați. Lauren e Cântăreața. Nu are voce, dar nimeni nu are curajul să i-o spună, și dacă ești nou pe-aici, te va întreba dacă îi dai voie să-ți folosească baia, ca să urineze pe podea, un soi de marcare a teritoriului. Aa, da, mai e și Marele Gay Bob. Și nu, nu e Gay, e cât se poate de heterosexual. A ajuns la psihiatrie după ce nevasta l-a părăsit, din cauza aventurilor lui de-o noapte, fiindcă băiatul nostru nu prea e în stare să-și controleze hormonii.

            Acum, sincer să fiu, romanul ăsta nu e cine știe ce. E destul de static, monoton, iar personajele nu sunt conturate până la capăt. Ideea e bună, am mai întâlnit-o și în „Fellside”, de M.R Carey, însă acolo există și o dimensiune horror pronunțată, care te ține în priză. În cazul lui Billingham, acțiunea parcă e suspendată, cadrele se derulează lent, iar asta te face să dai, plictisit, pagină cu pagină, poate, poate, se va întâmpla ceva neprevăzut. Cât despre atmosfera din spital, se resimte, dar, după câteva capitole, ajunge să te enerveze, punându-ți răbdarea la încercare. Nu e cel mai slab thriller pe care l-am citit, credeți-mă pe cuvânt, dar nici nu pot să-l ridic în slăvi, nici măcar să fiu neutru. Mă rog, asta e, din nou și logic, părerea mea, și dacă îl veți percepe altfel, aștept să fiu judecat, așa cum se cuvine, în comentarii.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Mark Billingham:

 

Falled

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

                                       

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 157 - Contracronometru de Anthony McCarten

Titlu: Contracronometru  

Autor: Anthony McCarten

Editura: LITERA

Titlu original: Going Zero (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,90 (din 7.615 note)

 

Ei știu totul despre tine. Cum arăți, cum te îmbraci, ce mănânci, la ce filme te uiți, ce gen de muzică asculți... Crezi că Big Brother e doar invenția lui Orwell? Ai fi surprins să descoperi că nu au nevoie de pereți de sticlă ca să-ți observe acțiunile. Gândește-te la ultima ta achiziție. Probabil că ți-ai luat țigări, ca de-obicei, aceeași marcă. Ți-ai făcut o rutină și ești mult mai ușor de supravegheat, fiindcă ești previzibil. Dacă ai plătit cu cardul, le-ai dat o mână de ajutor, pentru că tranzacția ta se va înregistra într-un sistem electronic (ora, produsul, prețul). Sigur ai un smartphone și e posibil să fi uitat, după ultimul traseu sau City Break, să dezactivezi Locația. Tu nu-i poți observa, dar ei sunt acolo, pentru că tehnologia le permite să-ți urmărească, în timp real, mișcările. Dar hai să-i punem puțin în încurcătură... Închide telefonul, scoate-i bateria, deghizează-te... și pregătește-te să câștigi 3.000.000 de dolari.

Da, ai auzit bine, ăsta e premiul dacă vei reuși să scapi de echipele speciale de capturare. Ai la dispoziție treizeci de zile și trebuie să faci pe dracu-n patru ca să nu fi descoperit. Dar nu ești singurul care ia parte la proiect, mai sunt nouă participanți, patru oameni obișnuiți, ca și tine, și cinci agenți sau foști agenți experimentați, care știu cum stă treaba cu supravegherea electronică. În momentul în care veți primi mesajul cu „Start Zero”, trebuie s-o luați din loc și să vă ștergeți toate urmele. Să vedem cine va câștiga. Și ar fi bine să fiți prinși cu toții în timp eficient, nu de alta, dar Cy Baxter, șeful proiectului, nu-și permite să piardă o posibilă colaborare cu guvernul și viitoarele milioane de dolari. Trei, doi, unu, Start Zero! Jocul a început.

