Fragment în avanpremieră: Nu te teme de întuneric de Per Moritz Stenborg (Editura Trei)

Nu te teme de întuneric

Per Moritz Stenborg 

Titlu original: Anna Karjala

Limba originală: suedeză

Traducere: Isabella Prodan

224 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

UN NOIR SCANDINAV HIPNOTIC

O poveste absolut imersivă și tulburătoare, care îmbină perfect tensiunea psihologică din Mystic

River, realismul crud din True Detective și atmosfera hipnotică din Twin Peaks. O carte superbă

în brutalitatea ei, imposibil de lăsat din mână! Orașul ăsta ar avea nevoie de o crimă adevărată...

 

Primăvara anului 1983. În timp ce gheața se topește, iar râurile amenință cu inundații, o descoperire șocantă tulbură liniștitul orășel suedez Silvernäs. O mână tăiată este găsită înfiptă într-un par, cu degetele încremenite parcă într-un salut macabru.

Polițistul Erland Hjort începe o investigație care se transformă rapid într-o spirală a ororii: trupuri dezmembrate, simboluri satanice și secrete de mult îngropate.

Prins între suspiciunile soției, obsesia pentru caz și pasiunea interzisă pentru Anna Karjala, el înaintează orbește spre o confruntare inevitabilă.

 

„Emoționantă și tăioasă ca o lamă de cuțit.” -  CAMILLA GREBE, autoarea bestsellerului Inerția

„Un debut polițist incredibil de captivant și bine scris. Foarte palpitant!” -  JONASEKLÖF, TV4 Nyhetsmorgon

„O scriitură densă, profund originală, plină de empatie pentru personajele lovite de soartă.” -

ULFK VENSLER, Dagens Nyheter

„Cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta!” - ÅKE EDWARDSON, Dagens Nyheter

 

FRAGMENT

 

13.

 

A doua descoperire din Silvernäs a fost cea care a aprins cu adevărat focul isteriei; mâna tăiată n‑a reverberat mai departe de știrile locale. Dar trunchiul… era ca un bust grecesc al lui Apollo. Nu mai văzuseră niciodată așa ceva, din câte‑și aminteau. Dar în lumea jurnalismului de senzație memoria este scurtă și apăreau mereu subiecte noi. Asta deși știrea despre această statuie umană a lui Apollo ajunsese pe continent, traversând întinsa mare.

Pe urmă, lucrurile păreau să se mai fi calmat. Erau altele de relatat, de exemplu Eurovisionul de la München, unde Suedia obținuse locul 3. Dar acum situația s‑a schimbat din nou. Și, dintre toate locurile posibile, totul a reînceput la benzinăria Esso, la margine de Silvernäs.

Fata lui Hagberg a venit gâfâind, înghețată și udă, dinspre râu. Fratele ei mai mic și ceilalți copii o urmau. Arătau vinovați, serioși și epuizați. Olle, Rolf și Ulf nu reușeau să înțeleagă ce povestea fata, dar Olle s‑a dus în cămăruța din spatele tejghelei, unde avea un fotoliu, televizor, reviste pentru bărbați și un telefon. L‑a sunat pe Erland.

*

* *

— Brrr, ce frig e! a exclamat Kasper.

Ljung s‑a încheiat la palton cu mâinile lui mari și albe, în timp ce coborau malul pe lângă pod. În curând, întunericul avea să se aștearnă peste râul lat și liniștit. Culorile zilei se retrăseseră deja. Pe jos nu se mai distingeau decât niște urme palide de zăpadă, care în amurg se contopeau cu negura apei.

— Raspala droljo[1], a înjurat Markovic, căutând să‑și țină echilibrul pe scândurile care se mișcau pe apă.

Cerbu și Ljung veneau în urma lui. Când au ajuns sub pod, erau toți trei uzi până sus, la coapse.

Orbecăiau prin întuneric, în zgomotul mașinilor și al camioanelor încărcate cu lemne care treceau pe deasupra. Markovic a aprins o lanternă și s‑au cățărat pe panta stâncoasă. Se împiedicau și alunecau pe pământul care le fugea de sub bocanci. Fasciculul tremurător de lumină a descoperit ceea ce căutau, sus, în partea de mijloc a fundației podului. Părea ceva lăsat de un prădător. Sau ca un străvechi sacrificiu păgân de primăvară. Cerbu s‑a gândit automat la steagul piraților, Jolly Roger.

