ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

marți, 22 iunie 2021

Lupta lui Amani de Alwyn Hamilton


Titlu: Lupta lui Amani  

Serie: Rebelul nisipurilor #3

Autor: Alwyn Hamilton

Editura: NEMIRA

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 496

 

Să înceapă bătălia finală!

Când Amani a scăpat din orașul său natal, nu și-a imaginat că o să intre în rândul revoluționarilor și cu atât mai puțin că o să ajungă lidera lor. Dar, după ce nemilosul sultan din Miraji l-a încarcerat pe prințul rebel Ahmed în orașul mitic Eremot, ea nu mai are de ales.

Înarmată doar cu un revolver, inteligența și puterile ei demdji, Amani trebuie să adune un grup de răzvrătiți și să pornească într-o misiune de salvare prin deșertul neiertător, spre un loc care nu există pe nicio hartă.

Pe măsură ce camarazii ei cad răpuși, Amani începe să se întrebe dacă este, cu adevărat, comandanta de care aceștia au nevoie sau dacă nu cumva îi duce spre o moarte sigură.

 

„Autentică, romantică și extrem de antrenantă... O să fiți mereu de partea lui Amani în timpul aventurilor ei.“

Rae Carson

„Pentru prima dată în viața mea, eram singură.

Nu mai eram înghesuită într-o căsuță amărâtă împreună cu copiii mătușii mele.

Nu eram nici cu Jin, într-o caravană care traversa deșertul.

Nu eram nici într-un cort în tabăra rebelilor și n-o mai aveam pe Shazad alături, să-mi sară în apărare dac-aș fi avut nevoie.

Nu eram înconjurată de femei în harem. […]

Mi-am dorit să fac în așa fel, încât să îi țin pe toți departe de primejdie, însă acum nu-l mai aveam pe Jin să mă susțină.

Și nu îi mai aveam nici pe gemeni să mă ia în zbor de aici dacă totul mergea prost. Nu îl aveam pe Sam să trântească o glumă cum știa el, să alunge tăcerea care îmi făcea mintea să hoinărească departe, în locuri înfricoșătoare.

Eram în iad, și intrasem aici de bunăvoie.“


PRECOMANDĂ CARTEA


joi, 17 iunie 2021

Recenziile lui Gică 39 - Vânătorii de capete de Jo Nesbø


Titlu: Vânătorii de capete  

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Hodejegerne (2008)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 3,82 (din 35.954 note)

 

            După ce am încercat două volume din seria Harry Hole („Liliacul” şi „Fantoma trecutului”), la care am renunţat după câteva zeci de pagini, am decis să le dau o şansă şi cărţilor individuale ale lui Jo Nesbø. Astfel, norocul a fost de partea mea atunci când a apărut „Fiul”, un roman pe care l-am citit într-o singură zi. În momentul în care am închis cartea, mi-am dat seama că da, veştile sunt adevărate, Nesbø este unul dintre cei mai originali autori norvegieni. Iar în urma unui schimb de comentarii pe Goodreads, despre Stefan Ahnhem şi autorul de faţă, am decis că e cazul să mai lecturez încă un volum standalone, iar astfel am luat din bibliotecă „Vânătorii de capete” şi m-am  pus pe citit.

În rolul principal îl avem pe Roger Brown, un tip mic şi al dracu, care lucrează la o corporaţie de succes din Oslo, slujba lui fiind cea de a găsi oameni noi pentru diverse posturi importante. Pe lângă locul perfect de muncă, el are şi o soţie superbă, pe care o iubeşte enorm. Însă Roger nu este cine pare la prima vedere, pentru că el are şi o viaţă secretă despre care nu ştie aproape nimeni, fiind un iscusit hoţ de tablouri. Totul bine, ilegal şi frumos, până când soţia lui, Diana, i-l prezintă pe Clas Greve, un om inteligent şi carismatic, posibil persoana perfectă pentru una dintre cele mai înalte funcţii din companie. Atunci când Roger află că Greve deţine o pictură celebră, despre care se crede că ar fi dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrurile se potrivesc la fix, iar protagonistul nostru se pune pe treabă.