De la biroul lui din Fusion Central, Cy Baxter urmărește, alături de iubita sa, Erika Coogan, și de cei trei agenți de la CIA, cum mașinile cu trupe special antrenate, elicopterul și dronele de supraveghere pornesc la vânătoare. (...) Deja a apărut o alertă, se pare că bibliotecara singuratică, Kaitlyn Day, s-a oprit la un bancomat și și-a scos masca anticovid chiar în fața camerelor de luat vederi. Ce naivă, era clar că va fi prinsă... Dar, ca prin minune, ea scapă de urmăritori, pierzându-se în masa omogenă de oameni. Pe parcurs ce alți participanți sunt găsiți, Kaitlyn se dovedește o fugară experimentată, alegând când să-și facă simțită prezența și când să-i privească din umbră. Ei cred că au de-a face cu o persoană oarecare, cu un nul al societății, dar doamna noastră știe cum să-i pună pe jar, pentru că ea a pornit la drum cu un plan foarte bine pus la punct și va risca totul ca cei de sus să-i asculte, în final, doleanțele.

            Ceea ce pare la început un pseudo-thriller de spionaj se transformă, cu viteză amețitoare, într-o distopie. Cy Baxter vrea să le demonstreze partenerilor lui de la CIA că a pus bazele unui sistem eficient de urmărire. Dar dacă statul știe totul despre tine, atunci mai putem vorbi despre libertate? Nu contează că nu ai comis nicio infracțiune, te vei regăsi în permanență pe lista posibililor delicvenți, pentru că reprezinți un risc pentru societate, și cei de sus vor să-ți taie din fașă orice posibil act de rebeliune. În timp ce unii fugari se străduiesc să-și găsească locuri sigure în care să se ascundă, alții se camuflează la vedere, gândindu-se că, dacă au renunțat la tehnologie, se află acum în siguranță. Dar ochiul de ciclop al lui Big Brother vede dincolo de ziduri, și e doar o chestiune de timp până când urmăritorii îți vor bate la ușă și te vor pune să declari în scris că ai fost descoperit.

            Un roman plin de suspans, fără să fie violent, cu situații extreme și nervi întinși la maximum. Chiar dacă avem de-a face cu un joc de-a șoarecele și pisica, cei vânați doar pierd partida, numele lor fiind bifate pe o listă. Cu toate astea, simți cum povestea escaladează cu fiecare capitol, cum lucrurile o iau într-o direcție  greu de anticipat și cum o simplă simulare se transformă într-o operațiune de amploare, pentru că un singur pion e în stare să doboare întregul castel din cărți de joc. Și astfel, Anthony McCarten primește un loc special în clubul scriitorilor de Thriller Distopic, alături de Rob Hart și John Marrs, pe care, dacă nu ați făcut-o deja, trebuie neapărat să-i citiți.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 156 - Aquitania de Eva García Sáenz de Urturi

Titlu: Aquitania

Autor: Eva García Sáenz de Urturi 

Editura: PANDORA M (Anansi. World Fiction)

Titlu original: Aquitania (2020)

Traducere de Ana‑Maria Tamaș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,78 (din 9.186 note)

 

Numele meu este Eleanor de Aquitania. Sunt fiica lui William al X-lea, duce de Aquitania, și a lui Aenor de Châtellerault. Am doar treisprezece ani și mă fac vinovată de a mă fi iubit cu unchiul meu, Raimond de Poitiers. Vă spun cu mâna pe inimă că am fost îndrăgostiți unul de celălalt, flăcările iadului să ne judece păcatele. Dar urmează să mă mărit cu Ludovic cel Tânăr (Ludovic al VII-lea), și astfel să ajung regina Franței. Blestemată fie dinastia Capețienilor pentru că ne-au vânat frumusețea și averea. După ce tatăl meu a fost ucis la Compostela, tutore prin testament mi-a devenit Ludovic cel Deștept, Ludovic cel Gras, așa cum i se spune pe bună dreptate, și am fost obligată să mă căsătoresc cu fiul său, pentru a dărui un viitor moștenitor franțujilor. Dar știu că regele Franței se face vinovat de moartea părintelui meu, așa că mă voi mărita, dar nu din iubire, ci ca să mă răzbun.