Analizând cu atenție bucățile de trup, la lumina lanternei, au constatat că se conservaseră mai bine decât își imaginaseră. Două picioare albe, tăiate imediat sub șold, încrucișate pe platforma de piatră. Acoperite cu fire de păr închis la culoare, atât de reale că păreau ireale. La prima vedere, metoda de tranșare era aceeași ca la celelalte descoperiri. Laba unui picior lipsea.

N‑au avut nicio dificultate în a găsi al treilea simbol. Pe peretele de piatră, între graffiti, se vedea scrijelită o figură geometrică. O stea cu cinci colțuri.

*

* *

Ellen Kruse nu le‑a spus nimic nou.

— Se pare că e aceeași persoană, a zis ea. În primul rând, metoda e aceeași. Metoda de tranșare. Fragmen­tele de acum sunt în aceeași stare de descompunere ca și celelalte.

Era în picioare, cu paltonul pe ea, la secția de poliție.

— În al doilea rând, din punct de vedere fiziologic, picioarele par să aparțină aceluiași corp cu mâna și trun­chiul, conform evaluării mele preliminare. Au aceeași nuanță gălbuie a pielii.

— Mulțumim pentru raport, a spus Ljung, cu un zâm­bet aproape îndurerat.

Întăririle sosiseră deja la fața locului, în micul sat, iar ceea ce trebuia făcut se făcuse. Inspectorii criminaliști și polițistul local terminaseră cu detaliile tehnice și i‑au mulțumit antropologului medico‑legal, care n‑a stat pe gânduri și a dispărut pe ușă.

Au trecut la discutarea circumstanțelor legate de cea mai recentă descoperire și a ipotezelor generale despre caz. Acum era un triptic. O treime. Împreună cu al treilea simbol compus, aducea a desăvârșire.

— Dar lipsește capul și, odată cu el, probabil și cauza morții, a spus Ljung.

— Lipsește și sexul, a observat și Markovic.

— Scopul plasării părților de corp sub pod e la fel de misterios ca și pentru celelalte locuri, a zis Ljung. Obiec­tele încrucișate au fost folosite ca simbol de secole, sunt foarte comune în heraldică. Poate fi un avertisment, plus că oasele încrucișate simbolizează moartea.

— Sublim, ce să zic?

— Vrei să zici subtil.

— În ce ordine au fost răspândite bucățile de corp? a întrebat Cerbu.

— Sperăm să aflăm. Asta și ora aproximativă a decesului.

— De vreme ce tot vorbim de simboluri, a zis Markovic, sub pod era o stea. O combinație a celorlalte două semne. Rebusul e rezolvat, dar ce‑nseamnă?

Ljung și‑a zis în sinea lui că „rebus” era un termen greșit, pentru că un rebus are ca rezultat un cuvânt sau o propoziție, dar n‑a mai comentat nimic. Nici Cerbu n‑a zis că descoperise deja legătura dintre simboluri; nu mai conta acum.

— E o stea cu cinci colțuri, asemănătoare celei dintr‑un pentaclu sau pentagramă. Putem citi mai multe despre asta. Nu vreau să vă obosesc cu referințe.

Ljung s‑a uitat la colegul lui, din apropiere.

— În metafizică e considerată simbol magic, un instru­ment care nu are însușiri nici bune, nici rele. Dar steaua asta e cu vârfu‑n jos.

— Și‑acum ce facem?

— Să ne bucurăm că nu suntem noi responsabili cu presa, a spus Cerbu, uitându‑se afară, pe stradă, unde reporterii se agitau ca niște găini amețite.

*

* *       

Era agitație în văile mai puțin locuite dintre munți și coastă. O agitație rar întâlnită. Râul ieșise din matcă, răspândind distrugere. Apa tulbure și ușor înspumată in­unda fânețele spre vest. Hectare întregi de apă murdară, ca de la vase spălate.

Vitele și caii trebuiau mutați. Vechea șosea era, acum, doar un șanț pe fundul lacului. Dealurile deveniseră insulițe. Peste întinderile vaste de apă se auzea cântecul singuratic al cufundarului.

