ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

miercuri, 21 ianuarie 2026

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)


Titlu: Alertă de furtună 

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

 

               Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

               Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

               În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

               Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.


Un proiect:   

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea



luni, 12 ianuarie 2026

Recenziile lui Gică 235 - Petrecerea mincinoșilor de Kelsey Cox (CRIME CLUB)


Titlu: Petrecerea mincinoșilor 

Autor: Kelsey Cox

Editura: CRIME SCENE PRESS  

Titlu original: Party of Liars (2024)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 3,95 (din 18.103 note)

 

„La ora 8, toată lumea se adună din ungherele lor îndepărtate ca să cânte „Mulți ani trăiască”. Luminile se sting. Șaisprezece lumânări se reflectă în peretele negru alcătuit din ferestre.

Sărbătorita își pune o dorință și stinge lumânările, cufundându-i pe toți într-un întuneric temporar. Aceștia își văd luminile minuscule ale propriilor case mult sub locuința în care se află acum, văd orașul așa cum casa îi vede pe ei. Simt că în clipa asta fac parte din această casă. Dar nu lor le aparține.

Îi aparține Mamei.

Luminile se aprind la loc. Se taie tortul. Ferestrele întunecate sunt ca niște oglinzi în noapte, reflectându-i pe invitații la petrecere și făcându-i să se vadă în ele. Afară nu mai pot zări nimic.

Dar îl aud.

Țipătul. Suficient de lung pentru ca un corp să se prăbușească prin aer.

Apoi, bufnetul grețos.

Ecouri - zgomote pe care această casă le-a mai auzit.”

     Cineva și-a pierdut viața căzând doisprezece metri în gol și strivindu-și oasele de pavajul dur de dedesubt. Muzica s-a lăsat în surdină, chipurile gazdelor și invitaților s-au ivit pe uși și la ferestre, privind împietrite scena de pe caldarâm. Mușuroiul a început să se agite, lacrimile nu au întârziat să curgă, iar poliția a ajuns cât ai clipi la scena tragediei. Accident, sinucidere sau crimă? Victima, deocamdată fără identitate pentru cititor, a căzut prin balconul de sticlă, s-a aruncat sau a fost împinsă? Distracția s-a sfârșit, însă acum trebuie să derulăm banda înapoi și să vedem ce s-a petrecut înainte și în timpul petrecerii din conacul familiei Matthews.

     Dani Matthews (celebra cofetară cu milioane de urmăritori pe social-media) se ocupă de ultimele retușuri ale tortului aniversar, așteptând, împreună cu Ethan, sosirea invitaților. Charlotte, fiica de câteva luni a lui Danny și Ethan, se află în brațele bonei venite tocmai din Irlanda, Orlaith, care o leagănă pentru a-i domoli plânsetele, pregătind-o de culcare. (...) Fosta soție a lui Ethan, Kim, își privește fiica de șaisprezece ani, pe Sophie, cum își pregătește ținuta, acompaniată de prietena sa cea mai bună, Mikayla, pentru propria petrecere de Sweet Sixteen. Oaspeții încep să-și facă apariția. Elegant ca-ntotdeauna, Curtis, partenerul cu care Ethan deține clinica de psihiatrie, pătrunde pe ușa conacului, la braț cu soția sa, Gemma, fosta cea mai bună amică a lui Kim. Printre invitații adolescenți se întrezărește și Mason, căpitanul echipei de fotbal a liceului și fostul iubit al Sophiei. Gazdele și musafirii se adună în sala mare, conversațiile se stârnesc, iar spiritele încinse se răcoresc cu licori care mai de care. Părea că nimeni și nimic nu avea cum să strice petrecerea, asta până când vechea casă de pe culme și-a cerut, după mai bine de două secole, jertfa.

     Și acum că s-au adunat cu toții între acești pereți, a sosit vremea ca măștile să cadă. Kim, mama perfectă, are probleme serioase cu alcoolul. La rândul ei, Dani suferă de depresie postpartum, făcând terapie săptămânală cu Curtis. Sophie știe că Mikayla e îndrăgostită și crede că sentimentele prietenei sale din copilărie se îndreaptă înspre Mason. Orlaith, bona, care vede conacul ca pe un edificiu blestemat, aflat la granița dintre lumea noastră și cea a spiritelor, este singura capabilă să întrezărească răul ce-i pândește pe muritori din cele mai întunecate cotloane. Luăm parte la un bal mascat, gândurile și viitoarele acțiuni ale personajelor fiind ascunse sub ținutele de gală și machiajele mai mult sau mai puțin stridente.

