marți, 8 noiembrie 2022
Editura Lebăda Neagră are plăcerea să vă anunțe noutățile editoriale ale lunii noiembrie
duminică, 30 octombrie 2022
Recenziile Mădălinei 36 - Surorile Hollow de Krystal Sutherland
Titlu:
Surorile Hollow
Autor: Krystal Sutherland
Editura:
STORIA BOOKS
Titlu
original: House of Hollow (2021)
Traducere
de Iulia Dromereschi
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 280
Media
pe Goodreads: 4,07 (din 44.440 note)
Scaperi
chibritul și aprinzi o lumânare, apoi treci pe nesimțite, ca o fantomă, din
cameră în cameră, până când ajungi acolo unde îți dorești, în fața bibliotecii
uriașe, pline cu cărți vechi, prăfuite. Lași lumânarea pe podea, astfel încât pâlpâirile
ei agitate să se răsfrângă asupra cotoarelor mâncate de carii. Îți mijești
ochii ca să citești titlurile șterse, în căutarea unui roman bun cu care să-ți
petreci cea mai înfricoșătoare noapte din an. Dai ușor la o parte liliecii și
păianjenii de plastic care atârnă peste rafturi și întinzi degetele după un
volum nici prea gros, nici prea subțire, dar care aproape ți se dezintegrează
în mână. În clipa următoare, lumina firavă se stinge și se aprinde iarăși, însă
cartea pe care puseseși mâna nu mai e aceeași. Scânteierile flăcării anemice
cad asupra copertei strălucitoare, noi, și a chipului palid, fără ochi, care o
împodobește. Scoți cartea cu grijă, simțind fiorii unei povești palpitante, ce
te va ține cu sufletul la gură.
„Surorile Hollow”, de Krystal
Sutherland, face parte din categoria romanelor care îți pun imaginația la
încercare și te prind în plasa bine țesută a aparențelor înșelătoare, din care
reușești să scapi abia la final. Autoarea creează o poveste Young-Adult Horror,
în centrul căreia se află un univers întunecat în care tot soiul de lucruri
stranii se petrec; o lume care funcționează ca un culoar de legătură între două
dimensiuni fundamental opuse, dar care sunt legate de ființele care le străbat.
Avem de-a face cu un roman în care jocul identitar este dus la un cu totul alt
nivel, unde e suficient să faci doar un pas ca să treci printr-un portal într-o
lume paralelă și în care memoria poate salva sau distruge totul, pentru că...
să știi cine ești cu adevărat, de unde vii și ce ți s-a întâmplat poate fi
esențial pentru cei pe care îi iubești și care te iubesc mai presus de orice.
Iris, Vivi și Grey sunt surori, dar
sunt și cele mai bune prietene, cel puțin așa era înainte ca fiecare s-o
pornească pe drumul ei în viață. În timp ce surorile mai mari, Vivi și Grey,
colindă lumea în lung și-n lat, datorită joburilor pe care le au, Iris, cea mai
mică din familia Hollow, stă acasă cu mama ei, străduindu-se s-o facă mândră,
iar asta presupune, mai înainte de toate, să-și termine liceul și să-i suporte
îngrijorările excesive. Cele trei surori sunt la fel de inteligente, frumoase
și descurcărețe, dar în același timp sunt cât se poate de diferite. Cu toate că
relațiile dintre ele s-au răcit, o tragedie ce a avut loc în copilăria lor, mai
exact cu zece ani în urmă, continuă să le unească și să le tulbure existența.
Fetele Hollow au dispărut într-o seară fără urmă, iar timp de o lună nimeni n-a
reușit să dea de ele, spre disperarea părinților. Însă, la un moment dat,
fetele au reapărut tefere, dar schimbate din punctul de vedere al înfățișării.
Acum au părul alb, ochii întunecați și nicio amintire despre ce s-a întâmplat
cu ele. Din păcate, coșmarul nu ia sfârșit, pentru că Grey dispare a doua oară,
iar surorile ei fac tot ce le stă în putință pentru a o găsi, demers ce le va
destabiliza întreg universul.
Am fost fascinată de modul în care
autoarea se joacă cu mintea cititorului, aruncându-l în mijlocul unor
întâmplări greu de descâlcit. În pofida faptului că acțiunea pare lineară,
stilul e unul cam haotic, ce nu te lasă să te relaxezi prea tare în timp ce
citești, pentru că există posibilitatea să-ți scape ceva esențial. Sunt tentată
să afirm că intriga are și o nuanță subtilă de roman polițist. Cele două surori
adună și urmăresc indiciile lăsate de Grey ca să poată afla adevărul. Fiecare
detaliu contează, chiar dacă la început pare nesemnificativ și prezentat doar
de umplutură. Personajele sunt bine construite, iar întâmplările se derulează
cu o viteză amețitoare, ceea ce m-a deranjat puțin, dar misterele ce zac în
sânul familiei Hollow m-au convins să trec peste acest mic obstacol. Cât despre
elementul horror, ei bine, la acest capitol cred că ar mai fi trebuit lucrat
puțin, dar asta nu înseamnă că n-o să vă înspăimânte.