Rolf, de la benzinărie, comparase viitura cu poto­pul din Marea Nordului, din 1953. Își amintea bine, căci, după cum susținea el, se aflase în Anglia în timpul inundațiilor. Sau poate în Olanda.

Poveștile fraților erau schimbătoare, la fel ca forma Râului Negru.

Cataclism, a îngăimat Ljung, printre buzele aproape închise. Cataclism. Un cuvânt străin pentru majoritatea, însă nu și pentru cei ca el, născuți peste hotare. Inundație, și‑a zis Cerbu în sinea lui.

Se gândea mult la Anna Karjala. Uneori, corelat cu Ursul Negru. O asociere inconștientă în mintea lui. Era o legendă din nord, pe care o auzise de la tatăl său, dar și de la alții.

Printre muncitorii și traficanții de alcool aflați în zona unde se construia cea mai nordică parte a căii ferate Malmbanan, la Vassijaure și Torneshamn, trăia o tânără norvegiană, cu păr și ochi negri. Era înaltă și impunătoare și n‑a apucat vârsta de 20 de ani. Fantoma ei se poate arăta și în zilele noastre în tunelul feroviar din muntele Nuolja. Pe cât era de frumoasă, pe atât era de nebună, potrivit legendei. Viața era sălbatică în noile așezări de lângă calea ferată. Tânăra se îmbăta până la pierzanie și se autodistrugea în nenumărate alte feluri, iar în cele din urmă a fost bătută până a murit. Pe atunci, era deja grav bolnavă de tuberculoză. Așa se face că a dispărut, fără ca nimeni să fi știut vreodată dincotro venise. Se spunea că o chema Anna, dar era poreclită Ursul Negru.

A traversat podul arcuit. În ciuda inundațiilor, încă era deasupra apei. Era vineri. A intrat cu mașina în curte la ferma lui Ramses. Arild Johansson stătea în fața șopronului cu securea în mână și stivele de lemne lângă el.

— Niciun ajutor, acum, cu lemnele, a spus el, ștergându‑se de transpirație pe față. Dar nici nu mai e atâta nevoie.

Cerbu s‑a uitat la casa veche. L‑a trecut un fior. Era neschimbată, parcă înghețase în timp. Fiind și nelocuită acum, semăna cu o casă bântuită.

Arild a ridicat securea și a despicat un trunchi de pin, împrăștiind așchii în jur. Cerbu s‑a întrebat ce s‑ar fi întâmplat dacă Arild ar fi știut ce era între el și fiică‑sa.

Bărbatul a lăsat securea jos, s‑a așezat pe un buștean și și‑a îndesat tutun sub buză. Cerbu se sprijinea de stiva de lemne.

— Ai supărat pe cine nu trebuia?

— Ce vrei să spui? a întrebat Cerbu.

A văzut privirea lui Arild spre capul bandajat.

— Am alunecat, cred.

— Crezi?

Fără să‑și dea seama, Cerbu și‑a aprins o țigară.

— Te‑ai apucat iar de fumat?

— Da, așa se pare.

A tras adânc un fum și s‑a uitat în sus, spre mansarda Vanjei.

---

[1] Înjurătură extrem de vulgară din spațiul fostei Iugoslavii (sârbă/croată); literal: curvă dărăpănată/descompusă.

Recenziile Mădălinei 107 - Toate lucrurile periculoase de Stacy Willingham (CRIME CLUB)

 Titlu: Toate lucrurile periculoase

Autor: Stacy Willingham

Editura: Nemira (Armada)

Titlu original: All the Dangerous Things (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2026

Mumăr pagini: 320

Media pe Goodreads: 4.04 (din 292.018 note)

Cercetătorii spun că omul are nevoie de aproximativ opt ore de somn în fiecare noapte pentru a-și putea îndeplini toate sarcinile de peste zi, pentru a putea gândi limpede și acționa în condiții optime, rămânând în permanență ancorat în realitate. Însă nu întotdeauna lucrurile merg așa cum ar trebui. Rutina mult prea încărcată, stresul, panica sau evenimentele traumatice mențin creierul într-o continuă stare de alertă, lipsa de somn putând deveni cel mai mare inamic al nostru; o forță distructivă ce alterează coerența lumii înconjurătoare, amestecând faptele reale cu fantasmele create de o minte epuizată. Halucinațiile, amintirile încețoșate, golurile inexplicabile din memorie și sentimentul că altcineva îți controlează acțiunile te transformă într-o marioneta perfectă; o jucărie defectă care, în mâinile unui maestru al manipulării, poate deveni cea mai periculoasă armă.