Mi-a plăcut mult faptul că nu avem de-a face cu nişte personaje superficiale, ci cu nişte caractere înzestrate cu atât de mult realism, încât ai impresia că ele chiar există. Pe lângă că sunt veritabile, ele nu pot fi încadrate în roluri pozitive sau negative. E drept că Roger este personajul principal al cărţii, însă asta nu îl pune, neapărat, într-o postură de erou. El nu ajunge să lupte pentru dreptatea socială, ci pentru salvarea sa, văzând confruntarea cu Greve ca pe o vendetă proprie. În buna tradiţie a Doctorului Jekyll şi a Domnului Hyde, Roger are două vieţi, una luminoasă, în care se află în centrul atenţiei şi este apreciat de toată lumea, şi una întunecată, în care se ocupă cu sustragerea picturilor valoroase, din casele candidaţilor pe care îi intervievează.

Întregul volum al lui Nesbø este realizat pe polemica dintre esenţă şi aparenţă. La prima vedere, nu ai crede că Roger e un infractor, iar în cazul lui Clas Greve, ai impresia că faptele vitejeşti, pe care le relatează, sunt pură ficţiune. Bineînţeles, asta până la proba contrarie, când cele două personaje devin vânător şi vânat. Astfel, scenariul se schimbă complet, iar Roger, dintr-un vânător de capete inteligente pentru corporaţie, devine o pradă care trebuie să recurgă la gesturi radicale, pentru a se salva din ghearele prădătorului.

Însă ceea ce iese în evidenţă, nu doar în volumul de faţă, ci în toate scrierile autorului norvegian, este stilul detaşat şi ironic în care e relatată povestea. Personajul ajunge să-şi analizeze situaţiile prin care trece, observând coincidenţe şi lucruri similare acolo unde alţii ar vedea doar fapte lipsite de profunzime. De altfel, Roger este un protagonist pe care nu ai cum să nu-l simpatizezi, mai ales după ce-i devii complice la jafuri. Nu banii îl fac să recurgă la furt, ci sentimentul că poate să o facă şi senzaţia pe care o simte în momentul în care comite delictul.

Nu cred că e nevoie să spun mai multe, pentru că sunt sigur că publicul român este destul de familiarizat cu fenomenul Jo Nesbø, mai ales că există, în ultima vreme, o mulţime de cărţi traduse de la acest autor. Ştiu că este şi o ecranizare a acestui volum, însă nu m-a interesat să văd cum a fost transpusă povestea în imagini, dar cred că nici o adaptare nu ar reuşi să redea, atât de autentic, vocea naratorului.

Sunt curios, care a fost cartea voastră preferată de Jo Nesbø?

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 15 iunie 2021

Panica de Lauren Oliver


Titlu: Panica 

Autor: Lauren Oliver

Editura: NEMIRA

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

 

Într-un orășel sărac, unde tinerii simt că se sufocă, singurul lucru care le mai poate reda senzația că sunt liberi este jocul Panica, ale cărui probe sunt îngrozitor de periculoase.

Heather vrea să participe la competiția care a devenit legendară în rândul celor din ultimul an de liceu, fiindcă premiul de 67 000 de dolari i se pare imens. Nu s-a considerat niciodată neînfricată, dar, când află că are pentru cine să lupte, descoperă că e mai curajoasă decât își imaginase.

Lui Dodge nu i-a fost niciodata frică de Panica. Secretul pe care-l păstrează cu sfințenie îl va ajuta să treacă prin joc. Dar nu știe că nu e singurul care are secrete.

Pentru Heather și Dodge jocul aduce alianțe noi, revelații uluitoare și înfiriparea primei iubiri. Dar și conștientizarea faptului că, uneori, lucrurile de care ne temem sunt chiar acelea de care avem cea mai mare nevoie.