     Și, din întregul castel gotic, singurul loc care ne interesează cu adevărat este... balconul. Protagoniștii își împărtășesc secretele în balcon, se ceartă și se împacă cu mâinile agățate de balustrada de sticlă. De altfel, crăpătura din balustradă, detaliul cu adevărat cehovian, reflectă faliile din sufletele gazdelor și ale oaspeților, ruptura din inimile celor care încearcă până în ultima clipă să țină sorțile celorlalți în propriile mâini grijulii sau să se răzbune. Prin urmare, casa, aflată între cer și pământ, capătă nuanțe de purgatoriu, locul din care unii vor pleca cu conștiința curată, în timp ce alții vor pătrunde pe porțile propriei damnări.

     Culpa plutește asupra tuturor, puțini au sosit la petrecere cu intenții onorabile, totuși, mai mulți decât cei care vor pleca cu mâinile murdare. Kelsey Cox schițează un carnaval cu granițele geografice clar delimitate, însă cu limite emoționale fragile, nebunia prinzându-i în gheare pe cei (aparent) nevinovați. Tropii groazei își găsesc ca niște gândaci de bucătărie locurile în pereții ficțiunii, paranoia și neliniștea manipulându-i pe cei slabi de îngeri. Ușile se deschid și se închid singure, luminile se sting și se aprind ca într-un sanatoriu bântuit, iar siluetele și chipurile neclare nu precupețesc să apară la ferestre. Nu de cei plecați trebuie să ne fie frică, ci de cei vii, pentru că răul pur zace doar în mințile entităților materiale și cu rațiune. Cioburile se împrăștie pe caldarâm, trupul se zdrobește de asfalt, se apropie clipa în care vom întrezări chipul victimei, al cărui sânge va rescrie blestemul ce-și întinde tentaculele de veacuri prin nenumăratele încăperi și unghere ale grandiosului conac de pe deal.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Kelsey Cox:

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea



miercuri, 17 decembrie 2025

Recenziile lui Gică 234 - De Crăciunul acesta, toți au câte un secret de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)


Titlu: De Crăciunul acesta, toți au câte un secret

Serie: Ernest Cunningham (#3) 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone This Christmas Has a Secret (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 3,70 (din 36.585 note)

 

               Nimic nu se compară cu un mister pe care-l poți elucida sub brad... Și ce spui dacă enigma se prezintă de data aceasta sub forma unui roman-calendar de advent, în care detaliile esențiale așteaptă să fie extrase din cele 24 de căsuțe? Pasionat fiind de literatura detectivistică, în special de ploturile specifice Agathei Christie, nu cred că vei avea răbdare să citești câte un capitol pe zi (mda, timpul se scurge), și nu te condamn dacă-l vei devora în câteva ore, într-o seară geroasă în care vei da pagină după pagină, sub jocul luminițelor multicolore de la fereastră, în așteptarea bătrânului dubios care, chipurile, urmează să coboare, nedetectat, pe horn. Ăsta da subiect de roman polițist... Mă rog, să revenim la ale noastre și să vedem ce investigație originală ne-a pregătit pentru Crăciun marele prestidigitator, Benjamin Stevenson.

               Știm deja din volumele anterioare că toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva. Acum e rândul lui Erin, fosta soție a lui Ern, să-și mărturisească crima... Femeia s-a trezit cu câteva dimineți în urmă cu mâinile mânjite cu sânge, sângele soțului ei, al cărui trup lipsit de viață zăcuse peste noapte în salonul de la parter. Se pare că Lyle Pearse fusese înjunghiat de mai multe ori în abdomen, arma crimei, un banal cuțit de bucătărie, fiind descoperită în apropierea victimei. Erin, însă, nu avusese niciun motiv să-și ucidă partenerul, dar nu putem exclude posibilitatea ca femeia să fi comis omuciderea în somn. Și astfel, Erin, condamnată pentru omor, apelează la fostul ei soț, singurul detectiv amator capabil să-i dovedească nevinovăția și, în consecință, să pună mâna pe adevăratul ucigaș.