          Thrillerele care au ca subiect insomnia nu sunt o noutate, însă Stacy Willingham prezintă lucrurile într-o cu totul altă lumină. Nu avem de-a face cu o narațiune macabră plină de ucigași dezaxați a căror cruzime nu are termen de comparație, ci avem de-a face cu o poveste pe cât de simplă, pe atât de complexă, ce aduce în prim plan războiul pe care o mamă îl duce cu sine și cu cei din jur, în speranța că va afla cine și de ce i-a răpit copilul. Plin de traume, disperare și căutări febrile după adevăr, „Toate lucrurile periculoase” este genul acela de roman care se joacă cu mintea cititorului; un caleidoscop de imagini disparate, frânturi de gânduri și amintiri false, ce te va ține cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină.        

       În urmă cu câțiva ani, Isabelle Drake era o cu totul altă persoană... Era o femeie împlinită și fericită, în ciuda răcelii și neînțelegerilor mărunte dintre ea și soțul ei, cu o carieră înfloritoare în jurnalism și un fiu minunat, pe care îl iubește mai presus de orice. Însă a fost nevoie doar de o clipă de neatenție ca totul să se destrame, iar liniștea și fericirea să devină un vis îndepărtat. Aidoma unui castel din cărți de joc, viața ei s-a năruit în noaptea în care fiul ei a fost răpit din propriul dormitor, lăsând în urmă pătuțul gol și fereastra deschisă. Niciun bilet... niciun indiciu... nici măcar un fir de păr care să le ofere o pistă plauzibilă polițiștilor însărcinați să rezolve acest caz.  

Din acea noapte, Isabelle n-a mai putut închide ochii. Somnul a ocolit-o timp de un an, sentimentul de vinovăție devenind  tot mai copleșitor. Acum, are impresia că trăiește într-un coșmar din care ar da orice să se trezească. Habar n-are ce s-a întâmplat cu fiul ei, unde este, cine l-a luat sau de ce, însă nădăjduiește în continuare că Masson este încă în viață. De luni de zile se străduiește din răsputeri să reziste, povestindu-le tuturor despre fiul ei, așteptând cu sufletul la gură orice veste, cât de neînsemnată, despre copil. Însă lipsa de somn începe să-și spună cuvântul... Lumea din jurul ei își pierde treptat coerența, chipurile i se amestecă în minte, iar majoritatea amintirilor îi sunt învăluite de întuneric, luptându-se cu propria minte pentru a-și recăpăta controlul asupra existenței sale. Însă lucrurile se complică în momentul în care un podcaster celebru își face apariția, căutând să afle povestea tragică a unei mame care și-a pierdut fiul. Trecutul o ajunge din urmă, iar scheletele pe care le credea de mult îngropate ies din nou la iveală, ridicând și mai multe semne de întrebare. Singură, epuizată, disperată și bântuită de halucinații, Isabelle caută cu îndârjire să afle cu orice preț adevărul, oricât de crunt ar fi acesta.

            Structurat pe două planuri – prezent, în care ne sunt prezentate încercările disperate ale Isabellei de a-și face ordine în gânduri, și trecut, mai exact, anul 1999, unde asistăm la o serie de evenimente tragice petrecute pe moșia familiei protagonistei. Așa cum v-ați obișnuit deja în cazul acestui gen de romane, întâmplările și traumele din copilărie ajung să perturbe din nou și din nou viața, în aparență liniștită, a persoajelor ajunse la maturitate. Stacy Willingham îmbină cu măestrie scenele tulburătoare, pline de suspans, cu momentele de acalmie, în care ai senzația că nimic nu mai poate schimba cursul evenimentelor. Însă aparențele sunt înșelătoare, piste noi luând naștere cu fiecare piesă de puzzle așezată la locul potrivit. Cu alte cuvinte, este o lectură incitantă, ce nu vă va lăsa să puneți capul pe pernă până ce nu ajungeți la final.      