„Dodge fu unul dintre primii ajunși sus, pe gard. În jurul lui erau și alți jucători, care mormăiau și respirau greu și ale căror trupuri se loveau de al lui, dar îi ignoră, concentrându-se, în schimb, asupra mușcăturii lanțului din palmă și asupra propriei respirații, asupra secundelor care se scurgeau ca apa. Totul ținea de sincronizare, ca în magie: planificare, cunoaștere, păstrarea calmului sub presiune... Puteai să anticipezi răspunsul altei persoane; puteai să îți dai seama ce vor face alții, ce vor spune sau cum vor reacționa, încă înainte să o facă. Iar Dodge știa prea bine că nu va dura mult până când Donahue va ieși cu o armă.“


COMANDĂ CARTEA


Recenziile Mădălinei 11 - Offline de Arno Strobel


Titlu: Offline  

Autor: Arno Strobel

Editura: Lebăda Neagră

Titlu original: Offline (2020)

Traducere de Adriana Marinescu

Anul apariţiei: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,81 (din 1.730 note)

 

M-am apucat de „Offline” într-o seară, pe la 22:30, şi, sinceră să fiu, nu cred că a fost cea mai inspirată idee. Am reuşit să citesc doar şase pagini, suficient cât să mă apuce frica şi să-mi fac o părere despre ce mă aşteaptă. Vă daţi seama că nu am renunţat, aşa că am revenit a doua zi cu forţe proaspete, gata să fac faţă vocilor macabre care pregătesc fundalul unor crime de-a dreptul îngrozitoare. Arno Strobel face uz de toate elementele necesare pentru a construi un Thriller cu nuanţe Horror de toată frumuseţea – captivant, plin de suspans, cu o atmosferă întunecată, aşa cum numai un bun scriitor german ar putea realiza. Este un roman de criză în care timpul şi spaţiul sunt în avantajul criminalului, şi în care orice pas greşit îi poate aduce pe protagonişti mai aproape de moarte.

O echipă de  IT-şti este trimisă, de firma la care lucrează, într-o vacanţă de relaxare, iar singura condiţie care li se impune este să nu aducă nici un dispozitiv electronic cu ei. Până aici, totul e cât se poate de normal şi de inofensiv, însă excursia lor se va transforma curând într-un adevărat coşmar şi într-o cursă contracronometru pentru supravieţuire. La grupul lor se vor alătura trei instructori şi cei doi administratori ai hotelului în care vor fi cazaţi. Numărul personajelor ajunge, astfel, la treisprezece, un număr ghinionist ce nu este ales întâmplător. Ei vor rămâne blocaţi într-un hotel nefuncţional, îngropat sub zăpezi, departe de civilizaţie şi fără posibilitatea de a cere ajutor. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când îşi dau seama că printre ei se află un criminal periculos care nu stă cu mâinile în buzunar şi decide să-şi pună în aplicare planurile odioase. Nimic nu mai e sigur, încrederea devine ceva rar, groaza fiind cea care face legea.

Personajele sunt prezentate ca un grup compact, astfel încât nu avem timp să aflăm individualităţi despre ele. Abia în momentul în care sunt puse într-o situaţie limită, personalităţile lor ies cât de cât la iveală. Cei treisprezece „prizonieri” sunt departe de a lucra împreună, pentru a-l găsi pe adevăratul criminal. Fiecare încearcă să-şi demonstreze nevinovăţia, dar şi să arate cu degetul spre celălalt care devine proiecţia unui posibil ucigaş psihopat. Ceea ce descoperă unii despre alţii este doar o formă de dezvinovăţire, ci nu o dorinţă de a se cunoaşte, iar asta face ca multe aspecte din viaţa personajelor să rămână în aer. Ritmul alert al acţiunii şi durata scurtă de timp în care au loc toate aceste evenimente tulburătoare, la care se adaugă finalul brusc al romanului, m-au făcut să simt nevoia unui epilog în care să mi se explice ce s-a întâmplat cu fiecare personaj în parte, însă, mai mult ca sigur, nu asta este ceea ce contează.