               Pe 21 decembrie, Ernest conduce, prin Blue Mountains, spre Katoomba. Peste Australia nu ninge cu fulgi de nea, ci cu crime. Și, slavă Domnului, există suficiente enigme pe care Ern să le elucideze. Ajuns la destinație, detectivul nostru ia decizia să urmărească și spectacolul de Crăciun care va avea loc în teatrul lui Lyle, susținut de indivizii pe care însăși victima i-a cules de pe stradă și le-a oferit un loc de muncă, încercând să-i țină departe de tentația prafurilor onirice. Și astfel se mărește serios lista cu suspecți, nu de alta, dar nu poți să ai totală încredere în cei care și-ar fi vândut cu câțiva ani în urmă un rinichi pentru câteva grame de cocaină. Ancheta, însă, este dată complet peste cap atunci când Ern află că Lyle a sunat în ziua anterioară morții sale la poliție ca să raporteze un omor. Să fi simțit filantropul că cineva îi poartă sâmbetele? Sau să fi încercat să prevină o crimă care încă nu s-a petrecut?

               Cine ar fi putut să-l ucidă pe Lyle Pearse? Hipnotizatoarea? Magicianul care a descoperit că s-ar putea ca toată munca lui să se fi dus de râpă? Gemenele (niciodată să nu ai încredere în gemeni)? Jurnalistul care apare în cele mai bune/proaste momente? Sau directoarea adjunctă a organizației nonprofit, singura care avusese acces la finanțe? Sau, de ce nu, chiar Erin, care pledează ca fiind nevinovată? Ei bine, Ernest a ajuns până în Katoomba ca să-și desfășoare propria investigație și nu va lăsa pe nimeni să-i stea în cale, cineva trebuie, conform regulilor ficțiunii polițiste, să ajungă după gratii (etic) sau să sfârșească tragic (spectaculos). Povestea lui Benjamin Stevenson e pe cât de cozy, pe atât de sumbră, autorul australian orchestrând cu eleganță un spectacol în care silueta din umbră primește rolul principal, prestidigitatorul care cunoaște deja toate trucurile posibile și nu ezită să le pună în scenă. Noi, din confortul propriilor pături călduroase, suntem spectatorii, însă de data asta suntem și privitorii implicați cărora li se oferă șansa să rezolve misterul înaintea protagonistului. Așadar, să vedem cine e cu adevărat atent la detalii și cine poate să le găsească adevăratele sensuri. Numai atunci când jocul va lua sfârșit, când vinovatul va fi aruncat în lumina reflectorului, ne vom putea recunoaște abilitățile de detectivi fără cusur, îmbrățișa și ura Sărbători fericite!.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea



miercuri, 26 noiembrie 2025

Recenziile Mădălinei 96 - Înainte de a muri de Holly Jackson


Titlu: Înainte de a muri 

Autor: Holly Jackson

Editura: LITERA

Titlu original: Not Quite Dead Yet (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 4,09 (din 84.243 note)

 

            Te-ai gândit vreodată ce ai face dacă ai afla că mai ai doar câteva zile de trăit? Mda... nici eu... Dar uite că, într-un fel sau altul, ajutată puțin de un necunoscut binevoitor, care a eșuat în a-mi curma existența dintr-o singură lovitură, am ajuns în această situație nu tocmai fericită. Am crezut că e o glumă proastă, o farsă care să mă facă să-i privesc pe cei din jur cu ceva mai multă empatie și care să-mi demonstreze cât de important este să profiți de timpul pe care îl mai ai, însă n-a fost decât cruda realitate. Acum că am aflat că viața mea se va încheia mult mai repede decât mi-aș fi dorit, probabil vă închipuiți că stau toată ziua în casă, îngropată în șervețele, plângându-mi de milă, petrecând timp cu familia și prietenii sau îndeplinindu-mi ultimele dorințe. Greșit! Adevărul e că nu aveam o viață captivantă sau interesantă, fiindcă mereu reușesc s-o dau în bară cumva. Dar acum am un scop. Am hotărât să-mi fac singură dreptate și să-l caut pe amatorul care m-a aruncat într-o cursă nebună contracronometru. Nu știu în cine să mai am încredere, cui să-i cer ajutorul... .Incertitudinile nu-mi dau pace...  Poate am fost lovită dintr-o eroare, poate nu eu eram ținta, sau poate prezența mea, parazitară, cum ar spune unii, a început să deranjeze pe cineva... Oricum ar sta lucrurile, vreau să aflu cine și de ce a vrut să mă omoare.