Iar acum, că umbrele au devenit din
ce în ce mai adânci și cărțile au fost date pe față, e momentul să te așezi în
fotoliul plușat, să aprinzi felinarul în formă de dovleac sculptat și să te cufunzi
în lectură. Citește cartea până la capăt și ignoră sunetele ciudate care vin
de-afară, nu sunt decât stafiile, strigoii, vrăjitoarele și
creaturile monstruoase care își fac de cap prin lume, pentru că asta e noaptea lor.
joi, 27 octombrie 2022
Recenziile lui Gică 91 - Mașina Ernetti de Roland Portiche (Blog Tour #30/2022)
Titlu:
Mașina Ernetti
Serie:
Trilogia Cronovizorului #1
Autor:
Roland Portiche
Editura:
LEBĂDA NEAGRĂ
Titlu
original: La machine
Ernetti (2020)
Traducere
de Otilia-Maria
Cojocaru
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 456
Media pe
Goodreads: 3,85 (din 148 note)
La început, Dumnezeu l-a făcut pe om
după Chipul și Asemănarea Sa, l-a așezat în cel mai frumos loc de pe pământ și
i-a interzis să se atingă de Pomul Cunoașterii, fiindcă această ființă din Lut
și Suflare nu era pregătită să înțeleagă adevărul propriei existențe și al
lumii de care trebuia să se îngrijească. Și pentru că Adam și Eva au încălcat
porunca divină, Creatorul i-a izgonit din Paradis, aruncându-i într-o realitate
pe cât de fascinantă pentru suflet, pe atât de crudă pentru trupurile lor firave. Odată căzut în timp,
omul a avut grijă să-și perpetueze specia, neuitând nici pentru o clipă de
greșeala îngrozitoare pe care a comis-o în Grădina Tatălui Ceresc. Dar, pentru
că Domnul își iubea atât de tare creația, l-a trimis pe Fiul Său să readucă
speranța în lume și să redeschidă, o dată pentru totdeauna, poarta spre Împărăția
Sa Eternă.
De mai bine de două mii de ani,
creștinismul se bazează pe ideea că acest Fiu al lui Dumnezeu chiar s-a pogorât
pe pământ, a înfăptuit o suită de minuni imbatabile și a murit ca un tâlhar,
răstignit pe cruce, sacrificiul său mântuind lumea. Deși, pe lângă cele patru
narațiuni evanghelice, există și o mulțime de vestigii care să confirme acest
fapt, oamenii au devenit cu timpul sceptici și s-au îndepărtat de la adevărata
cale. Dar cum ar fi ca prin intermediul științei să avem acces la adevăr? Cum
ar fi să existe un dispozitiv care să ne arate că evenimentele pomenite în
Cartea Sfântă chiar au avut loc? Ei bine, Părintele Pelegrino Ernetti s-ar
putea să aibă soluția la problema de față, pentru că el crede că ar putea,
sondând istoria, să arate lumii chipul omenesc al lui Iisus Hristos.
După ce este trimis în misiune de
către Papă la o mănăstire unde de curând a murit un celebru călugăr fizician,
care, pentru a-și duce proiectul la bun sfârșit, și-a înscenat, cu câțiva ani
în urmă, sinuciderea, Părintele Ernetti își dă seama că ar putea duce mai
departe munca răposatului, creând o mașinărie care să sfideze barierele
timpului. Prin urmare, studiind notițele cercetătorului și având la dispoziție
o echipă de oameni de știință faimoși, protagonistul nostru inventează o mașină
cu care poate capta imagini din istorie, pe care, după o nuvelă de-a lui Isaac
Asimov, o numește Cronovizorul. Odată introduse coordonatele spațio-temporale exacte,
dispozitivul afișează pe propriul ecran, ca un decupaj în istorie, un filmuleț „în
timp real” cu evenimentele care s-au petrecut chiar în acel moment. Astfel, trecutul
devine accesibil oricărui om, iar adevărul, alterat prin narațiunea orală sau
scrisă, poate fi în sfârșit relevat.
