marți, 27 iulie 2021

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon


Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA


luni, 12 iulie 2021

Recenziile lui Gică 40 - Fecioarele de Alex Michaelides


Titlu: Fecioarele  

Autor: Alex Michaelides

Editura: Litera

Titlu original: The Maidens (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,74 (din 28.906 note)

 

Sincer, nu mă aşteptam să citesc un roman atât de bun. Aveam un presentiment că cel de-al doilea volum al lui Alex Michaelides va fi un eşec total. Mă gândeam că autorul a dat de faimă, iar, în consecinţă, nu se va axa aşa de mult pe poveste, totul devenind o chestiune comercială. Nici că puteam să mă înşel mai tare…

Un investigator prea raţional, un criminal care pare să ucidă cu sânge rece şi foarte calculat şi o atmosferă ce ne poartă înapoi în timp, într-un loc şi într-o perioadă în care crima era justificată, iar oamenii erau doar nişte pioni ai sorţii – despre asta este cartea lui Alex Michaelides, un maestru al scrierii care mi-a aruncat suspiciunile în aer a doua oară.

 „Fecioarele” e un thriller foarte bine realizat, în care vechile mituri din Grecia Antică se împletesc cu psihanaliza, redând o poveste pe cât de originală, pe atât de incitantă. Pe de o parte, roman de suspans, pe de alta, un text despre întunericul din psihicul uman, cartea de faţă a reprezentat o lectură fascinantă, plină de personaje bizare – un potpuriu de figuri şi de imagini a căror vitalitate ia naştere din moarte şi ajunge, în final, să se întoarcă tot în negura din care a fost plămădită.

Edward Fosca este profesor de tragedie greacă la Cambridge şi e unul dintre cei mai iubiţi oameni ai colegiului. El este atât de îndrăgit, încât îşi are propriul cult de studente, care sunt cunoscute drept „Fecioarele”. Se pare că inteligenţa şi carisma l—au dus foarte departe, oferindu-i un loc de seamă atât între studenţi, cât şi între intelectualii locului. Însă faima îşi are şi ea punctele slabe, iar atunci când una dintre tinere este găsită moartă, lucrurile o iau razna, iar cineva este sigur că Fosca e vinovat de crimă. Acel cineva este Mariana Andros, o psihoterapeută care, odată ce află despre evenimentul cumplit, vine, cât poate de repede, la universitate, pentru a avea grijă de nepoata ei, Zoe. Nu doar că fata ucisă era prietenă bună cu Zoe, aceasta făcea parte şi din aşa-zisul cult al „Fecioarelor”, lucru care confirmă, într-un fel sau altul, apartenenţa lui Edward Fosca la delict.

La fel ca în cazul primului roman al lui Michaelides, nici aici nu avem un detectiv în rolul principal, ci un terapeut care încearcă să-şi pună la contribuţie cunoştinţele, pentru a elucida un mister complex. Mariana nu este un specialist care lucrează cu indicii fizice, ea se axează, în special, pe psihicul uman şi pe traumele care ar putea duce la o crimă atât de oribilă. În viziunea ei, nu există criminal fără scrupule, ci o minte bolnavă care, la un moment dat, a luat contact cu violenţa, iar acum a ajuns să o folosească, pentru a-şi duce la sfârşit planurile. Însă instinctul raţional al Marianei nu o face decât să meargă orbeşte într-o singură direcţie, fiind sigură că Edward Fosca e criminalul. Nu pot să vă dezvălui dacă asta e adevărat sau nu, însă, după cum ştim cu toţii, romanele poliţiste nu încep niciodată cu ucigaşul.

Mi s-a părut că povestea de faţă constituie o farsă imensă la adresa cititorului. De la început avem un investigator şi un presupus vinovat, nu mai e nevoie decât de nişte indicii valide care să lege povestea, urmând ca Fosca să fie aruncat în temniţă. Un aspect interesant e că profesorul de tragedie antică nu e singurul pe care autorul l-a înzestrat cu trăsături culpabile. Mai există câteva personaje care ar putea foarte uşor să fie plasate în poziţia de ucigaş, datorită unor detalii minore, pe care naratorul le plasează în diverse locuri din poveste.