            Însă după ce își cunoaște viitorul soț, Eleanor  își dă seama că prințul nu este în stare să conducă țara. După moartea lui Ludovic cel Gras, deciziile importante sunt luate de văduva acestuia, Adelaide de Savoia, de Suger, starețul abației Saint-Denis, și de Galeran, șeful gărzilor, fost și viitor cruciat, eunucul care se va dovedi cel mai viclean dușman al ducesei de Aquitania. De altfel, Ludovic cel Tânăr se pregătise ani la rând să se alăture clerului, destinul lui fiind complet răsturnat de moartea fratelui său mai mare, care își rupsese gâtul după ce fusese aruncat din șa, din cauza unui nenorocit de porc ce-i tăiase calea. Pe parcurs, noul monarh nu doar că se arată incapabil de a-și stăpânii supușii, ci devine o umbră, un pion mutat de ceilalți, fragil și sensibil, neputând duce pe umeri sufletele celor trecuți prin spadă și foc. Nu e viteaz, nici măcar nu e luat în serios, iar atunci când intră pe câmpul de bătălie, un simplu tufiș plin de spini îi poate deveni un inamic pe măsură.

            Hotărâtă să se răzbune pe Capețieni, protagonista are de înfruntat dușmani puternici, care urmăresc îndepărtarea ei de la Curte. Dar Eleanor este o fiică a Aquitaniei, o amazoană, iar simbolul ei e manticora, un monstru legendar cu cap de om, trup de leu, aripi de vultur și coadă de scorpion. Însă pe zi ce trece eroina noastră își pierde din strălucire, ajunge o prizonieră în propriul palat, supravegheată îndeaproape de Galeran, neputând, după spusele franțujilor, să-i ofere un moștenitor regelui. Singurii ei aliați sunt pisicile acvitane, spionii care s-au infiltrat printre slujnice, devotate, experimentate în arta otrăvurilor, conduse de Adamar, sora bunicii sale, o femeie obișnuită să atârne în ștreang. Și, chiar dacă în prezent Eleanor pare să fi lăsat garda jos, aparențele sunt înșelătoare, pentru că acul scorpionului va rămâne mereu veninos.

            Dincolo de miza postmodernă, romanul Evei Garcia Saenz de Urturi reprezintă o veritabilă ficțiune istorică. Are intrigă, are tensiune, are și un fir polițist, e drept că e cam greu de urmărit, însă există și avem certitudinea că spre final îl vom descoperi pe ucigașul ducelui de Aquitania. De asemenea, prin personajele sale feminine, extrem de complexe, textul se prezintă ca o narațiune feministă, fiind rescrisă și reanalizată, chiar și din punct de vedere psihanalitic, povestea lui Eleanor. Ea nu e o acvitană oarecare, ci o reprezentantă de seamă a tărâmului apelor, iar prin vinele ei curge sângele generațiilor anterioare, al bravilor luptători și al meșterilor și întreprinzătorilor care au știut cum să-și sporească avuția. Deși are acest statut, odată ce ajunge la Curtea Franței, decade, și trebuie să le dovedească supușilor că este o femeie puternică, nu doar o moștenitoare ce i-ar putea scăpa de sărăcie sau un pântec pentru viitorul monarh.