Dar Serviciile Secrete sunt în
continuu cu ochii pe Vatican, iar atunci când vestea despre Cronovizor
părăsește, firește, Arhivele Secrete, atât FBI-ul, cât și MOSSAD-ul vor să afle
care-i treaba cu invenția din sânul Palatului Catolic. Pe lângă agenți, șoaptele
ajung și la urechile Cardinalului Roșu, un călugăr rebel, care ar fi în stare
de orice pentru a-și atinge scopul, cel de a transforma lumea în propriul său
regat religios. De aici, povestea ia o turnură de thriller evanghelic, cu răpiri,
tortură și răsturnări de situație la minut. Însă, cu toate că autorul francez a
încercat să ofere suspans romanului, tensiunea dispare extrem de repede,
deoarece conflictele sunt rezolvate de la o pagină la alta, iar episoadele de
violență sunt redate superficial, latura de thriller fiind doar un pretext ca
volumul să fie asociat cu cărțile lui Dan Brown sau ale altor autor ce
abordează acest subgen.
„Mașina Ernetti” este de la început
până la final un roman științific, și nu un SF, așa cum am fi tentați să credem.
Deși complex, ideea e simplistă, iar miza este îndreptată spre trecut, și nu
spre viitor. Nu contează ce se va întâmpla pe urmă, ci doar dacă Mântuitorul
într-adevăr a existat, Viața și Moartea lui confirmându-ne poziția de adevărați
creștini. De altfel, nici procesul prin care Cronovizorul este asamblat și nici
explicațiile din fizică nu ne sunt relatate cu de-amănuntul. În ciuda acestor
aspecte și a așteptărilor pe care le-am avut, chiar pot să spun că mi-a plăcut
povestea, m-a pus pe gânduri și am fost alături de Ernetti cu tot sufletul la
fiecare sondare în timp. Iar cel mai bun lucru e că povestea nu se termină
aici, pentru că, conform editurii Lebăda Neagră, în luna decembrie a acestui an
va apărea cel de-al doilea volum al trilogiei, iar eu de-abia aștept să
descopăr, împreună cu Roland Portiche, „Secretul din Ierusalim”.
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Roland Portiche:
joi, 20 octombrie 2022
Recenziile Mădălinei 35 - Nicio picătură de băut de Mindy McGinnis
Titlu:
Nicio picătură de băut
Serie:
Nicio picătură de băut #1
Autor:
Mindy McGinnis
Editura:
LEDA EDGE (CORINT)
Titlu
original: Not a Drop to
Drink (2013)
Traducere
de Ionel Ghiragosian
Anul
apariției: 2019
Număr
pagini: 272
Media
pe Goodreads: 3,82 (din 13.116 note)
Din
punct de vedere biologic, omul poate rezista fără mâncare până la 30 de zile,
în condițiile în care își conservă fiecare strop de energie și se hidratează
suficient. Dar fără apă...? Trei zile fără licoarea binefăcătoare, incoloră,
insipidă și inodoră poate conduce la un sfârșit dezastruos. Să ne imaginăm doar
ce se întâmplă dacă punem un burete îmbibat cu apă la soare, într-o zi toridă
de vară. În doar câteva ore vom găsi buretele complet uscat, poate chiar găurit
din cauza căldurii infernale. La fel se petrece și în cazul corpului uman, dacă
nu primește cantitatea zilnică de lichide de care are nevoie pentru a funcționa
așa cum trebuie. Însă într-o lume în care toate sursele de apă sunt poluate și
aproape pe cale de dispariție, iar negocierea cu forțele naturii nu dă niciun
rezultat, să-ți asiguri supraviețuirea poate deveni o muncă de Sisif și vine la
pachet cu asumarea unui rol de ucigaș în serie, totul pentru conservarea
fiecărei picături de apă.
Mindy McGinnis scrie o poveste
captivantă, plină de suspans, în centrul căreia se află un univers ostil, în
pragul colapsului. „Nicio picătură de băut” e cea mai bună distopie pe care am
citit-o în ultimii ani. Am fost fascinată de modul în care autoarea ilustrează
faptele – fie că e vorba despre niște banale acțiuni cotidiene, fie niște
evenimente majore ce pot readuce echilibrul sau, din potrivă, pot căsca o
prăpastie și mai adâncă între membrii unei comunități deja scindate –, toate
sunt descrise cu același patetism înflăcărat și într-un ritm alert, ce nu-ți dă
voie să lași cartea din mână. În structura romanului se împletesc elemente din
toate genurile, nelipsind dragostea, tragedia, supranaturalul, aventura,
misterul, dimensiunea socială și dorința de a preschimba haosul într-o utopie.