Dintre toate aceste personaje egoiste, protagonista, Jenny, iese în evidenţă prin atitudinea altruistă de care dă dovadă. Ea este singura care se străduieşte, până la un punct, să ţină grupul unit, pentru a nu mai apărea şi alte victime. Deşi are o gândire practică, Jenny e şi naivă, trăgând concluzii pripite. Însă e greu să gândeşti la rece atunci când trebuie să-ţi împarţi spaţiul personal cu nişte oameni pe care abia îi cunoşti sau când poţi fi următoarea victimă. Fiecare are ceva de ascuns, un trecut dubios sau nişte simple nimicuri care pot da naştere prejudecăţilor şi care pot asigura un loc pe lista suspecţilor.

Arno Strobel se foloseşte de motive şi simboluri gotice, pentru a construi un Thriller aparte. Spaţiul în care personajele rămân blocate poate fi comparat cu unul dintre acele castele bântuite, doar că aici, forţa malefică este reprezentată de o persoană în carne şi oase. Cei doi administratori ai hotelului sunt personajele tipice pe care le-ai bănui, în primul rând, de crimă. Ei sunt nişte maeştri ai locului, cei care ştiu ce se ascunde în fiecare cameră, şi, totodată, sunt cele mai pasive personaje.

Nu vreau să vă stric surpriza, aşa că mă voi opri aici cu comentariile. Romanul lui Strobel mi-a adus aminte de Taylor Adams, iar dacă v-a plăcut „Fără ieşire”, „Offline” va fi cireaşa de pe tort. Cartea are tot ce-i trebuie pentru a te ţine în priză: suspans, acţiune, elemente terifiante şi piste greşite care îţi vor pune instinctele la încercare. Recomand acest volum tuturor celor care vor să aibă parte de senzaţii tari înainte de a pune capul pe pernă! 😉


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 9 iunie 2021

Recenziile Mădălinei 10 - Misterul ulmului de Tana French


Titlu: Misterul ulmului  

Autor: Tana French

Editura: NEMIRA

Titlu original: The Witch Elm (2018)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,60 (din 82.980 note)

 

            Dacă ar fi să fac o listă cu romanele care m-au dezamăgit, cea mai recentă carte a autoarei irlandeze Tana French s-ar regăsi, cu siguranţă, printre titluri. M-am apucat de „Misterul ulmului” din curiozitate, dar şi din dorinţa de a participa la Clubul de Carte Cluj din această lună. Am început lectura cu gândul că voi citi un Thriller bun, plin de acţiune, aşa cum promite şi descrierea, însă elementele specifice acestui gen pot fi numărate pe degetele de la o mână. Deşi în fundal se află o crimă petrecută cu mult timp în urmă ale cărei dovezi ies la iveală abia acum, suspansul lipseşte cu desăvârşire. Avalanşa de amănunte neesenţiale mi-a îngreunat mult lectura, transformând unele scene interesante într-o tortură  clasică a la Balzac. Dar înainte să vorbesc despre detalii, haideţi să vedem de unde a început totul…

            Toby, protagonistul poveştii noastre, are una dintre cele mai bune vieţi posibile. El este un om încrezător, descurcăreţ, cel care are soluţia potrivită pentru orice problemă. Are o iubită frumoasă şi deşteaptă, un loc de muncă la care este apreciat, nu a fost bolnav nici o zi din viaţa sa, nu a avut de-a face cu poliţia şi nu s-a implicat în afaceri ilegale sau chiar dacă a făcut-o, a fost suficient de deştept încât să iasă basma curată de fiecare dată. Cu alte cuvinte, putem spune că Toby este un om norocos din toate punctele de vedere. Însă norocul său nu poate dura la nesfârşit. Într-o seară este „vizitat” de doi hoţi misterioşi care, pe lângă faptul că îi sustrag câteva obiecte valoroase, îl lasă aproape mort. Trauma pe care o suferă, în urma acestei întâmplări tragice, îl va transforma într-o umbră a ce a fost odată, pierzându-şi toate calităţile ce îi asigurau un loc privilegiat în societate.