Complexă și bine închegată, cu detalii care-ți pun răbdarea la încercare sau te fac să surâzi, Aquitania constituie o pagină de istorie, poate prea puțin explorată, care, în mâinile „anluminuratorului” potrivit, a căpătat un farmec aparte, o strălucire care oglindește două suflete damnate, prinse în mersul nedrept și tulbure al timpului. Împreună, regele și regina au trasat o parte din harta care reprezintă astăzi Europa, neștiind că destinele lor zbuciumate vor desface și crea noi granițe. Și uite că istoria nu e scrisă întotdeauna de învingători, așa cum spune clișeul, iar pentru lucrarea de față Eva Garcia Saenz de Urturi a fost recompensată cu Premiul Planeta, cel mai important premiu pentru literatură din lumea hispanică.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 155 - Departe de Planeta Tăcută de C.S. Lewis

Titlu: Departe de Planeta Tăcută  

Serie: Trilogia Cosmică #1

Autor: C.S. Lewis

Editura: PALADIN

Titlu original: Out of the Silent Planet (1938)

Traducere de Andrei Dîrlău

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,93 (din 92.822 note)

 

Nu vreau să încep cu un clișeu, dar cred că nu există cititor care să nu fi auzit de „Narnia”. Copii și adulți deopotrivă, ne-am bucurat împreună de aventurile celor patru tineri (Evangheliști), am urmărit răstignirea leului Aslan (Mântuitorului) pe masa de piatră și am privit cu sufletul la gură „destrămarea” lumii (Apocalipsa), fiind conduși, pe urmă, spre eterna și adevărata Narnie. Ca scriitor de Fantasy, C.S. Lewis și-a desăvârșit opera, imersându-ne într-o lume imaginară nemaiîntâlnită, unde legile realității și-au pierdut sensul, lăsându-ne însetați în pustiu, căutând noi și noi universuri alogice de explorat. Dar nu mulți știu că prietenul lui J.R.R. Tolkien a scris și o serie Science-Fiction, cunoscută astăzi drept „Trilogia Cosmică”. Prin urmare, avem și alte tărâmuri de cercetat, dar haideți să vedem, mai întâi, cum stau lucrurile atunci când pseudo-știința ia locul genezei fantastice.

            S-a înserat, iar profesorul Ransom caută o casă sau un han unde să înnopteze. Și din întâmplare, din spusele unei femei ce-și așteaptă fiul să se întoarcă de la muncă, află că în apropiere există un loc unde se desfășoară un soi de experiment științific. Interesat și gândindu-se că savanții i-ar putea oferi în noaptea asta un acoperiș deasupra capului, omul nostru se îndreaptă spre destinație, urmând ca acolo să-și întâlnească un fost coleg, fizician, de facultate. Însă Ransom nu știe că amicul lui, împreună cu celălalt om de știință, au un plan diabolic și că în curând se va găsi captiv pe o navă spațială, care se va îndrepta spre o planetă necunoscută. Și că, odată ce va pune piciorul pe noul pământ, va fi oferit în dar extratereștrilor, pentru ca noii veniți să-și poată desfășura, fără probleme, operațiunile de forare.

            Însă ca orice ființă rațională, înzestrată cu un instinct de autoconservare puternic, Ransom profită de apariția unui monstru marin fioros și o ia la goană. Astfel, profesorul ajunge departe de grupul pestriț de prădători, privind cu uimire la peisajul care i se desfășoară în fața ochilor. Spre deosebire de Terra, unde predomină culoarea albastru, datorită mărilor și oceanelor în proporție de 71%, pe Malacandra (pentru că așa se numește planeta) relieful are un colorit roșiatic, pe alocuri pal, un degrade de la stacojiu la roz. Apele sunt calde, dulci, iar hrana se găsește pretutindeni, ca într-o Grădină a Armidei, îndeosebi în scoarța copacilor, care este moale și gustoasă. Dacă în partea de jos, unde se află Ransom, relieful e plat, la altitudine atmosfera pare să fie rarefiată, iar munții apar ca niște piramide subțiri, înfipte în pământ, la fel ca frunzele copacilor, care par să crească în jos, orizontalitatea specifică planetei mamă fiind înlocuită de o verticalitate ireală și amețitoare.