Recenziile lui Gică 241 - Puzzle mortal de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Puzzle mortal  

Serie: Memento (#2)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Pusselmakaren (2026)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,75 (din 253 note)

 

               Unul a murit, unul a plecat și unul a trăit în ultimii cincisprezece ani fără să știe de existența celorlalți... David Lund e pe urmele fratelui său dispărut, dar Societatea nu are de gând să-l lase să ajungă prea departe. La rândul lui, Napoleon îl caută pe celălalt David pentru a-l reduce la tăcere, evitând ca faptele odioase ale asociaților săi să ajungă în presă și sălile de judecată. Răzbunarea e dulce, însă Napoleon nu e singurul care vrea să se răzbune. Sandro e mort, dar Esben, piromanul, a scăpat ca prin minune după ce a fost împușcat, și acum se găsește la închisoare, așteptându-și sentința, asistat juridic chiar de nimeni altul decât mentorul lui Florence Tapper. Sandro a trecut la cele veșnice, însă Esben încă are o misiune pe pământ, încredințată, bineînțeles, de Uniformă... să-i găsească și ucidă pe David Lund și Florence Tapper.

               Sakura și Liv sunt bine, ocupate cu creșterea lui Roy, însă femeia nu-l poate ierta încă pe David pentru pericolul în care s-a aflat partenera sa. Părintele Anton e imobilizat în scaunul cu rotile, dar se bucură de prezența frumoasei sale iubite, Paulina, fiica lui Urban, cunoscut drept Regele Șuruburilor, industriașul care a făcut cândva parte din societate. David și Florence sunt hotărâți să scoată adevărul de la Urban, numai că afaceristul se sinucide, aruncându-se de pe balcon în piroanele metalice de dedesubt. Încă un membru al Societății a luat secretele cu el în mormânt... Lui Ellen îi este prea frică să vorbească, îl tratează pe David cu aceeași răceală, chiar dacă uneori pare să-i poarte de grijă, avertizându-l să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, deși resentimentele protagonistului au dat de mult în clocot. Cadavrul lui Sandro este descoperit, iar poliția încearcă să-și dea seama de pe ce ponton fusese aruncat în apă, glonțul din cap confirmând, fără drept de apel, că mercenarul a fost ucis de la mică apropiere, fragmente de material și așchii de lemn fiindu-i descoperite în craniu.

               Perspectiva se mută de data asta asupra Hanii Tapper, cumnata lui Florence, care primește un puzzle misterios, însoțit de o scrisoare anonimă. Cineva vrea ca Hanna să recunoască că e responsabilă pentru moartea familiei sale, care și-a pierdut viața pe propria ambarcațiune, în urma unui incendiu. Hanna duce povara pe proprii umeri, nedorindu-și să-i împărtășească grijile aprige și lui Bernard, despre care e sigură că, dacă ar fi nevoie, ar urma-o atât în paradis, cât și în infern. Hanna și-a pierdut în flăcări părinții și sora cu un an mai mare, fiind salvată de Soren, paznicul voluntar de la garda de coastă care se aflase la datorie, și care a adoptat-o, oferindu-i o familie și un adăpost. Acum, însă, cineva o terorizează pe Hanna, care oricum era hărțuită de proprii demoni, iar femeia începe să-și sondeze sinele, întrebându-se cine a scăpat, de fapt, de pe vas înainte ca motorul să explodeze și focul deflagrației să se ridice până la cer.

               Cât despre David Lund, programatorul nostru nu o duce prea bine. După ce pe un forum online apare o fotografie cu el, prezent la o manifestare a unei grupări neonaziste, David primește amenințări cu moartea, este scuipat de o străină, cineva îi aruncă vopsea pe ușa de la intrare, este dat afară de la job, până și Florence ajunge să se întrebe dacă proaspătul ei iubit ar putea, într-adevăr, să facă parte dintr-o organizație extremistă. Bineînțeles că fotografia a fost editată cu AI, însă pe userii ce mișună pe internet nu-i interesează nicidecum veridicitatea. Lumea vrea să scape de încă un ticălos, astfel încât valul de ură se îndreaptă asupra protagonistului, care nu se mai simte în siguranță nici măcar în locuința sa. De parcă iadul nu și-ar fi deschis destul de larg porțile, David ajunge în proximitatea lui Esben, care este hotărât să-și finalizeze misiunea, scăpând din pușcărie și de tentaculele invizibile ale lui Napoleon.