            Însă lucrul care face din acest volum o lectură fascinantă este aura elină care învăluie locul şi personajele. Crimele nu sunt simple crime, ele constituie jertfe umane aduse unei zeiţe păgâne, o figură răzbunătoare pe care Hades a răpit-o în Infern. Cultul „Fecioarelor” poartă imaginea Persefonei, iar din această cauză, omorurile nu doar că sunt justificate, ci capătă şi un caracter sacru. În plus, locul, fiind o universitate, este perfect pentru reînvierea unei tradiţii străvechi, tinerele fiind iniţiate în viaţă şi în moarte, cu scopul de a lua contact cu necunoscutul sau cu „misterul”, aşa cum i se spunea, în antichitate, la Eleusis.

. Ştiu ce a reprezentat „Pacienta tăcută”, însă, credeţi-mă, romanul de faţă este de zece ori mai bun şi mai puternic. Aşa că sfatul meu este să puneţi cât mai repede mâna pe carte şi să vă bucuraţi de o poveste excepțională, care se va juca, în continuu, cu mintea voastră, urmând să vă proiecteze într-un deznodământ incredibil și răvășitor.  

 

COMANDĂ CARTEA


vineri, 25 iunie 2021

Noutăți - Editura Lebăda Neagră: Dispăruții de Dirk Kurbjuweit & Cadoul de Sebastian Fitzek (Ediție broșată)


Titlu: Dispăruții  

Autor: Dirk Kurbjuweit 

Editura: Lebăda Neagră

Traducere de Andreea Odoviciuc

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 392

 

,,Dispăruții” - un roman despre cel mai spectaculos caz penal din istoria germană.

Hanovra, 1923. Băieți care dispar, unul după altul, fără urmă. La început, polițiștii suspectează că aceste dipariții au la bază motivații politice - probabil că cei dispăruți sunt comuniști, care s-au orientat către nou-formata URSS sau sunt victime ale Partidului Nazist în plină ascensiune. Cu toate acestea inspectorul Robert Lahnstein începe să creadă că sunt în joc sunt mult mai multe forțe sinistre: posibil un ucigaș în acțiune? Poate Lahnstein să-l găsească pe criminal înainte ca acesta să comită o nouă crimă?

Bazat pe adevăratele crime ale lui Fritz Haarmann, legendarul Măcelar din Hanovra, acest nou roman captivant al lui Dirk Kurbjuweit explorează adâncimile depravării umane și oferă un portret întunecat al dreptății în timpul Republicii de la Weimar.

 

COMANDĂ CARTEA



Titlu: Cadoul 

Autor: Sebastian Fitzek

Editura: Lebăda Neagră

Traducere de Andreea Odoviciuc

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 416

 

,,Cadoul” - un thriller psihologic fascinant, un joc de puzzle plin de coduri și secrete.

Milan Berg se află la un semafor când o mașină oprește lângă el. Pe bancheta din spate, o fată îngrozită. Disperată, ea aruncă o bucată de hârtie pe fereastră. Un strigăt de ajutor? Milan nu poate citi - este analfabet! Unul dintre cele peste șase milioane din Germania. Dar el simte: fata este în pericol de moarte.

Conform cercetărilor recente, în Germania locuiesc peste 6,2 milioane de oameni „insuficient literați”, cunoscuți și sub numele de analfabeți funcțional. (Asta înseamnă un grup mai mare decât cel al persoanelor care iau o carte în mână o dată pe săptămână!) Adulți ale căror abilități de scriere și citire nu sunt suficiente pentru a le permite să participe la viața socială și profesională așa cum suntem obișnuiți noi. De exemplu, pentru că nu pot să descifreze ecranul cu instrucțiuni al automatului cu bilete de călătorie, nu pot să deslușească ce scrie pe formularul de înregistrare la evidența populației sau 408 nu pot citi meniul din restaurant. Să nu mai vorbim de prospecte, manuale de utilizare, articole de ziar, reviste, cărți, scrisori, articole online sau postări de pe rețelele sociale. Noi, cei care putem citi, nu ne putem imagina cu ce greutăți se confruntă acești oameni în lumea scrisului în care trăim cu toții. (fragment din carte)


COMANDĂ CARTEA

marți, 22 iunie 2021

Lupta lui Amani de Alwyn Hamilton


Titlu: Lupta lui Amani  

Serie: Rebelul nisipurilor #3

Autor: Alwyn Hamilton

Editura: NEMIRA

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 496

 

Să înceapă bătălia finală!

Când Amani a scăpat din orașul său natal, nu și-a imaginat că o să intre în rândul revoluționarilor și cu atât mai puțin că o să ajungă lidera lor. Dar, după ce nemilosul sultan din Miraji l-a încarcerat pe prințul rebel Ahmed în orașul mitic Eremot, ea nu mai are de ales.