            Protagonistul nostru începe un proces anevoios de recuperare atât fizică, cât şi psihică. El se retrage în casa unchiului său bolnav de cancer, îngrijindu-l pe acesta şi ţinându-i companie în ultimele luni de viaţă. Progresul pe care îl face spre vindecare este brutal întrerupt de descoperirea unui schelet uman în ulmul bătrân din grădina casei.

Autoarea nu insistă pe ancheta detectivistică, pe acţiune sau pe crimă, ci se concentrează pe prezentarea cât mai fidelă a sentimentelor protagonistului, pe relaţiile de familie şi pe modul în care secretele pot fi păstrate şi îngropate, chiar dacă poliţia face tot posibilul să-l descopere pe adevăratul criminal. Problema acestui roman constă în faptul că avem de-a face cu ideea de criminal, nu cu o persoană dereglată activă care împarte orori în stânga şi-n dreapta, ceea ce face ca acţiunea să fie foarte statică. Putem spune că este un roman care are ca punct de plecare construirea unui ucigaş marionetă care ajunge să facă ceea ce a fost creat să facă. Evenimentele care au loc par să fie regizate, fapt care limitează sau, mai bine spus, anulează cu totul hazardul care distruge monotonia. Deşi personajele sunt construite ca la carte, cât se poate de umane, cu personalităţi bine conturate şi diferite, ele nu evoluează în nici un fel, ba chiar pare să aibă loc un proces invers. Ele devin martore pasive ale unei descoperiri care le dă viaţa peste cap, ajungând să recurgă la cele mai josnice gesturi, pentru a-şi păstra o moralitate aparentă.

Cu excepţia protagonistului, cele mai interesante personaje mi s-au părut unchiul Hugo şi Leon, vărul lui Toby. Unchiul Hugo este un bătrânel inofensiv, dar care ascunde un mare secret. Pe lângă faptul că se ocupă cu dezgroparea trecutului altora, el încearcă să ascundă cât mai bine anumite fapte de demult. Mai mult decât atât, el este un familist care alege să-şi protejeze rudele cu orice preţ. Pe de altă parte, îl avem pe Leon. Rolul său nu este foarte important, însă este demn de luat în seamă, pentru că reprezintă o minoritate, făcând parte din comunitatea LGBTQ. Deci, din acest punct de vedere, romanul promovează corectitudinea politică.

Cred că v-am asaltat cu prea multe detalii. Mă voi opri aici înainte de a întrece măsura. Mi-a plăcut mult ideea principală, însă nu şi modul în care autoarea a ales să o expună în roman. Mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu ar fi fost prezente atât de multe amănunte care să îngreuneze acţiunea şi să diminueze suspansul. Altfel, cartea ar fi fost chiar bună. „Misterul ulmului” este primul volum pe care îl încerc de la Tana French, însă mi-aş dori să nu fie ultimul, chiar dacă stilul ei nu este tocmai pe gustul meu.

 Voi ce mi-aţi recomanda?

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 8 iunie 2021

Recenziile lui Gică 38 - Escape Room. Camera groazei de Maren Stoffels


Titlu: Escape Room. Camera groazei   

Autor: Maren Stoffels

Editura: PUBLISOL

Titlu original: Escape Room (2017)

Traducere de Alexandru Boțea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,26 (din 1.327 note)

 

Cartea de faţă ne prezintă povestea unui grup de adolescenţi care ia decizia de a participa la un Escape Room. Alissa, Mint, Sky şi Miles sunt patru tineri curajoşi care nu pot refuza o provocare. Iar atunci când aventura începe, lucrurile nu par să fie în regulă. Cineva i-a atras într-o capcană, iar acum nu mai vrea să le dea drumul. Nu e suficient să rezolve ghicitori şi să evadeze din camere, acum ei trebuie să se salveze din mâinile unei minţi tulburate, o persoană care vrea cu orice preţ să se răzbune.