                              „Puzzle mortal” duce povestea lui David și Florence mai departe,  pregătindu-ne pentru câteva dezvăluiri ce ne-ar putea da toate presupunerile peste cap. Personajele cu care suntem familiarizați se retrag pe banca de rezerve sau sunt scoase tragic de pe teren, iar chipurile noi se plimbă nestingherite prin cadru, renunțând în cele din urmă la măști. Este mai complex decât primul volum, „Sacrificiul”, dar încă ne aflăm în acel spațiu al incertitudinii. Bănuim care este adevărul, însă suntem foarte conștienți că ne putem înșela. Henrik Fexeus reușește să se joace magistral cu mintea cititorilor, înmânându-le cheia care, cel mai probabil, nu va deschide nicio ușă. Oricum ar sta, până la urmă, lucrurile, ne-am adunat aici ca să dăm de cap misterului și nu vom renunța până când nu vom da și ultima pagină, așteptând cu interes ultimul volum al seriei, programat, conform Nordin Agency, să apară chiar în 2026.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Falled

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Călugărul de M.G. Lewis

 

„Călugărul” (titlu original: The Monk) de Matthew Gregory Lewis e considerat una dintre cele mai șocante și controversate lucrări gotice ale secolului al XVIII-lea. A apărut în 1796 și a scandalizat lumea literară și religioasă de atunci și continuă să stârnească discuții și azi.

 

Într-o Spanie sufocată de superstiție și frică, Ambrosio, călugărul adorat de toată lumea, e simbolul perfecțiunii morale. Până când o ispită sub forma unei femei deghizate îi destramă credința și-l aruncă într-o prăbușire lentă, hipnotică, spre dorință, păcat și blestem.

Pe măsură ce se afundă în abis, realul și supranaturalul se contopesc: catacombe, ritualuri oculte, pacte demonice și o iubire care arde ca un jurământ rupt. O poveste despre tentație, putere și corupția sufletului,  tulburătoare, senzuală și periculos de actuală.

 

 

FRAGMENT

 

 

— Nobilă doamnă, îți pot citi destinul. Dă-mi mâna și nu te teme.

— Mătușă, te rog! interveni Antonia entuziasmată. Lasă-mă doar de data asta! Vreau să știu ce urmează.

— Ce prostii! N-o să auzi decât minciuni.

— Nu contează. Vreau să aud ce are de zis. Te implor, mătușă!

— Fie! Dacă ții neapărat... Hai, femeie, uită-te la mâinile noastre. Ia banii ăștia și spune-ne ce ne-a scris soarta.

Leonella își smulse mănușa și îi întinse palma cu un aer de superioritate. Țiganca o cercetă câteva clipe, apoi rânji:

— Vrei să știi adevărul? Ești deja la vârsta la care firul vieții ți s-a cam scurtat. Dar pentru câțiva bănuți, îți dau un sfat: prietenii tăi râd de tine pe la spate. Spun că ți-ai pierdut mințile cu obsesia asta de a părea copilă. Nu le place cum încerci să agăți inimi tinere cu farmece expirate. Trezește-te, doamnă: vârsta e tot aia, oricum ai masca-o. Iar bărbații nu pică în genunchi în fața unor ochi ridați care, pe deasupra, se mai uită și strâmb. Lasă fardurile, vanitatea și dorința asta ridicolă de a plăcea. Mai bine dă banii săracilor decât pe podoabe inutile. Gândește-te la Dumnezeu, nu la admiratori; la greșelile din trecut, nu la visuri nerealiste. Timpul fuge, doamnă, și curând va mătura și ultimele fire roșcate care îți mai acoperă fruntea.

Mulțimea explodă în hohote de râs. Leonella se sufoca; era mov la față de furie. Răbufni cu cele mai dure ocări, dar țiganca o ignoră cu un zâmbet disprețuitor și se întoarse spre Antonia.

— Taci, femeie! Ce-am spus e purul adevăr. Iar acum, tu, frumoasă domnișoară... vino mai aproape. Dă-mi mâna și lasă-mă să văd ce ți-au pregătit cerul și iadul.