Înarmată doar cu un revolver, inteligența și puterile ei demdji, Amani trebuie să adune un grup de răzvrătiți și să pornească într-o misiune de salvare prin deșertul neiertător, spre un loc care nu există pe nicio hartă.

Pe măsură ce camarazii ei cad răpuși, Amani începe să se întrebe dacă este, cu adevărat, comandanta de care aceștia au nevoie sau dacă nu cumva îi duce spre o moarte sigură.

 

„Autentică, romantică și extrem de antrenantă... O să fiți mereu de partea lui Amani în timpul aventurilor ei.“

Rae Carson

„Pentru prima dată în viața mea, eram singură.

Nu mai eram înghesuită într-o căsuță amărâtă împreună cu copiii mătușii mele.

Nu eram nici cu Jin, într-o caravană care traversa deșertul.

Nu eram nici într-un cort în tabăra rebelilor și n-o mai aveam pe Shazad alături, să-mi sară în apărare dac-aș fi avut nevoie.

Nu eram înconjurată de femei în harem. […]

Mi-am dorit să fac în așa fel, încât să îi țin pe toți departe de primejdie, însă acum nu-l mai aveam pe Jin să mă susțină.

Și nu îi mai aveam nici pe gemeni să mă ia în zbor de aici dacă totul mergea prost. Nu îl aveam pe Sam să trântească o glumă cum știa el, să alunge tăcerea care îmi făcea mintea să hoinărească departe, în locuri înfricoșătoare.

Eram în iad, și intrasem aici de bunăvoie.“


PRECOMANDĂ CARTEA


joi, 17 iunie 2021

Recenziile lui Gică 39 - Vânătorii de capete de Jo Nesbø


Titlu: Vânătorii de capete  

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Hodejegerne (2008)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 3,82 (din 35.954 note)

 

            După ce am încercat două volume din seria Harry Hole („Liliacul” şi „Fantoma trecutului”), la care am renunţat după câteva zeci de pagini, am decis să le dau o şansă şi cărţilor individuale ale lui Jo Nesbø. Astfel, norocul a fost de partea mea atunci când a apărut „Fiul”, un roman pe care l-am citit într-o singură zi. În momentul în care am închis cartea, mi-am dat seama că da, veştile sunt adevărate, Nesbø este unul dintre cei mai originali autori norvegieni. Iar în urma unui schimb de comentarii pe Goodreads, despre Stefan Ahnhem şi autorul de faţă, am decis că e cazul să mai lecturez încă un volum standalone, iar astfel am luat din bibliotecă „Vânătorii de capete” şi m-am  pus pe citit.

În rolul principal îl avem pe Roger Brown, un tip mic şi al dracu, care lucrează la o corporaţie de succes din Oslo, slujba lui fiind cea de a găsi oameni noi pentru diverse posturi importante. Pe lângă locul perfect de muncă, el are şi o soţie superbă, pe care o iubeşte enorm. Însă Roger nu este cine pare la prima vedere, pentru că el are şi o viaţă secretă despre care nu ştie aproape nimeni, fiind un iscusit hoţ de tablouri. Totul bine, ilegal şi frumos, până când soţia lui, Diana, i-l prezintă pe Clas Greve, un om inteligent şi carismatic, posibil persoana perfectă pentru una dintre cele mai înalte funcţii din companie. Atunci când Roger află că Greve deţine o pictură celebră, despre care se crede că ar fi dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrurile se potrivesc la fix, iar protagonistul nostru se pune pe treabă.

Mi-a plăcut mult faptul că nu avem de-a face cu nişte personaje superficiale, ci cu nişte caractere înzestrate cu atât de mult realism, încât ai impresia că ele chiar există. Pe lângă că sunt veritabile, ele nu pot fi încadrate în roluri pozitive sau negative. E drept că Roger este personajul principal al cărţii, însă asta nu îl pune, neapărat, într-o postură de erou. El nu ajunge să lupte pentru dreptatea socială, ci pentru salvarea sa, văzând confruntarea cu Greve ca pe o vendetă proprie. În buna tradiţie a Doctorului Jekyll şi a Domnului Hyde, Roger are două vieţi, una luminoasă, în care se află în centrul atenţiei şi este apreciat de toată lumea, şi una întunecată, în care se ocupă cu sustragerea picturilor valoroase, din casele candidaţilor pe care îi intervievează.