            Jet are douăzeci și șapte de ani, și, spre deosebire de fratele și prietenii săi, nu prea are realizări cu care să se laude. Nonconformistă, mereu nehotărâtă, puțin nepăsătoare și cu o atitudine a la Familia Addams, ea a crezut că are tot timpul din lume să-și aleagă drumul pe care să-l urmeze în viață, transformând fiecare eșec într-o scuză acceptabilă pentru a-și justifica delăsarea. Însă un incident tragic îi schimbă radical cursul existenței, determinând-o să-și regândească neîntârziat prioritățile. În seara de Halloween, tânăra este atacată pe nepusă masă, în curtea propriei sale case, de un intrus misterios, care o lasă inconștientă pe alee, sângerând abundent dintr-o rană mortală la cap. Din fericire, Jet este găsită de către Billy, prietenul eidin copilărie, și dusă de urgență la spital, înainte să-și dea ultima suflare. Medicii reușesc s-o stabilizeze, însă, pentru ea, finalul este iminent. Atacatorul i-a provocat leziuni cerebrale permanente, și mai are doar o săptămână de trăit. Așadar, Jet e pusă în fața unei decizii extrem de dificile, fie își acceptă soarta, având șapte zile la dispoziție să-și rezolve toate treburile înainte să moară, fie acceptă să fie operată, existând o șansă să supraviețuiască. Însă pentru protagonista noastră există ceva mai important decât propria viață, și anume, adevărul. E gata să moară, dar înainte trebuie să afle cine este ucigașul ei.

            Îmi plac foarte mult romanele lui Holly Jackson pentru că îmi oferă de fiecare dată doza potrivită de suspans de care am nevoie atunci când citesc un thriller, iar volumul de față nu face excepție. Alert, plin de răsturnări de situație și secrete, cu o atmosferă tensionată, enervant pe alocuri, dar într-un sens pozitiv, „Înainte de a muri” poate fi privit ca un jurnal detectivistic întocmit de protagonistă, firește, fără să aibă o structură specifică. Cu toate că, la început, Jet mi-a fost antipatică, pe parcursul lecturii mi-am dat seama că ea e de fapt singurul personaj complex, care iese în evidență, celelalte fiind destul de plate, puțin exploatate, niște umbre în povestea ei. Ancheta personală pe care o pornește, ajutată fiind de Billy, îi scoate în evidență tăria de caracter, puterea, pe care dorința arzătoare de a afla identitatea atacatorului ei înainte de a muri i-o dă ca să retrăiască la nesfârșit momentul nefast, adunând indicii și punând cap la cap informațiile. Tânăra își pierde încrederea în toți cei din jur, familia și prietenii ajungând principalii suspecți, iar polițiștii însărcinați cu elucidarea cazului, doar niște obstacole în calea investigației sale, mult mai eficiente, chiar dacă face apel la metode nu tocmai legale. Dintr-un personaj anemic, inactiv și nepăsător, Jet devine o adevărată forță a naturii, care nu concepe noțiunea de eșec.

            Nu aș merge până într-acolo încât să afirm că „Înainte de a muri” e cel mai bun roman al autoarei – preferata mea rămâneseria „Crima perfectă, Instrucțiuni pentru fete cuminți” – însă, fără doar și poate, este un thriller captivant și diferit, ce merită atenția voastră. Eu am audiat cartea pe Voxa și vă spun sincer că nu mi-am dat seama când am ajuns la jumătate, pentru că m-am lăsat cu totul absorbită în poveste, străduindu-mă să-mi dau seama cine este vinovatul. Vă recomand acest volum, o să vă țină cu sufletul la gură de la început până la final, urmărind pistele false și indiciile care par să conducă mereu către persoana greșită.


COMANDĂ CARTEA


duminică, 23 noiembrie 2025

Recenziile lui Gică 233 - Ultima problemă de Arturo Pérez-Reverte (CRIME CLUB)


Titlu: Ultima problemă  

Autor: Arturo Pérez-Reverte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: El Problema Final (2023)

Traducere de Laura Drăghici

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 302

Media pe Goodreads: 3,64 (din 8.466 note)

 