            Știu la ce vă gândiți acum... Cum arată extratereștri? Ei bine, întrebarea asta și-a pus-o și Ransom, care se aștepta, după imaginarul vremii, la niște creaturi monstruoase, imposibil de privit. Dar nu... Nu e vorba aici nici de tentacule uriașe cu țepi, nici de clești, nici măcar de niște umanoizi cu trăsături de insecte. Pe lângă fauna sălbatică, pe Malacandra există trei specii cu conștiință. Prima, adică primul specimen cu care se intersectează Ransom, se prezintă ca o încrucișare între o morsă și o focă, o creatură care-și asigură o parte din hrană pescuind și care trăiește în triburi, creând, ca niște trubaduri, poeme și dansând, o societate ce pare să se afle undeva între Antichitate și Evul Mediu. A doua specie, cei care trăiesc în peșterile din munți, acolo unde aerul e într-adevăr greu de respirat, arată ca niște ființe umane, dar extrem de alungite, cu un chip prelung și membre subțiri, ca niște schelete. Ei sunt intelectualii, cei care poartă pe umeri marile întrebări dintotdeauna, și cărora le place să stea în cea mai mare parte în singurătate, neperturbați de zgomotele de pe câmpiile de jos. Ultima specie locuiește într-o altă parte a planetei, dar ne sunt descrise câteva exemplare prezente. Arată ca niște broaște uriașe, cu degete dibace cu care construiesc tot soiul de dispozitive, pe care le prezintă pe urmă intelectualilor.

            Și dincolo de toți și toate, pentru că C.S. Lewis era pasionat de filosofia creștină, există o conștiință cosmică, o zeitate care, aidoma lui Dumnezeu, dă sens lumii și o ordonează. Deși există trei specii, niciuna nu este superioară celorlalte, din niciun punct de vedere, stăpânesc planeta în pace, fiecare având rolul și locul ei în lanțul evoluției. Trei ca unul, dar o treime socială care se supune unei energii transcendentale superioare. Nu mai are rost s-o lungesc cu descrierile, până la urmă Ransom, oricât de mult s-ar bucura de peisaj și de noile lui cunoștințe, e om, și ca orice ființă umană, vrea să se întoarcă înapoi pe Pământ, pe Thulcandra (Planeta Tăcută), așa cum îi spun locuitorii lumii stacojii.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 154 - Fata din vecini de Jack Ketchum

Titlu: Fata din vecini 

Autor: Jack Ketchum 

Editura: BEHEMOT

Titlu original: The Girl Next Door (1989)

Traducere de Bogdan Nicolae Ghiurco

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 262

Media pe Goodreads: 3,94 (din 38.890 note)

 

Uneori, cel mai îngrozitor monstru este însuși omul. Deși literatura și cinematografia s-au concentrat, îndeosebi, asupra vampirilor, vârcolacilor și stafiilor, adică asupra unor imagini spectrale și diforme care să evoce groaza, adevărata teroare ia naștere, în cele mai bizare chipuri, din tenebrele minții umane. Ne place să citim despre creaturile nopții care bântuie prin păduri și se strecoară sub pat, urmărim cu interes filmele horror ca să vedem de ce a fost în stare regizorul și dacă va reuși sau nu să ne bage frica în oase și ne adunăm în jurul focului pentru a ne împărtăși povești și experiențe inexplicabile, tresărind la trosnetele crengilor mișcate de vânt. Însă, oricât de înfiorătoare ar fi istorisirea, trebuie să ținem cont că ea există datorită imaginației noastre, noi suntem cei care o construim și îi dăm o formă rudimentară sau finală.