„Escape Room. Camera groazei” este un roman Young Adult ce se vrea a fi Horror. Sunt puţin sceptic cu privire la cel de-al doilea gen, deoarece există foarte puţine elemente înfricoşătoare. De altfel, groaza este resimţită doar de personaje, lectura fiind foarte comodă. Nu am simţit fiori, ci doar un sentiment puternic de claustrare. În altă ordine de idei, locul în care se întâmplă acţiunea este perfect pentru a amplifica stările sufletești, iar eroii noştri au din plin ce să arate. Compasiune, înţelegere, dragoste, ură – toate ies la iveală odată ce tinerii sunt închişi împreună. Unele stări sunt obişnuite pentru ei, iar altele iau naştere din frustrări care nu au fost exprimate. În acest experiment, relaţiile dintre subiecţi ori devin foarte strânse, ori se destramă cu totul.

Autoarea lucrează cu arhetipuri adolescentine, fiecare personaj având un rol specific în poveste. Alissa este frumuseţea şcolii, fata care atrage atenţia oriunde se duce. Faţă de ea, Mint este deşteapta clasei, individa care are la ea mereu toate răspunsurile şi care preferă să rezolve o ecuaţie complicată, decât să piardă o oră stând să se machieze. Cele două tinere sunt personalităţi opuse, dar, totuşi, complementare. Mint are nevoie de Alissa ca să iasă în evidenţă, iar Alissa are nevoie de o prietenă devotată ca Mint. Cei care ies puţin din schemă sunt băieţii. Sky este acel tip arătos cu care ai vrea să-ţi petreci serile, carismatic şi foarte sigur pe el. Însă acesta are un secret pe care nu este, încă, pregătit să-l împărtăşească. Spre deosebire de toţi ceilalţi, Miles este cea mai interesantă persoană, pentru că este băiatul nou despre care vrei să ştii totul, şi care reuşeşte să te cucerească prin aerul lui misterios. El reprezintă o enigmă pentru ceilalţi, având un trecut pe care încearcă să-l ţină ascuns.

Ideea centrală e bună, însă are multe probleme de construcţie. Evenimentele sunt relatate fugitiv, fapt pentru care povestea îşi pierde din consistenţă. Personajele sunt clasice şi nu poţi să le dai mult credit, iar timpul este redus, ceea ce face ca evoluţia sau involuţia protagoniştilor să pară artificială. Per ansamblu, dacă trecem cu vederea punctele slabe, e o carte uşoară şi simpatică, care poate fi parcursă într-o seară, fiind o lectură de câteva ore.

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 3 iunie 2021

Recenziile lui Gică 37 - Proiectul Hail Mary de Andy Weir


Titlu: Proiectul Hail Mary  

Autor: Andy Weir

Editura: NEMIRA

Titlu original: Project Hail Mary (2021)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 4,59 (din 24.479 note)

 

            După cum v-aţi dat seama deja, genul meu preferat este thrillerul. Însă, din când în când, mă mai încumet să citesc şi câte o carte fantasy sau science-fiction. După ce am văzut că Editura Nemira face mare vâlvă cu cel mai recent roman al lui Andy Weir, am zis că e cazul să văd şi eu pentru ce atâta reclamă. Spre ruşinea mea, nu am citit nici „Marţianul”, nici „Artemis”, însă cartea de faţă a reprezentat o ocazie perfectă pentru a observa capacitatea autorului american de a construi situaţii şi personaje unice. Şi da, m-am îndrăgostit în mod iremediabil de „Proiectul Hail Mary”, o carte superbă care mi-a dovedit, prin zeci de exemple, că universul este mult mai complex decât credeam.