            Ne spunem povestea prin tatuajele de pe spate și brațe sau colierul cu ancoră sau cruce de la gât, ne dăm de gol prin posturile rigide și ticurile nervoase și ne ascundem intențiile în spatele privirilor împietrite și zâmbetelor ostile. Suntem măștile pe care le privim în ochi, chipurile care ne urmăresc sau sunt urmărite de la ferestre. Purtăm cu noi vinovăția ca pe un veșmânt însângerat pe care-l poate întrezări doar jertfa care urmează să fie înjunghiată pe altar. Suntem suma reacțiilor noastre, rezultatul a ce am fost și ce am vrea să fim, prinși între „acum e momentul” și „poate data viitoare”. Gesturile și acțiunile, consecințe ale gândurilor ascunse, pot fi surprinse doar de cei care știu unde și cum să privească. Culpa e mantia ce ne apasă umerii, bolovanul care o va lua, elementar, la vale. Nu ne putem camufla la nesfârșit, nu ne putem ascunde, pentru că o minte brici va fi capabilă să observe și să analizeze detaliile din decor, prinzându-ne, înlănțuindu-ne și pregătindu-ne pentru ghilotină. Sherlock nu e un personaj, ci o abilitate, e puterea de a ajunge la revelație doar după ce ai pus mâna pe cele două necunoscute și ai realizat că rezultatul combate logica, dându-ți seama că revelația, simplă sau complexă, îți face cu ochiul din cea mai strălucitoare rază de soare.

            Pe Utakos, o insuliță din Marea Ionică, din apropiere de Corfu, în hotelul doamnei Auslander, urmează să se petreacă o crimă. Victima va fi una dintre vizitatoarele din Anglia, și anume Edith Mander, prietena și tovarășa de călătorie a lui Vesper Dungas, o văduvă cu o avere inestimabilă care plănuise să facă un circuit prin Europa. Femeia se va spânzura... Mda, am zis crimă, este clar că nici noi, nici personajele noastre, nu credem în posibilitatea unei sinucideri. Prin urmare, restul oaspeților trec pe lista cu suspecți... Doamna Auslander, proprietara hotelului și insulei, Gerard, așa-proclamatul majordom, principalul ajutor al bătrânei, Evangelia și Spiros, chelnerii de la restaurantul de la parter, doctorul Karabin, originar din Turcia, aflat în concediu pe meleagurile elene, Paco Foxá, un scriitor de romane polițiste care și-a încercat norocul cu narațiunile enigmă, după care a realizat că la publicul modern prind cel mai bine ficțiunile de Serie Neagră, Pietro Malerba, un producător de seriale TV de succes, Najat Farjallah, actriță, diva care simte pe an ce trece cum își pierde din frumusețe, Hans și Renate Klemmer, un cuplu de nemți aflat în concediu, și, nu în ultimul rând, Hopalong Basil, actorul (de 65 de ani) care l-a jucat pe Sherlock Holmes în cincisprezece filme, un vlăjgan cu chipul și statura pe care ai putea oricând să le confunzi cu cele ale detectivului din povestirile și romanele lui Sir Arthur Conan Doyle.

            Și, la îndemnul lui Paco Foxá, Hopalong Basil își reintră în rolul lui Sherlock Holmes, pregătit să răstoarne (mental) hotelul cu susul în jos ca să pună mâna pe ucigaș. Numai că personajele noastre (mai mult sau mai puțin vinovate) sunt pregătite pentru o anchetă ca la carte, astfel încât inculpatul nu pică cu una, cu două, în ghearele detectivului cu lupă, pipă și vioară. Și pentru că Sherlock are nevoie de un ajutor pe măsura lui dr. Watson, îl cooptează pe Foxá, care știe cel mai bine ce gust are o intrigă detectivistică de primă-mână. Comparând dovezile cu descoperirile lui Holmes din nuvelele polițiste, cuplul de anchetatori ajunge la niște raționamente logice (aproape) imbatabile, reamintindu-și, nu chiar în ultimele clipe, că până și Sherlock a avut rivali care l-au depășit și (aproape) ucis. Hopalong se percepe ca pe un părinte al detectivilor din toate timpurile, singurul protagonist (asumat) capabil să rezolve (după deceniile cu zeci de subgenuri literare) un mister cu camera încuiată.

            Arturo Pérez-Reverte revalorifică, printr-o parodiere modernă, romanul polițist de altădată. Literatura de consum, în care a fost încadrat cu succes, și-a deschis granițele, invitându-l să-și găsească locul în canon. Genul, abordat în Biblie prin fraticid și în tragedia lui Sofocle prin urmele misterioase din nisip ale lui Ajax, apoi de FM Dostoievski, în „Crimă și pedeapsă”, își întinde tentaculele dinspre literatura clasică spre cea modernă, regăsindu-și un cotlon întunecat și în postmodernism. Personajele de față sunt conștiente că existența lor se rezumă doar pe hârtie, că destinul lor este deja scris de mâna unui alt autor, așa că își preiau rolurile, jucând aceeași piesă la nesfârșit. Altfel spus, Hopalong Basil este caracterul în care se deghizează Sherlock Holmes pentru a tranzita vremurile, aspirând la noile mistere ce-și cer dezlegarea. Esența justului se regăsește în enigme, veridicul fiind împopoțonat cu zeci de ghirlande de probabil și posibil. Realitatea capătă sens prin misterele ce-ți pun piedică de pe aleile obscure, prin străinul ce-ți face semn cu degetele la buze să-l urmezi pe calea pavată cu „cine?”, „cum?” și „de ce?”.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Arturo Pérez-Reverte:

