„Circe” de
Madeline Miller a apărut în limba română anul acesta, la editura Paladin, în
traducerea Ioanei Filat. Este cel de-al doilea roman al autoarei, după „Cântul
lui Ahile” care a apărut la editura Polirom.
O repovestire a
miturilor grecești într-o cheie modernă și originală, o poveste croită la războiul
de cusut, în care fiecare fir se leagă de un altul, creând o privire de
ansamblu asupra credințelor antice
Miller spune
povestea unui personaj mitologic secundar, Circe, fata care s-a născut din
ninfa Perse și zeul soare, Helios sau, după cum este cunoscută, vrăjitoarea
malefică care i-a transformat suita lui Odiseu în porci, iar pe acesta l-a
ținut captiv pe insula sa.
Autoarea își
construiește personajul de la zero. Circe nu este doar în centrul poveștii, ci
ea este chiar vocea care relatează narațiunea. Ea își prezintă familia într-un
mod ironic și amuzant. Helios, marele zeu, joacă dame singur, el face fiecare
mutare, deoarece nu lasă pe nimeni să joace cu el. Perse își cheamă soțul la
culcare, arătându-i formele pline ale trupului. Sexualitatea este cât se poate
de pe față în lumea zeilor. Nici cei mici nu sunt scutiți de scenarii de genul,
ei știu de mici cum merg lucrurile, iar când Circe și fratele ei, Aietes, devin
mai apropiați, ceilalți frați bănuiesc un incest, un lucru pe cât se poate de
normal.
Circe este un
personaj atipic. Ea este înzestrată cu conștiință și ajunge să judece între
bine și rău și devine o voce a milei și a rațiunii. Se taie în palmă ca să-și
vadă propriul sânge, ceea ce este o blasfemie la adresa semenilor ei, îi dă o
cupă cu nectar lui Prometeu să bea, după ce el e pedepsit și se îndrăgostește
de un muritor de rând.
Până să ajungă la
figura vrăjitoarei din Odiseea, Miller prezintă faptele care au dus la această
devenire, transformarea lui Glaucos în zeu și a ninfei Scylla în monstrul
mării.
Cu toate că lumea zeilor ar trebui să fie imbatabilă, măreților
conducători și veghetori li se face frică când află de noua îndeletnicire a lui
Circe și a fraților săi. Ajungem la o divizare a unei lumi vechi în care doar
zeii aveau puterea, și o forță nouă pe care o pot dobândi și muritorii.. Pentru
că zeii știu de frică, îi cer lui Helios să-și ducă fiica pe o insulă pustie.
Până în acest
moment e super ok povestea, dar de aici, după părerea mea, lucrurile încep să
ia o turnură cam aiurea. Mitul este lăsat în fundal, și este scoasă în evidență
miza feministă. După o perioadă temporală zeiască, căci altfel nu-i pot spune, pentru
că zeii sunt nemuritori și nu prea țin cont de timp, insula devine un cămin
pentru ninfele abuzate care au fugit de soții lor violenți. Circe nu se prea
înțelege cu fugarele, din cauză că ele nu vor să o ajute cu lucrul în
gospodărie. Aici e, din nou, o digresiune între femeia veche canonică și noua
ființă care s-a emancipat. De altfel, există personaje feminine care își doresc
să iasă din convenție, Circe, în final, vrea să plece de pe insulă, iar
Penelopa este cea care devine vrăjitoarea de pe Aiaia. Dacă vorbim de bărbați,
ei sunt priviți mai mult ca niște ființe fără minte. Odiseu nu este
caracterizat prin curaj și forță, ci prin orgoliu și șiretenie, iar după ce el
ajunge, într-un final, acasă, comportamentul său față de consoartă, fiu și
locuitorii de pe Itaca este respingător.
Nu pot să spun că
mi-a plăcut în totalitate acest roman. Da, faptul că autoarea te face să îți
aduci aminte de unele mituri care te-au fascinat în copilărie sau adolescență,
asta e ok, dar, în schimb, mi s-a părut aproape totul prea impregnat de
feminism. Lăsând la o parte, aspectul
ideologic al romanului, este de apreciat modul în care cuvântul îi este dat
unui personaj cu o importanță nu atât de mare în legende. Dacă sunteți fanii rescrierilor, merită să
citiți această poveste și să observați cum unor personaje care ar trebui să
ilustreze doar niște simple funcții, le este construit un întreg complex
psihologic.