Antonia își scoase mănușa și îi întinse mâna albă, fragilă. Țiganca o privi lung, într-o tăcere bruscă. Expresia i se schimbă: uimirea îi fu înlocuită de o milă profundă.

— Doamne... ce palmă curată. Ai o inimă bună, un suflet rar. Cu firea asta, ai putea fi fericirea oricărui bărbat cinstit.

Se opri, iar vocea îi deveni gravă, ca un avertisment din adâncuri:

— Dar liniile astea spun și altceva. O nenorocire uriașă plutește deasupra ta. Un bărbat ars de pofte negre și un spirit rău lucrează deja la distrugerea ta. Din cauza suferințelor care te pândesc, viața ta aici va fi scurtă, iar sufletul tău se va grăbi spre cer mai repede decât crezi.

Îi strânse mâna și îi șopti la ureche, cu o intensitate tăioasă:

— Ține minte ce-ți spun: dacă întâlnești vreodată un om care pare mai virtuos decât e omenește posibil... un om care se crede fără greșeală și n-are milă pentru slăbiciunile altora... amintește-ți de mine. Sub o fațadă de sfânt se ascund adesea mândria și dorința care ucid.

Îi dădu drumul mâinii și adăugă cu o tristețe sinceră:

— Te las cu părere de rău, fată frumoasă. Nu dispera din cauza prevestirii mele. Primește-ți destinul cu liniște și caută fericirea într-o lume mai bună decât asta.

Țiganca se învârti de trei ori pe loc, apoi dispăru în mulțime cu aceleași gesturi demente. Oamenii se luară după ea, lăsând ușa Elvirei liberă. Leonella intră în casă trântind, furioasă pe toată lumea, mai puțin pe ea și pe „adoratorul” ei imaginar.

Profeția o tulbură pe Antonia pentru câteva momente, dar sentimentul se risipi repede. În câteva ore, totul îi ieși din minte, de parcă scena nici n-ar fi avut loc.

 

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 106 - Librăria Les Chats Noirs de Piergiorgio Pulixi (CRIME CLUB)

Titlu: Librăria Les Chats Noirs  

Serie: Librăria Les Chats Noirs (#1)

Autor: Piergiorgio Pulixi

Editura: CORINT FICTION

Titlu original: La libreria dei gatti neri (2023)

Traducere de Cristina Gogianu

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,90 (din 4.898 note)

 

Dacă v-a plăcut Clubul Crimelor de Joi, de Richard Osman, am găsit pentru voi romanul perfect. Pe cât de amuzant, pe atât de serios, plin de personaje memorabile și întâmplări ce vă vor pune instinctele de investigatori la grea încercare, răsturnări de situație neprevăzute și o listă lungă de recomandări de romane polițiste, de la clasici precum Agatha Christie, până la autori contemporani precum Valerie Perrin, totul inserat în atmosfera pe de-o parte liniștitoare, pe de alta, tensionată, a unui oraș din Italia, Librăria Les Chats Noirs, un cosy mystery captivant, vă pune pe tavă un mister ce trebuie elucidat neîntârziat. Împletind experiențele personale ale personajelor cu viața colectivă afectată de existența unui criminal în libertate, Piergiorgio Pulixi adaugă o tentă ușor psihologică romanului său, punând accent pe interacțiunea dintre generații și pe modul în care trecutul revine întotdeauna să tulbure prezentul și, în unele cazuri, să elimine complet viitorul.

Marzio Montecristo a fost învățător la școala din oraș. Iubit de copii și apreciat de ceilalți profesori, Marzio știa cum să transforme orice lecție într-o adevărată aventură din care cei mici să acumuleze cât mai multe informații. Însă un incident nefericit, în care au fost implicați pumnii săi și fața unui bărbat care își abuza fizic soția și băiețelul, i-a schimbat definitiv cursul existenței. Deși bărbatul o merita cu vârf și-ndesat, Marzio a fost dat afară de la școală și nevoit să se reprofileze. Protagonistul nostru și-a deschis o librărie, Les Chats Noirs, specializată pe romane polițiste, unde lucrează împreună cu Patricia, o tânără încântătoare și o maestră în aplanarea conflictelor, și de cele două ajutoare blănoase, pisicile negre, Poirot și Miss Marple, cele care au dat și numele magazinului. Chiar și așa, viața lui Marzio e seacă. A devenit un bătrân ursuz care sperie și jignește clienții în cele mai creative moduri, abia ținându-și în frâu nervii și supărarea pe... ei bine... întreaga lume. Însă problemele sale de comunicare se manifestă doar în cazul adulților pisălogi, care îi dau mai mult de furcă decât prichindeii pe care îi dăscălea la școală.