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

miercuri, 12 noiembrie 2025

Recenziile lui Gică 232 - Infernul alb de R.S. Burnett (CRIME CLUB)


Titlu: Infernul alb 

Autor: R.S. Burnett 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Whiteout (2025)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,64 (din 1.260 note)

 

Data: 15 iulie

Ziua expediției: 152

Temperatură: -69° C

Viteză vânt: 101 km/h, treapta 10 pe scara Beaufort

            Au trecut 36 de zile de când Rachael Beckett a luat contact cu Stația Z. Telefonul prin satelit nu reușește să se conecteze la rețea, iar radioul emite, din două în două ore, același mesaj al Serviciului de Radiodifuziune pe timp de război al BBC. S-a sfârșit... Adam și Izzy nu mai sunt... Lumea pe care o cunoștea nu mai e... S-ar putea ca Rachael să se numere printre ultimii supraviețuitori de pe Pământ. Urgia a căzut din cer, iar acum ploile și câmpurile sunt radioactive. Oamenii sunt sfătuiți să nu-și părăsească locuințele, să-și raționalizeze alimentele pentru minimum paisprezece zile și să folosească apa doar pentru prepararea mâncării sau băut. Nimeni nu e în siguranță, iar ajutoarele par să se fi pierdut pe drum. Speranța a pierit odată cu anticiparea morții soțului și fiicei sale, însă Rachael nu vrea încă să se dea bătută, nu atâta timp cât îi poate privi pe cei dragi în fotografia pe care a adus-o cu ea în Antarctica, nu înainte ca raportul cu privire la analizarea faliei uriașe din ghețar să ajungă la amicii din SUA ai lui Guy.

            Guy... Toate astea s-au întâmplat din cauza lui Guy. Înainte de sfârșit, pe când lumea se ferea doar de razele UV și se plimba liniștită pe sub norii pufoși și soarele dogoritor, fostul său șef, Guy, a bătut la ușa familiei Beckett, cerându-i lui Rachael să ia parte la un proiect guvernamental de studiere a faliei de pe Platforma Ross. Se pare că, din cauza încălzirii globale și forărilor după petrol aprobate de Guvernul SUA, gheața a început să crape de jos în sus, ceea ce ar putea duce la desprinderea ghețarului de mărimea Groenlandei, care ar urma să alunece în ocean, ridicând nivelul mării și provocând inundații catastrofale. Și pentru că pasiunea lui Rachael pentru poli depășește sentimentul matern, își ia rămas-bun, pentru câteva luni, de la Adam și Izzy și se îmbarcă în avionul ce o va purta până-n Antarctica. Nici bine nu ajunge pe continentul înghețat, că Guy se îmbolnăvește și este transportat de urgență înapoi în  Marea Britanie. Rămasă doar cu ceilalți doi membri ai expediției (nefinanțate de guvern), Rachael decide, după ce al doilea bărbat se confruntă cu virusul misterios, să plece singură spre cabana Apple din apropierea fisurii, unde urmează să se adăpostească în zilele în care-și va efectua analiza, hotărâtă, în ciuda întâmplărilor și accidentelor nefericite, să-și ducă munca la bun sfârșit.