Lynn a fost crescută doar de mama ei
și educată să protejeze cu orice preț iazul aflat pe proprietatea lor. De la o
vârstă fragedă, ea a învățat mai întâi să tragă cu arma, și apoi să pună
întrebări. Ocaziile în care fata a trebuit să-și dovedească iscusința n-au fost
puține, din ce în ce mai mulți străini călcându-le pământurile cu scopul de a
face rost de apa potabilă tot mai puțină. Înăbușindu-și remușcările și
regretele, Lynn i-a împușcat pe toți aceia care reprezentau o amenințare, de la
mârșavii orășeni, până la cruzii coioți. Excepție fac doi inamici puternici cu
care fata trebuie să-și regleze niște socoteli, tatăl, care a abandonat-o, și
un coiot fioros, care i-a ucis mama. După acea zi întunecată în care și-a văzut
mama prăbușindu-se sfâșiată, Lynn a rămas singura protectoare a apei mult
râvnite. Însă lucrurile se complică atunci când o familie își ridică tabăra
lângă râu. Tânăra trebuie să treacă peste prejudecățile sădite adânc în inima
ei, să doboare zidurile de neîncredere în semenii ei și să accepte ajutorul
vecinului ciudat, care locuiește la marginea pădurii, dar, cel mai important,
trebuie să accepte schimbarea și faptul că poate alege să procedeze diferit
față de înaintașii săi.
Romanul are la bază sintagma Homo
homini lupus (Omul este lup pentru om), deoarece lumea asta e împărțită
în două facțiuni, vânători și prădători, firește, rolurile fiind
interșanjabile. Pe de-o parte, sunt oamenii care locuiesc la oraș, cei care se
bucură de confort, electricitate și distracție, însă fără să aibă o sursă de
apă din care să se poată alimenta, iar pe de alta, cei care n-au nimic, în
afară de apa pe care o apără cu prețul vieții. Jocul ce ia naștere între cele
două tabere este extrem de violent, capriciile și dorința de bunăstare ale
unora fiind scuza perfectă pentru ceilalți, care caută să stârpească orice
amenințare. Pe lângă acest război ce ar apărea în orice împrejurare de genul
ăsta, autoarea trage subtil un semnal de alarmă și cu privire la poluarea
hidrosferei, fapt ce ar putea conduce cu timpul la formarea unei lumi în care
vom uita că suntem oameni, ne vom lupta între noi, locul milei și al empatiei
fiind luat de egoism. Pe scurt, nu contează peste câte cadavre treci, dacă ce-i
al tău rămâne intact.
Cât despre personaje, ar fi foarte
multe de spus, în primul rând pentru că sunt impecabil croite. N-aș putea găsi
niciun cusur acestor caractere, ceea ce m-a determinat să-i dau volumului cinci
stele fără să stau pe gânduri. Din puținele figuri care defilează, tot
protagonista este cea mai interesantă. Rămasă singură, Lynn continuă să țină
cont de sfaturile mamei sale pentru a supraviețui secetei, însă ea face totul
din inerție. I s-a spus că așa e corect, că așa trebuie să procedeze, iar ea a
ascultat orbește, cu toate că mai are mici momente de ezitare în anumite
situații. Conștiința ei se trezește abia atunci când cei din jur, în care
învață să aibă încredere, îi arată o altă cale. Ajunge, în cele din urmă, cu
adevărat independentă, reușind să ia propriile decizii, chiar dacă asta
înseamnă să renunțe la povețele mamei. Își asumă rolul de mamă pentru o fetiță
aflată în pragul morții, descoperă dragostea, suferă, pierde mica ei lume și
câștigă o alta alături de cei pe care îi iubește. Însă drumul ce duce la utopia
născută ca rezultat al schimbărilor pe care le face fata e pavat cu sacrificii
și distrugere.
„Nicio picătură de băut” este o
poveste emoționantă, plină de acțiune și suspans, o lectură captivantă,
perfectă pentru fanii romanelor „Acolo unde cântă racii” și „Acest tărâm al
blândeții”. Volumul de față este prima parte a dilogiei cu același titlu, care,
din păcate, n-a fost continuată în limba română. În ciuda acestui impediment,
cartea merită toată atenția voastră și vă garantez că nu veți fi dezamăgiți.
miercuri, 19 octombrie 2022
Recenziile Mădălinei 34 - Ostatica de Clare Mackintosh (Blog Tour #29/2022)
Titlu: Ostatica
Autor: Clare Mackintosh
Editura: TREI
Titlu original: Hostage (2021)
Traducere de Mihaela Ionescu
Anul apariției: 2022
Număr pagini: 464
Media pe Goodreads: 3,94 (din 29.562 note)
„Avioanele
sunt orașe suspendate în aer, și în orașe oamenii trăiesc și oamenii mor.”