Întregul volum al lui Nesbø este realizat pe polemica dintre esenţă şi aparenţă. La prima vedere, nu ai crede că Roger e un infractor, iar în cazul lui Clas Greve, ai impresia că faptele vitejeşti, pe care le relatează, sunt pură ficţiune. Bineînţeles, asta până la proba contrarie, când cele două personaje devin vânător şi vânat. Astfel, scenariul se schimbă complet, iar Roger, dintr-un vânător de capete inteligente pentru corporaţie, devine o pradă care trebuie să recurgă la gesturi radicale, pentru a se salva din ghearele prădătorului.

Însă ceea ce iese în evidenţă, nu doar în volumul de faţă, ci în toate scrierile autorului norvegian, este stilul detaşat şi ironic în care e relatată povestea. Personajul ajunge să-şi analizeze situaţiile prin care trece, observând coincidenţe şi lucruri similare acolo unde alţii ar vedea doar fapte lipsite de profunzime. De altfel, Roger este un protagonist pe care nu ai cum să nu-l simpatizezi, mai ales după ce-i devii complice la jafuri. Nu banii îl fac să recurgă la furt, ci sentimentul că poate să o facă şi senzaţia pe care o simte în momentul în care comite delictul.

Nu cred că e nevoie să spun mai multe, pentru că sunt sigur că publicul român este destul de familiarizat cu fenomenul Jo Nesbø, mai ales că există, în ultima vreme, o mulţime de cărţi traduse de la acest autor. Ştiu că este şi o ecranizare a acestui volum, însă nu m-a interesat să văd cum a fost transpusă povestea în imagini, dar cred că nici o adaptare nu ar reuşi să redea, atât de autentic, vocea naratorului.

Sunt curios, care a fost cartea voastră preferată de Jo Nesbø?

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 15 iunie 2021

Panica de Lauren Oliver


Titlu: Panica 

Autor: Lauren Oliver

Editura: NEMIRA

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

 

Într-un orășel sărac, unde tinerii simt că se sufocă, singurul lucru care le mai poate reda senzația că sunt liberi este jocul Panica, ale cărui probe sunt îngrozitor de periculoase.

Heather vrea să participe la competiția care a devenit legendară în rândul celor din ultimul an de liceu, fiindcă premiul de 67 000 de dolari i se pare imens. Nu s-a considerat niciodată neînfricată, dar, când află că are pentru cine să lupte, descoperă că e mai curajoasă decât își imaginase.

Lui Dodge nu i-a fost niciodata frică de Panica. Secretul pe care-l păstrează cu sfințenie îl va ajuta să treacă prin joc. Dar nu știe că nu e singurul care are secrete.

Pentru Heather și Dodge jocul aduce alianțe noi, revelații uluitoare și înfiriparea primei iubiri. Dar și conștientizarea faptului că, uneori, lucrurile de care ne temem sunt chiar acelea de care avem cea mai mare nevoie.

„Dodge fu unul dintre primii ajunși sus, pe gard. În jurul lui erau și alți jucători, care mormăiau și respirau greu și ale căror trupuri se loveau de al lui, dar îi ignoră, concentrându-se, în schimb, asupra mușcăturii lanțului din palmă și asupra propriei respirații, asupra secundelor care se scurgeau ca apa. Totul ținea de sincronizare, ca în magie: planificare, cunoaștere, păstrarea calmului sub presiune... Puteai să anticipezi răspunsul altei persoane; puteai să îți dai seama ce vor face alții, ce vor spune sau cum vor reacționa, încă înainte să o facă. Iar Dodge știa prea bine că nu va dura mult până când Donahue va ieși cu o armă.“


COMANDĂ CARTEA


Recenziile Mădălinei 11 - Offline de Arno Strobel


Titlu: Offline  

Autor: Arno Strobel

Editura: Lebăda Neagră

Titlu original: Offline (2020)

Traducere de Adriana Marinescu

Anul apariţiei: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,81 (din 1.730 note)

 

M-am apucat de „Offline” într-o seară, pe la 22:30, şi, sinceră să fiu, nu cred că a fost cea mai inspirată idee. Am reuşit să citesc doar şase pagini, suficient cât să mă apuce frica şi să-mi fac o părere despre ce mă aşteaptă. Vă daţi seama că nu am renunţat, aşa că am revenit a doua zi cu forţe proaspete, gata să fac faţă vocilor macabre care pregătesc fundalul unor crime de-a dreptul îngrozitoare. Arno Strobel face uz de toate elementele necesare pentru a construi un Thriller cu nuanţe Horror de toată frumuseţea – captivant, plin de suspans, cu o atmosferă întunecată, aşa cum numai un bun scriitor german ar putea realiza. Este un roman de criză în care timpul şi spaţiul sunt în avantajul criminalului, şi în care orice pas greşit îi poate aduce pe protagonişti mai aproape de moarte.