Dar să nu vă închipuiți că acesta este un roman despre viața sordidă a unui individ oarecare într-o librărie. Nici vorbă despre așa ceva! În timp ce Marzio se ia la harță cu orice potențial client, un criminal începe să-și facă de cap prin oraș, lăsând în urmă râuri de sânge și familii distruse. Aidoma unei stafii, ucigașul intră în casele victimelor și îi pune pe locatari în fața unei decizii imposibile – să aleagă cine va muri și cine va trăi. Așa se întâmplă și cu familia lui Lorenzo, un băiețel inteligent, ai cărui părinți au ajuns victimele misteriosului asasin. Tatăl său a fost forțat, cu arma la tâmplă ca să fim mai exacți, să aleagă cine va fi împușcat, soția lui sau Lorenzo însuși. Dar cum instinctul matern este mai puternic decât orice, femeia se  sacrifică, salvându-și astfel copilul. Poliția pornește o anchetă, însă, inițial, pare că trebuie să găsească acul în carul cu fân. Indiciile sunt puține, numărul cadavrelor crește, iar cei rămași în viață refuză categoric să vorbească. Acestea fiind datele problemei, polițiștii implicați în caz sunt neputincioși, prin urmare, este nevoie de ajutoare suplimentare.

În fiecare zi de marți, librăria Les Chats Noirs găzduiește un club de lectură pentru persoanele în etate, pasionate de suspans și mistere. Însă cei care participă la întâlniri au un fler deosebit în a pune lucrurile cap la cap, a găsi tot felul de piste pentru a afla cine este criminalul. Talentul lor nu este nicidecum irosit. Puțin depășiți de situație, anchetatorii, în frunte cu Angela Dima, apelează la mintea scrlipitoare a Detectivilor de Marți, Marzio fiind mesagerul lor. Cine a spus că mai multe minți laolaltă gândesc mai bine a avut dreptate. Având deja un caz rezolvat la activ – o investigație veche, fără rezultat, a fost scoasă din sertarele poliției și adusă pe masa Detectivilor de Marți – bătrânii, urmând scenariile fictive despre care au tot citit, au făcut tot posibilul să scoată apă din piatră seacă, adică să găsească un drum drept printr-un hățiși de incertitudini, iar deznodământul a fost unul cât se poate de surprinzător și neașteptat.

Cu toate că este un om dificil, cu multe probleme de comportament, Marzio Montecristo a fost pe departe personajul meu preferat. Ciondănelile lui cu oamenii ignoranți, care îi calcă pragul librăriei, sunt un deliciu și cred că ar putea umple o carte. Însă nu trebuie să-l judecăm pe Marzio pentru atitudinea sa furibundă. Lumea l-a dezamăgit profund, iar acum încrederea sa în ceilalți e aproape de zero. Însă nu-i putem contesta inteligența și instinctele  pe care le urmează de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă să încalce autoritatea poliției. Scopul său este să facă ordine, dreptate, într-o lume în care domnește haosul. Cu toate că Marzio este protagonistul, nici celelalte personaje nu sunt uitate. Autorul le valorifică pe fiecare, și chiar dacă este un roman scurt, nimeni nu este lăsat deoparte.

Mi-a plăcut foarte mult povestea care, deși simplă, destul de liiară, m-a prins încă de la primele pagini, lăsându-mi impresia că pot interveni oricând să-mi împărtășesc opiniile cu Detectivii de Marți. Am simțit acest roman ca pe un joc de-a detectivii, tratat cu cea mai mare seriozitate. A fost o lectură scurtă și relaxantă, dar intensă, numai bună de citit în weekend. Și asta nu e tot... Dacă v-a plăcut să dezlegați enigme alături de Marzio și tovarășii săi de la clubul de lectură, atunci trebuie să aflați că acesta este primul volum al seriei Librăria Les Chats Noirs.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Piergiorgio Pulixi:

Ciobanul de Azi

Falled

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir

 Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.