            Și acum Rachael se găsește în mijlocul pustiului de gheață, singură, sub cerul negru, nesfârșit. Are suficiente provizii ca să mai supraviețuiască câteva săptămâni bune, combustibilul pentru soba din cabana Apple se găsește în magazia de alături, iar timpul și-l petrece analizând datele, privind fotografia cu Adam și Izzy și scriindu-i soțului său o scrisoare care nu va ajunge niciodată la destinatar. Ghinionul face ca butelia conectată la cuptor să crape din cauza temperaturii scăzute, astfel încât se declanșează un incendiu, iar cercetătoarea este nevoită să-și părăsească restrânsul adăpost prin acoperiș. Motorul șenilatei cu care s-a deplasat până aici e mort, noroc că în compartimentul din spate al acesteia se găsesc alte provizii, motorină și un cort pentru condiții extreme. Pustiul și frigul se joacă cu mintea femeii, suprapunându-i imaginile din prezent cu fragmente vizuale din trecut, la care se alătură halucinațiile nocturne. Visele se amestecă cu realitatea, rațiunea cade-n delir, și, în ciuda șanselor minime de supraviețuire, Rachael continuă să spere, ascultând (și recitând) o dată la două ore, mesajul Serviciului de Radiodifuziune pe timp de Război al BBC, singura voce umană, înregistrată, care poate să-i aline suferința și singurătatea.

            R.S. Burnett ne aruncă în centrul unui roman postapocalittic cu potențial realist și ne propulsează la capătul lumii, acolo unde speranța zace în mâinile ultimului om pierdut printre ghețari. Și, în pofida construcției pseudo-SF, avem de-a face cu un thriller extrem de serios (în ultimele capitole), când Rachael realizează că, echipată cu geaca ei Big Red, nu este singurul punct de culoare din peisaj. Un salvator sau un ucigaș? Speranța sau sfârșitul? Ei bine, femeia noastră a trecut prin prea multe ca să cedeze, natura, deși a încercat din răsputeri, nu a învins-o, așa că nu are de gând să devină prada unui animal care nu e capabil să înțeleagă prin ce ținuturi aspre vânează. Ajunsă la capătul puterilor, eroina forțează limitele, dorindu-și, cunoscându-și adversarul (în carne și oase  sau provocat de halucinații), să rămână ultimul om în viață, intenționând să se predea ghețurilor, elementului care a împins-o mai departe, și mai departe, până când genunchii i-au cedat, pregătită să-i reîntâlnească pe Adam și Izzy.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui R.S. Burnett:

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii



joi, 6 noiembrie 2025

Recenziile Mădălinei 95 - Sirenele de Emilia Hart


Titlu: Sirenele 

Autor: Emilia Hart

Editura: BOOKZONE

Titlu original: The Sirens (2025)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,73 (din 41.483 note) 

 

               După ce am citit „Femeile Wayward” – o mini saga de familie, pe cât de complexă, pe atât de captivantă, ce urmărește destinul a trei femei din generații diferite, bănuite a fi vrăjitoare – n-aș fi crezut că al doilea roman al autoarei mă va intriga și fascina de zece ori mai mult. Pe de-o parte, o poveste de viață, dedicată feminității, femeilor și  tratamentului brutal pe care acestea îl îndură din partea masculilor abuzivi, pe de altă parte, o mică lecție de istorie despre colonizarea Australiei de către englezi, dar și o rescriere a mitului sirenelor, fiice ale mării, frumoase, dar monstruoase, ce nu ezită să facă dreptate sufletelor nevinovate, „Sirenele” reprezintă o narațiune suprarealistă, cu o atmosferă lugubră, încărcată cu o energie aproape malefică, a cărei sursă sălășluiește pe fundul mării, ascunsă printre alge și epave putrezite. Ușor previzibilă, inexplicabilă, jonglând cu răsturnările de situație, cartea asta te va prinde ca-ntr-un vârtej din care nu vei  reuși să te eliberezi până ce nu vei ajunge la ultima pagină. Dar, înainte să-ți dorești să scapi din mrejele ei, trebuie mai întâi să pășești în apele învolburate.

2019 – Eu sunt Lucy, sunt studentă la jurnalism și cred că aproape l-am ucis pe băiatul cu care mi-am pierdut virginitatea. E noapte... nu știu cum am ajuns în camera lui dee cămin, dar m-am trezit sugrumându-l cu toată puterea de care sunt capabilă. Norocul meu că m-am oprit înainte să rămână complet fără aer. Sunt furioasă pe el... Din cauza lui viitorul meu e ruinat... De fapt, din cauza mea! Eu i-am trimis poza aia nenorocită; am vrut să mă vadă așa cum sunt, cu toate cicatricile, și, de ce nu, să mă aprecieze. Dar el a trimis-o și altora, iar acum fotografia cu mine dezbrăcată a făcut înconjurul facultății. Mi-e rușine, toată lumea mi-a văzut pielea acoperită de cruste argintii. Iar acum că am încercat să-l ucid pe Ben în somn, consecințele vor fi mult mai grave. Nu am de gând să stau și să aștept să fiu exmatriculată. Voi pleca la sora mea. Nu am mai vorbit de ceva vreme, dar sunt sigură că ea va înțelege ce mi se întâmplă, având în vedere că și ea e somnambulă. Casa de pe stânci în care locuiește Jess e pustie. Nu mă așteptam să-mi facă o primire cu surle și trâmbițe, dar speram s-o găsesc acasă. Oare unde a plecat? Aleg să rămân, adică să mă ascund, până se întoarce, însă zilele petrecute aici devin tot mai sinistre. Visele nu-mi dau pace și am senzația  că mai e cineva aici, și nu mă refer la pisica lui Jess.