            Undeva, la milioane de kilometri distanţă de Pământ, se află Hail Mary, o navă spaţială al cărei echipaj a fost trimis să găsească o soluţie pentru cataclismul cu care urmează să se confrunte planeta noastră. Soarele este în pericol, iar odată ce acesta îşi va pierde din putere, omenirea nu va mai exista. Aşadar, trei oameni au fost aleşi pentru această misiune. Însă există o mare problemă – doi dintre ei sunt morţi, iar Ryland Grace, singurul supravieţuitor al călătoriei, nu îşi aminteşte cine este, unde se află şi care este misiunea pe care o are de îndeplinit.

            Pe lângă o aventură interstelară unică, romanul lui Andy Weir este şi un manual incredibil despre procesele fizice şi chimice care au loc în univers. Nu de puţine ori m-am confruntat cu termeni sau cu fenomene despre care nu aveam nici o idee, însă lucrurile sunt atât de bine explicate, încât nu am avut nici o problemă cu înţelegerea evenimentelor. Dar ceea ce mi-a făcut lectura extrem de plăcută a fost umorul. De altfel, cum ai putea să supravieţuieşti când ştii că moartea e la o secundă lumină distanţă? Şi nu, sfârşitul nu vine tot timpul de la evenimente mari, precum un asteroid sau o invazie extraterestră. Uneori cele mai mici lucruri pot fi şi cele mai periculoase. Iar ceea ce, cândva, a creat viaţă, acum o poate ucide. 

            Mi-e atât de greu să nu vă dau spoilere, pentru că e aproape imposibil să vorbesc despre carte, omiţând jumătate din ea. Dar asta e, nu pot să vă stric cea mai mare surpriză, şi credeţi-mă că nu exagerez. Aşa că voi alege să vorbesc despre personajul principal. Înainte de toate evenimentele, Ryland a fost un genial profesor de fizică, care nu ezita să discute cu elevii lui despre viteza luminii şi divizarea moleculelor. În prezent, el se află pe Hail Mary şi încearcă să-şi aducă aminte care este rolul lui Aici. Pe măsură ce descoperă nava şi pe unde se află, mai exact, prin Cosmos, amintirile lui încep să revină, lucru care îl face şi mai conştient de situaţia gravă în care se găseşte. Nu se ştie dacă el se va mai putea întoarce acasă, odată ce va găsi o soluţie pentru apocalipsă, iar acest lucru îi confirmă condiţia de mort în viaţă. Ceilalţi doi colegi nu au supravieţuit călătoriei, însă, cu toate că el a rezistat, nu este decât un cadavru într-un imens sicriu alcătuit din oţel şi alte metale.

 Ryland nu a fost ales doar pentru inteligenţa lui uriaşă. Eu cred, mai degrabă, că a fost selectat pentru capacitatea lui de a trata cu ironie şi umor situaţiile extreme. Deşi de multe ori lucrurile merg prost, momentele lui de dezamăgire sunt repede depăşite, iar Ryland încearcă să găsească noi şi noi soluţii. Într-o astfel de conjunctură, depresia ar trebui să se instaureze în mintea personajului, însă protagonistul nostru dă dovadă de o gândire logică care pune accentul pe lucruri practice, şi nu pe sentimente covârşitoare. Deşi sunt explicate, pe parcurs, motivele pentru care el s-a regăsit pe lista echipajului, eu cred că a fost ales după un plan bine stabilit, şi nu după un impuls de moment.

Dincolo de orice analiză, „Proiectul Hail Mary” este o carte fascinantă şi foarte bine scrisă. În spatele teoriilor fizice, chimice şi mecanice se află o umanitate sensibilă care se resimte, în special, la nivelul eroilor. Este o poveste extrem de complexă, pe care Andy Weir o relatează într-un mod atât de lejer încât ai putea s-o citeşti mâncând floricele. Nu vă recomand acest volum, ci vă spun că e obligatoriu să-l lecturaţi. Chiar dacă poate nu va fi pe gustul unora dintre voi, sunt sigur că vor exista câteva momente pe care nu le veţi uita prea curând. Sper ca Editura Nemira sau altcineva să organizeze şi un club de lectură, unde să putem discuta mai multe.

Aţi fi interesaţi?

 

COMANDĂ CARTEA