David nu va uita niciodată ziua în care a cunoscut-o pe Meg. Chiar și după atâția ani, realizat și de două ori divorțat, își aduce aminte de puștiul care-și petrecea timpul pe malul râului, scotocind sub pietrele mâloase după raci, pe care îi aduna în niște conserve ruginite, umplute cu apă, iar apoi le dădea drumul. Prinsese doi pui și o căuta pe mamă, când își făcuse apariția ea. Era cu doi ani mai mare, frumoasă, cu părul roșcat, și venise la el sprintenă ca un băiat, altfel spus, era deosebită, locuise o vreme în New York și mâncase homari. Fiindcă părinții îi muriseră de curând într-un accident, Meg și sora ei, Susan, ajunseseră în grija mătușii lor, Ruth, care locuia, împreună cu cei trei fii ai săi, Donny, Willie Jr. și Ralphie (Woofer) în casa de alături.

Și pentru că David își vizita în fiecare zi vecinii, Donny fiind prietenul lui cel mai bun, ajunsese deseori s-o vadă pe Meg, de la care, fie vorba între  noi, nu prea putea să-și ia gândul. Dar de la un punct Ruth se comportase ciudat, începuse s-o certe pe Meg din cauze reale sau imaginare, ba chiar ajunsese s-o lovească. Și problema e că lucrurile escaladaseră destul de repede, transformându-se într-un joc diabolic, fără reguli, într-o plăcere vinovată, în care își angrenase propriii fii și pe câțiva dintre copiii vecinilor. Ce păruse la început bullying nejustificat se preschimbase într-o corvoadă, Meg devenind un instrument pe care își revărsau cu toții furia, o păpușă care nu fusese conștientă că sforile se aflaseră tot timpul în mâinile celorlalți.

Dar atunci când adulții scapă de sub control, ce putere mai au copiii? Cei trei băieți ai lui Ruth evident că nu contestaseră acuzațiile mamei, ba chiar se implicaseră trup și suflet în pedepsirea tinerei, entuziasmați de următoarea idee a tartorului șef. Ca spectator pasiv, David nu avusese nicio putere asupra demonului, nefiind capabil să împărtășească unui adult rațional grozăviile ce se petreceau în casa familiei Chandler. Oricum, nimeni nu l-ar fi luat în serios, copil fiind, pentru că, în mentalitatea vremii și a locului, cel lovit sigur greșise cu ceva. Meg nu fusese ascultată, toate obiecțiile fiindu-i aspru sancționate, metamorfozându-se treptat într-un trup lipsit de suflet, de care ceilalți se foloseau pentru a-și satisface fanteziile bolnave. Dar, într-un final, jocul trebuia să se termine, iar întrebarea e dacă, după toate chinurile îndurate, fata supraviețuise și putuse să aibă o viață normală în continuare.

Poate că ați fi tentați să spuneți, pe bună dreptate, că am dat prea multe spoilere, că am stricat (probabil) surpriza. Ei bine, nu e chiar așa... Romanul lui Jack Ketchum a fost inspirat de un caz real, al morții Sylviei Likens, o tânără maltratată și ucisă de tutorele ei, Gertrude Baniszewski. Chiar dacă povestea de față ne este livrată ca o ficțiune, totuși are și o componentă True Crime, extrem de greu de digerat. Dacă cunoști date despre cazul adevărat, poate că nu vei fi luat pe sus de evenimente. Dar, în necunoștință de cauză, nu-ți vine să crezi de unde a plecat și la ce s-a ajuns. Legat de stil, am regăsit în „Fata din vecini” maniera tranșantă a lui Clive Barker și inocența din scrierile lui John Saul. Și acum, după acest coșmar de aproape 300 de pagini, pot să adaug cartea pe lista cu cele mai oribile lecturi, alături de „Beția sângelui”, de Dean R. Koontz, și „Evanghelia după Satan”, de Patrick Graham. O recomand, n-o recomand, depinde de cât de puternici sunteți emoțional, dar dacă tânjiți după o provocare serioasă, atunci e ce trebuie, evident, cu avertismentul de rigoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       

COMANDĂ CARTEA