               1999 –  Eu sunt Jessica, am șaisprezece ani și sunt o adolescentă singuratică. Pictura constituie unica formă prin care mă pot face înțeleasă, prin care pot evada din cotidian. Toți mă privesc cu suspiciune și, uneori, cu dezgust, din cauza felului în care arăt. Am alergie la apă, o afecțiune rară, ce mi-a transformat pielea într-o crustă argintie, aspră și respingătoare. Nimeni nu reușește să privească dincolo de aparențe, nici măcar Max, cel mai bun prieten al meu... De fapt, ar trebui să spun că nimeni n-a reușit s-o facă, asta până ce l-am cunoscut pe domnul Hennesey, profesorul meu de desen, o minte tânără, ageră, care știe cum să privească în profunzime creațiile mele, ajungând, cu o singură privire, până în adâncul sufletului meu împovărat. Dar chiar așa să fie?

1800 – Eu sunt Mary, o umbră, o exilată. De zile în șir trăiesc în pântecul întunecat și strâmt al unei corăbii, alături de sora mea nevăzătoare, Eliza, și alte 80 de femei condamnate la exil, doar pentru că au făcut tot posibilul să supraviețuiască. Am fost alungate din Irlanda și expediate aidoma unor lăzi cu marfă tocmai în Australia pentru a popula ținutul. Suntem bătute, înfometate, tratate ca niște șobolani, dar mateloților nu le pasă. Apa rece și înspumată a mării pătrunde în cală de fiecare dată când valurile se sparg de corabie, udându-mi picioarele. Fac tot posibilul să mă feresc, să mă ascund, să nu-i las să mă vadă. Acolo unde apa mi-a atins pielea au apărut crăpături albăstrii, hidoase ar spune unii, frumoase așa cum spunea mmama. Dar celelalte, cu excepția Elizei, n-ar înțelege. Așa că prefer să le acopăr.

               Emilia Hart își structurează romanul pe trei planuri, trei povești individuale din epoci diferite, ce ajung să se completeze, formând un tablou amplu, zugrăvit în nuanțe când vibrante, când estompate, dar întotdeauna misterioase, de verde și albastru. De fapt, volumul are o aură picturală greu de ignorat. Fiecare capitol poate fi privit ca o miniatură, o piesă dintr-un mozaic în centrul căruia se află marea, ce își pierde însușirile geografice și devine protagonistă alături de cele trei fete, Lucy, Jess și Mary, ale căror destine sunt unite de afecțiunea bizară de care suferă. Marea este prin excelență o entitate feminină ce se guvernează după propriile reguli, fiind în același timp dătătoare de viață și un cămin pentru femeile care știu s-o respecte și s-o asculte, și un mormânt pentru bărbații care îi pângăresc fiicele; un loc sacru, plin de pace, și o forță furibundă, ce spulberă totul în cale; o mamă binevoitoare și o zeiță capricioasă. Același lucru se întâmplă și cu întreaga localitate Comber Bay, cadrul sălbatic în care se petrece acțiunea și sălașul tainic al legendelor, un spațiu personaj, fluid, ale cărui valențe se schimbă în funcție de cel sau cea care îl străbate.

               Aș fi tentată să afirm că volumul Emiliei Hart are câteva tente subtile de horror – tensiunea palpabilă, atmosfera sumbră, evenimentele inexplicabile, prezențele fantomatice etc –, însă autoarea nu duce lucrurile atât de departe încât săfie încadrat cu drepturi depline în această categorie. Oricum ar fi, „Sirenele” este un roman claustral, în care spațiile izolate și înguste potențează misterul personajelor foarte bine construite, și care îți va da, pe nesimțite, doza de adrenalină de care ai nevoie. Iar, pentru mine, rămâne una dintre cele mai captivante narațiuni citite în 2025.


COMANDĂ CARTEA