Pentru unii oameni, zborul cu avionul
poate fi o adevărată provocare din cauza fricii de înălțime sau, și mai grav,
din cauza groazei produse de posibilitatea prăbușirii, în timp ce pentru alții,
este o experiență inedită, plină de suspans și adrenalină. Pentru unii, face
parte din rutină, din îndatoririle primite de la serviciu, în timp ce pentru
alții e un mijloc banal și rapid de a călătorii prin lume. Însă pentru o
categorie foarte restrânsă, un zbor cu o aeronavă e locul ideal ca să-și pună
în aplicare planurile diabolice și să convingă oamenii că salvarea planetei
este scopul suprem, un țel măreț pentru îndeplinirea căruia trebuie făcute
sacrificii imense.
Clare Mackintosh scrie un thriller
la înălțime, plin de suspans și de alegeri dificile ce pot costa sute de vieți
omenești, în care elementele psihologice și cele tehnice se împletesc într-o
poveste ce te va ține cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. „Ostatica”
e primul roman pe care îl citesc de la această autoare și am rămas plăcut
surprinsă de atenția pe care o acordă fiecărui detaliu, fără să diminueze
tensiunea acumulată și să îngreuneze textul cu descrieri inutile. Ritmul alert
al întâmplărilor ne oferă o panoramă cinematografică, totul, inclusiv poziția
din care privesc personajele, fiind studiat și redat cu mare grijă, astfel
încât să avem acces la mai multe viziuni legat de ceea ce urmează să se
petreacă. Romanul de față poate fi considerat și un scurt manual de pilotaj, un
deliciu tehnic pentru cei pasionați de aviație, și nu numai.
Mina are o slujbă ce îi permite să
călătorească în cele mai frumoase și îndepărtate locuri din lume, însă nu e o
meserie ușoară. Ea este însoțitoare de zbor, și asta înseamnă că se confruntă
mereu cu pasageri nemulțumiți, bărbați care nu înțeleg și nu respectă regulile
de siguranță, femei recalcitrante și copii zgomotoși. Dar, în ciuda
impedimentelor, Mina își îndeplinește rolul cu tact și diplomație, reușind să
rezolve orice problemă care tulbură buna desfășurare a zborului. Însă ea nu
poate rezolva la fel de ușor și problemele din propria familie. Certitudinea că
soțul o înșală și grija permanentă cu care trebuie s-o înconjoare pe Sophia,
fetița ei de cinci ani, care suferă de tulburări de atașament, o fac să ia o
decizie pripită. Cu câteva zile înainte de Crăciun, o nouă rută aviatică urmează
să fie inaugurată după efectuarea miilor de teste de verificare. Mina,
dorindu-și puțină liniște și să-și pună ordine în existență, alege să facă
schimb cu un coleg selecționat pentru lungul zbor de douăzeci de ore de la
Londra la Sydney. Zis și făcut, Mina pleacă și totul pare că merge ca uns, însă
anunțul care răsună în avion, după ce o parte din drum a fost parcursă, îi face
pe toți să le înghețe sângele în vene: „Doamnelor și domnilor, acest zbor
are o nouă conducere. Numele meu este Amazon și sunt pilotul dumneavoastră.
Doar colaborarea deplină vă va asigura siguranța.”
Cu alte cuvinte, cursa 79
Londra-Sydney a fost deturnată, iar protagonista noastră e mai mult decât
implicată. Însă motivele ei sunt cât se poate de relevante. Fiica ei e în
pericol, iar singura cale de a o salva este să le ofere atacatorilor controlul
aeronavei. Inițial, Mina este judecată și arătată cu degetul de ceilalți
membrii ai echipajului ca fiind o criminală, pentru că pune viața unui singur
om mai presus de cei peste trei sute de pasageri aflați la bord. Dar ea e mamă
și este în stare de orice ca să-și protejeze puiul, chiar dacă Sophia nu e
fiica ei naturală. Teama, faptul că n-a știut cum să gestioneze criza familială
prin care trece, regretele unei cariere ratate și ruinele unui vis din
copilărie o fac să acționeze astfel, devenind de două ori ostatică, o dată a
trecutului, și apoi a maniacilor care vor să-și facă glasul auzit printr-o
tragedie de proporții. Cu toate astea, protagonista noastră e o figură destul
de ștearsă, un caracter robotic, a cărei personalitate nu iese cu nimic în
evidență, spre deosebire de fanaticii infiltrați printre pasageri. Însă e de
înțeles, nu personalitatea ei contează, ci modul în care un om reacționează
într-o situație limită, iar Mina se transformă pe rând din martira care-i
conduce pe toți la moarte, în eroina care îndreaptă tot răul făcut fără voie.