O echipă de  IT-şti este trimisă, de firma la care lucrează, într-o vacanţă de relaxare, iar singura condiţie care li se impune este să nu aducă nici un dispozitiv electronic cu ei. Până aici, totul e cât se poate de normal şi de inofensiv, însă excursia lor se va transforma curând într-un adevărat coşmar şi într-o cursă contracronometru pentru supravieţuire. La grupul lor se vor alătura trei instructori şi cei doi administratori ai hotelului în care vor fi cazaţi. Numărul personajelor ajunge, astfel, la treisprezece, un număr ghinionist ce nu este ales întâmplător. Ei vor rămâne blocaţi într-un hotel nefuncţional, îngropat sub zăpezi, departe de civilizaţie şi fără posibilitatea de a cere ajutor. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când îşi dau seama că printre ei se află un criminal periculos care nu stă cu mâinile în buzunar şi decide să-şi pună în aplicare planurile odioase. Nimic nu mai e sigur, încrederea devine ceva rar, groaza fiind cea care face legea.

Personajele sunt prezentate ca un grup compact, astfel încât nu avem timp să aflăm individualităţi despre ele. Abia în momentul în care sunt puse într-o situaţie limită, personalităţile lor ies cât de cât la iveală. Cei treisprezece „prizonieri” sunt departe de a lucra împreună, pentru a-l găsi pe adevăratul criminal. Fiecare încearcă să-şi demonstreze nevinovăţia, dar şi să arate cu degetul spre celălalt care devine proiecţia unui posibil ucigaş psihopat. Ceea ce descoperă unii despre alţii este doar o formă de dezvinovăţire, ci nu o dorinţă de a se cunoaşte, iar asta face ca multe aspecte din viaţa personajelor să rămână în aer. Ritmul alert al acţiunii şi durata scurtă de timp în care au loc toate aceste evenimente tulburătoare, la care se adaugă finalul brusc al romanului, m-au făcut să simt nevoia unui epilog în care să mi se explice ce s-a întâmplat cu fiecare personaj în parte, însă, mai mult ca sigur, nu asta este ceea ce contează.

Dintre toate aceste personaje egoiste, protagonista, Jenny, iese în evidenţă prin atitudinea altruistă de care dă dovadă. Ea este singura care se străduieşte, până la un punct, să ţină grupul unit, pentru a nu mai apărea şi alte victime. Deşi are o gândire practică, Jenny e şi naivă, trăgând concluzii pripite. Însă e greu să gândeşti la rece atunci când trebuie să-ţi împarţi spaţiul personal cu nişte oameni pe care abia îi cunoşti sau când poţi fi următoarea victimă. Fiecare are ceva de ascuns, un trecut dubios sau nişte simple nimicuri care pot da naştere prejudecăţilor şi care pot asigura un loc pe lista suspecţilor.

Arno Strobel se foloseşte de motive şi simboluri gotice, pentru a construi un Thriller aparte. Spaţiul în care personajele rămân blocate poate fi comparat cu unul dintre acele castele bântuite, doar că aici, forţa malefică este reprezentată de o persoană în carne şi oase. Cei doi administratori ai hotelului sunt personajele tipice pe care le-ai bănui, în primul rând, de crimă. Ei sunt nişte maeştri ai locului, cei care ştiu ce se ascunde în fiecare cameră, şi, totodată, sunt cele mai pasive personaje.

Nu vreau să vă stric surpriza, aşa că mă voi opri aici cu comentariile. Romanul lui Strobel mi-a adus aminte de Taylor Adams, iar dacă v-a plăcut „Fără ieşire”, „Offline” va fi cireaşa de pe tort. Cartea are tot ce-i trebuie pentru a te ţine în priză: suspans, acţiune, elemente terifiante şi piste greşite care îţi vor pune instinctele la încercare. Recomand acest volum tuturor celor care vor să aibă parte de senzaţii tari înainte de a pune capul pe pernă! 😉


COMANDĂ CARTEA