Cel mai interesant aspect al
romanului e faptul că anumiți pasageri au primit o voce, povestindu-și viața și
împrejurările în care au ales să se îmbarce în cursa 79. Avionul deturnat devine
o cameră a confesiunilor, în care spațiul și timpul se anulează. Personajele
sunt duse la limita disperării, unde groaza e mai puternică decât rațiunea, iar
singura modalitate de a-și păstra mințile întregi este confesiunea.
Am avut impresia că povestea nu a ajuns cu
adevărat la sfârșit. Finalul e unul în coadă de pește, care fie ne lasă pe noi
să ne imaginăm o infinitate de continuări, fie e o promisiune pentru o carte
viitoare. Aș tinde să merg pe prima variantă, deoarece, din informațiile pe
care le-am cules despre autoare, ea scrie doar romane de sine stătătoare. Mi-a
plăcut extrem de mult „Ostatica” și cu siguranță nu va fi ultima carte pe care
o voi lectura de la Clare Mackintosh.
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Clare Mackintosh:
miercuri, 12 octombrie 2022
Recenziile lui Gică 90 - Casa cu fluturi de Katrine Engberg (Blog Tour #28/2022)
Titlu: Casa
cu fluturi
Serie: Kørner
& Werner #3
Autor:
Katrine Engberg
Editura: CRIME
SCENE PRESS
Titlu
original: Glasvinge (2018)
Traducere
de Iulia Dromereschi
Anul
apariției: 2022
Număr pagini:
328
Media pe
Goodreads: 3,82 (din 6.988 note)
Mult mai intensă și mai bine
construită decât „Păzitoarea crocodilului” (primul volum al seriei Kørner și
Werner), „Casa cu fluturi” (cea de-a treia parte după ordinea originală –
daneză) reprezintă, de departe, următoarea treaptă evolutivă în cariera
scriitoarei scandinave, Katrine Engberg. Dacă în povestea anterioară lucrurile
au decurs destul de anevoios, mai bine de jumătate de carte fiind inserate detalii
cu privire la cei doi protagoniști, alegere oarecum justificată de întâia lor
apariție, și din când în când câte o descoperire frapantă, care, totuși, să ne
reamintească că avem de-a face cu o intrigă polițistă, în narațiunea de față autoarea
a reușit să mențină suspansul de la început până la ultima pagină, dând naștere,
în bunul stil american, unui ucigaș fără scrupule, unui înger al întunericului
care nu se va da îndărăt de la nimic pentru a-și împlini răzbunarea.
O nouă zi, o nouă dimineață în care
trebuie să împarți ziarele. Poate pentru colegii și prietenii tăi asta-i o
muncă pentru fraieri, dar tu ești încântat s-o faci, pentru că mai ai nevoie doar
de câteva coroane ca să poți merge în următoarea excursie cu clasa. De data
asta te-ai trezit devreme și deja ai reușit să faci câțiva bătrânei fericiți,
plus că ai distribuit în timp record știrile pe cele trei străzi din apropiere.
Chiar în acest moment treci prin piața centrală din Copenhaga și arunci, ca de
obicei, o privire la impozanta fântână din centru. Dar ceva nu e bine, ceva e
diferit. Te apropii și rămâi împietrit, mai împietrit decât statuile din jurul
tău, pentru că acolo, în mijlocul apei ce-și face jocul de zi cu zi, se află
cineva, cineva mort. Ai mai văzut așa ceva la televizor și pe internet, dar
detaliile de pe trupul femeii te lasă fără suflare, pentru că pe mâinile și
picioarele victimei există tăieturi simetrice, incizii prin care, în mod
normal, ar trebui să se scurgă sângele din corp.
Zarurile au fost aruncate, crima a
fost descoperită, iar poliția se află chiar în această clipă în drum spre locul
în care a fost găsită femeia ucisă. Însă de data asta din mașina forțelor de
ordine va coborî doar Jeppe Kørner, fiindcă draga lui parteneră, Anette Werner,
se află în concediu de maternitate. Dar Jeppe este convins că, împreună cu
colegii săi, va reuși să-l prindă pe criminal și să-l expedieze dincolo de
gratii. Însă, pentru că autoarea nu poate să se despartă de protagonista ei, îi
pasează și acesteia o stație de poliție, de unde Werner poate să aibă acces la
discuțiile agenților, adică să fie informată cu privire la caz. Astfel, încă de
la primul capitol avem deja două fire narative care urmează aceeași
investigație. În timp ce Jeppe este cel care face parte dintr-un grup și care
are acces la scena crimei și la toate descoperirile de pe parcurs, Anette lucrează
individual, ajutându-se de frânturile de conversație receptate pentru a avea un
punct de unde să-și pornească propria anchetă.
Ei bine, drumurile celor doi se intersectează
atunci când află că morții, pentru că da, între timp a mai apărut unul, sunt
strâns legați de un azil în care, cu câțiva ani în urmă, au locuit patru tineri
cu grave probleme mintale, locul purtând numele de „Casa cu fluturi”. Dar
centrul psihiatric a fost închis fiindcă unul dintre pacienți, o adolescentă ce
suferea de bulimie și depresie, și-a pus capăt zilelor. Aici lucrurile devin
de-a dreptul poetice, odată cu metafora insectelor diafane, care pot fi
încarcerate abia după moarte. Astfel, simbolul libertății devine unul al
condamnării, zborul fiind preschimbat în delir maladiv, iar frumusețea, compromisă
printr-un așa-zis tratament. Dar, mai mult decât atât, fluturele ajunge să fie
capturat și pus sub microscop, analiza frumosului fiind transformată într-o
disecție în toată regula.
Un roman polițist așa cum trebuie, o proză ce aduce deseori a
thriller și care pune sub semnul întrebării etica indivizilor care lucrează în spitale.
Cât de sigur poți fi de asistenta care-ți schimbă perfuzia? Câtă încredere ai
că în siringa cu care se apropie de tine chiar se află substanța pe care
trebuie să ți-o administreze? Chiar poți să crezi că acum, în clipa în care se
află în fața ta, a renunțat la toate supărările și frustrările pe care le-a acumulat
nu doar astăzi, ci de ani buni? Oare chiar trăiește tot timpul în prezent? Oare
tu nu ești o povară care-i face ziua și mai dificilă? Cu siguranță există un
răspuns, mai ales când ai senzația că femeia care se apropie de patul vecinului
tău chiar are de gând să-l scape pe bătrân de infernala povară a vieții și, totodată,
de problemele cardiace care-i dau bătăi de cap de atâta amar de vreme.
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Katrine Engberg:
miercuri, 5 octombrie 2022
Recenziile Mădălinei 33 - În visul meu am un cuțit în mână de Ashley Winstead (Blog Tour #27/2022)
Titlu:
În visul meu am un cuțit în mână
Autor:
Ashley Winstead
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: In My Dreams I Hold a
Knife (2021)
Traducere
de Mihnea Arion
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 384
Media
pe Goodreads: 3,96 (din 40.090 note)
Să
pretinzi că-l cunoști pe cel de lângă tine ca pe tine însuți poate fi de multe
ori o afirmație eronată sau, mai bine spus, un hazard, un impuls dictat de o
prietenie curată și profundă, în care secretele nu există. Însă ființa umană nu
este o carte deschisă, care își dezvăluie conținutul fără opreliști – chiar și
în cazul unui roman există posibilitatea de a citit printre rânduri, iar ceea
ce urmează să descoperi este posibil să-ți dea peste cap întreaga lectură, da’ altminteri în cazul unei
creaturi care gândește și acționează diferit în funcție de împrejurările în
care se află. Schimbarea e cea care ne destabilizează lumea pe care ne-am clădit-o
cu mare atenție, cea care distruge imaginea distorsionată pe care ne-o construim
despre cei pe care îi considerăm cei mai buni prieteni din lume. Iar atunci
când tainele bine ascunse ies la iveală, lovitura e cu atât mai grea, astfel încât
cei mai apropiați ne pot deveni niște străini.
Scenariul pe care Ashley Winstead îl
dezvoltă în cartea sa nu este deloc original. „În visul meu am un cuțit în
mână” face parte din categoria romanelor în care trecutul și prezentul au mereu
ceva de împărțit, în care o crimă petrecută în perioada studenției are
repercusiuni fatale peste zece ani. Rețeta este una clasică, la fel ca în cazul
romanelor lui Lucy Foley sau Allie Reynolds. Se ia un grup de șapte studenți,
trei fete și patru băieți, prieteni la cataramă, mult alcool, droguri din
belșug, trădări peste trădări, nopți pasionale pe unde se nimerește, o armă
albă extrem de ascuțită și zece ani de îndoieli și regrete, în care te faci
luntre și punte pentru a deveni cea mai bună versiune a ta, ca să-i șochezi pe
cei care te credeau mediocră. Din păcate, povestea care ia formă cu
ingredientele enumerate este mai mult psihologică decât thriller, ceea ce
înseamnă că ritmul este destul de lent, cel puțin pentru gustul meu, însă nu
pot spune că nu mi-a plăcut miza în jurul căreia autoarea își clădește intriga.
Pentru Jessica, Mint, Heather, Jack,
Frankie, Coop și Caro, anii studenției au fost cei mai frumoși din viața lor,
împărtășindu-și bucuriile și suferințele, dând petreceri incendiare și făcând
toate nebuniile care le treceau prin minte. Campusul Duquette a fost o a doua
casă pentru cei șapte fantastici din East House, asta până când o tragedie le-a
zdruncinat lumea perfectă. În ultimul an de facultate, Heather este ucisă cu
sălbăticie, iar țap ispășitor cade iubitul ei, Jack, în camera căruia este
găsită arma crimei. Însă, din lipsa dovezilor concludente, investigația se
încheie brusc, iar Jack nu este condamnat, ci doar exclus definitiv din grupul
prietenilor, care din acel moment îl privesc cu ură și suspiciune. Un deceniu
mai târziu, promoția 2009 este chemată înapoi la Duquette pentru o reuniune
fastuoasă, însă totul se transformă într-un fiasco de nedescris, în care
măștile impecabile sunt zdrobite de adevărurile cumplite, tăinuite ani întregi, scoase la lumină de cel
care vrea să facă dreptate în numele surorii sale moarte.
N-avem de-a face cu o serie de
personaje care evoluează pe parcursul poveștii, ba chiar aș fi tentată să spun
că are loc un proces invers. Toți sunt la fel de imaturi ca în studenție, în
pofida faptului că au peste treizeci de ani. Egoismul este motorul care le
conduce viețile celor șase tovarăși rămași, carierele fiind mai importante
decât orice altceva. Prietenia lor devine un joc, o obișnuință, în interior
mustind ura, invidia, dorința de răzbunare și trădarea. Tot ce contează este
păstrarea aparențelor, a acelei imagini pe care ceilalți o cunosc. Personajele
noastre pot fi ușor confundate unul cu celălalt. Personalitățile lor sunt
enervant de asemănătoare. Toți au probleme cu părinții, vor să se ridice
deasupra celor care le-au dat viață și, cel mai important, venerează locul ce
i-a adus împreună, același loc care îi va distruge pentru totdeauna. Deosebirea
dintre ei constă în faptul că pot fi încadrați în tipologii diferite: Mint –
idolul femeilor, băiatul perfect și bogat, partida de vis pentru orice fată ce
vrea să iasă din anonimat; Caro – umbra ce-i urmărește pe liderii grupului,
pierzându-se în fundal; Frankie – sportivul talentat, fără prea mult creier;
Heather – fata care nu se străduiește prea mult, dar obține tot ce-și dorește;
Coop – băiatul înțelegător, care aplanează conflictele, și Jack – codița lui
Frankie. Și pentru că sunt atât de asemănători, nu avem un singur vinovat, ci
un criminal colectiv, fiecare contribuind la uciderea fetei. Dar ceea ce
contează cu adevărat nu e făptașul, ci mecanismele folosite pentru a-l convinge
să mărturisească actul odios pe care l-a comis.
În ceea ce o privește pe Jessica, ea
are nevoie de un paragraf separat, în special pentru că este protagonista
romanului. Ea ne oferă singura viziune subiectivă a evenimentelor din prezent,
ce sunt dublate de prezentarea obiectivă a faptelor din trecut, amuțind vocile
celorlalte personaje, al căror punct de vedere nu contează. Jessica și-a
petrecut toată viața încercând să se transforme în altcineva, în cineva de care
să fie mândră, pe care toată lumea s-o admire, însă destinul a decis că e
făcută pentru locul doi. Sub ambiția ei studiată zace o ființă slabă, care
acceptă să se umilească dacă asta îi poate aduce vreun avantaj. La reuniunea de
zece ani, ea vrea să le demonstreze tuturor că este o femeie de succes, însă
visurile ei sunt negative, săpându-i groapa în loc s-o propulseze înainte. M-a
enervat la culme caracterul ei fals, faptul că e croită din puțin, un personaj
ce nu-și merită poziția sub reflector. Încă de la primele cuvinte, mi-am dat
seama că e un personaj cu probleme grave, care nu vrea nici în ruptul capului
să scape de ele.
Una peste alta, finalul mi-a oferit
doza de adrenalină pe care am așteptat-o vreo două sute de pagini, ceea ce m-a
ajutat să trec peste haosul de întâmplări și peste personajele reduse,
unidimensionale, demne de un serial de desene animate. Nu vreau să vă
demoralizez cu negativitatea mea – poate am citit prea multe romane bazate pe
același scenariu și nu mai sunt așa ușor de impresionat –, însă asta e strict
părerea mea, și nu înseamnă că acest volum nu merită o șansă și din partea voastră.
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ashley Winstead: