Recenziile Mădălinei 105 - Toate culorile întunericului de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate culorile întunericului

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All the Colours of the Dark (2024)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,24 (din 488.293 note)

 

            Chris Whitaker se numără printre autorii care reușesc să mă surprindă cu fiecare roman publicat, demonstrându-mi din nou și din nou ce înseamnă să construiești, pagină cu pagină și cu un munte de talent, o lume complexă, pe cât de verosimilă, pe atât de ireală, în care mai întâi trebuie să te rătăcești, să devi parte din ea, pentru a o înțelege și pentru a putea găsi calea cea dreaptă spre deznodământ și spre katharsisul mult dorit. Dacă în „Începem cu sfârșitul” și „Toate fetele rele”, Whitaker nu se sfiește să prezinte realitatea abjectă, violența existentă într-o comunitate ce se năruie din interior, nepăsarea părinților ce naște adevărați monștri, nebunia unora, viciile altora, dar, mai ales, consecințele nefaste pe care alegerile lor egoistee le revarsă asupra celor neprihăniți, în „Toate culorile întunericului”, construiește un adevărat elogiu închinat traumei, obsesiei distrugătoare, plăgilor unei societăți  incapabile să se mai ridice dintre ruine, și al abuzului de orice fel, zugrăvindu-și narațiunea în nuanțele greu de privit ale infernului psihologic, în care sunt captive majoritatea personajelor. Cu alte cuvinte, autoruul se folosește de pesimism și de estetica urâtului social pentru a redefinii noțiunea de thriller psihologicc, evidențiind modul în care o comunitate reușește să facă față unui eveniment tragic, atât la nivel colectiv, cât și individual, alegând un referent, a cărui poveste devine universal valabilă.

            Patch e un băiat sensibil, loial, curios, dornic să exploreze lumea și să ia parte la cele mai mari aventuri, așa cum îi șade bine unui pirat curajos. Însă pentru el lumea în care trăiește este incompletă. Petecul pe care îl poartă zilnic peste un ochi nu face parte dintr-un costum; nu e un simplu accesoriu care să-l ajute să-și intre în rol, ci maschează o infirmitate – băiatul s-a născut fără un ochi, ceea ce l-a preschimbat într-un corsar singuratic. Lipsit de camarazi de nădejde și de iubirea atât de necesară din partea mamei care preferă să-și înece existența searbădă în alcool, Patch a fost forțat să-și ia viața în propriile mâini și să recurgă la mici furtișaguri pentru a supraviețui. Noroc că în viața sa a apărut Saint, o fetiță orfană, aflată în grija bunicii nonconformiste, pentru care albinele sunt cele mai bune prietene. Cei doi copii devin centrul universului unul pentru celălalt, fiind gata să sacrifice tot în numele afecțiunii ce și-o poartă. Însă prietenia lor este pusă la încercare în momentul în care Patch reușește să împiedice răpirea unei fete dintr-o familie bogată și foarte bine văzută în comunitate, ajungând chiar el să fie victima. Adolescentul devine fără să știe un erou, lăsând în urmă zeci de oameni îngrijorați și tulburați de cele întâmplate. Patch este ținut prizonier alături de o altă fată pe nume Grace, încercând să supraviețuiască și să găsească o cale de evadare. Răpirea băiatului a zguduit comunitatea din Monta Clare, mai ales că nu a fost singurul eveniment de acest fel. Din oraș au tot dispărut fete, și nimeni nu știe cine este făptașul. Dar Patch reușește să scape și să se întoarcă acasă. După o perioadă destul de lungă în care nimeni nu i-a putut da de urmă, ajutat de Saint, o detectivă înăscută și o tânără de o inteligență rară, băiatul evadează, fapt ce le dă tuturor speranță. Însă trauma nu va dispărea niciodată, înfigându-și rădăcinile tot mai adânc în sufletul lui Patch și a întregii comunități din Monta Clare.

            Deși Patch revine în cele din urmă în sânul societății din care a fost smuls cu brutalitate, el nu va mai fi niciodată același. Experiența prin care a trecut l-a transformat într-un tânăr taciturn, captiv în mintea sa, incapabil să pună în cuvinte trauma pe care a suferit-o, devenind obsedat de fata care l-a ajutat să îndure prizonieratul, singura rază de lumină dintr-un ocean de întuneric. Dar acolo unde cuvintele dau greș, arta devine o oglindă a subconștientului torturat. Tablourile pe care Patch le pictează cu o frenezie greu de descris reprezintă de fapt unica formă prin care tânărul se poate exprima, lăsând culorile să vorbească în locul său. El își materializează obsesia, metamorfozând trauma, întunericul și goliciunea din interior în opere de artă sumbre, dar de o valoare inestimabilă. Pentru unii, pare nebun, o minte obosită ce a a renunțat la rațiune în favoarea instinctului; pentru alții, e un geniu al culorilor, un artist neînțeles care își caută necontenit iubita; iar pentru Saint e tot Patch, prietenul ei din copilărie pe care vrea să-l salveze din infernul psihologic în care s-a pierdut aproape cu totul. Ea este, de fapt, o ancoră pentru tânărul Patch, cea care îi va fi alături în ciuda zidului tot mai gros dintre ei; cea care, în mod voluntar, îi va ține loc atât de soră, cât și de mamă.

            Din toate punctele de vedere, „Toate culorile întunericului” este un roman greu de parcurs, diferit de absolut tot ce a mai scris Whitaker până acum. E o poveste care te lovește cu forța unui bolovan, care te strivește cu pesimismul său, făcându-te să deschizi cu adevărat ochii și să privești lumea. Emoțiile puternice, lacrimile, deznădejdea, furia și frustrarea nu lipsesc din această carte, amplificându-se pagină cu pagină, până la katharsisul mult așteptat. Îmbinând evenimentele istorice de la sfârșitul secolului al XX-lea – încheierea războiului din Vietnam, instabilitatea politică și socială din America, luptele pentru preluarea puterii etc –, evenimente care au un corespondent la nivel micro în cadrul comunității din Monta Clare, cu o puternică dimensiune psihanalitică și un strop de romantism ca să mai îndulcească puțin amarul existențial, Whitaker construiește un thriller social amplu, grandios, cu un stil poetic greu de egalat; un univers populat de personaje frânte, care pot renaște din propria cenușă, aidoma unei păsări Pheonix. Nu este o lectură ușoară atât din punct de vedere narativ, cât și tehnic – planurile se suprapun și se amestecă, solicitând multă atenție din partea cititorului –, însă vă îndemn să-i acordați o șansă și să aflați cum se sfârșește povestea lui Patch!

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 240 - Cimitirul mării de Aslak Nore (CRIME CLUB)

Titlu: Cimitirul mării  

Serie: Saga familiei Falk(#1)

Autor: Aslak Nore

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Havets kirkegård (2021)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,63 (din 2.450 note)

 

Secrete de familie ascunse sub straturi de nisip și sare, destine trasate din vremea strămoșilor, convingeri politice condamnabile, dinastii aflate în pragul declinului, muritori care s-au crezut zei, tragedii nautice, misiuni în Orientul Mijlociu, relații toxice, povești de dragoste interzise, orgolii devastatoare și victime ale propriei puteri, furie, regrete și neputință... Aslak Nore ne imersează, în „Cimitirul mării”, într-un clan nordic cu o istorie controversată, punându-ne la masă cu membrii familiei Falk, fondatorii și moștenitorii fundației culturale SAGA, condusă de însuși marele Olav Falk, fiul lui Tor Falk, patriarhul și armatorul care și-a pierdut viața pe expresul de coastă Prinsesse Ragnhild, care s-a scufundat, din cauza unei mine (conform surselor oficiale), la 23 octombrie 1940, printre supraviețuitori numărându-se cea de-a doua soție a sa, Vera Lind, și fiul său de abia un an, Olav.

Vera Lind nu s-a uitat în urmă când s-a aruncat de pe stânci, ca și cum marea ar fi așteptat-o mai bine de șaizeci de ani să se întoarcă în îmbrățișarea ei rece. Însă moartea Verei lasă în urmă o avalanșă de întrebări la care nepoata sa, Sașa, caută cu disperare răspunsuri. Cum vor fi împărțite averea și proprietățile familiei Falk? Unde a dispărut testamentul bunicii sale? Și ce s-a întâmplat cu „Cimitirul mării”, romanul Verei, confiscat și (aparent) distrus în 1970? (…) Hans Falk, medic și frate vitreg al lui Olav, este hotărât să dezgroape odată pentru totdeauna secretele familiei. Pentru asta îl angajează pe John Berg — reporter și fost pușcaș marin — pe care îl salvează dintr-o închisoare din Kurdistan, cerându-i să-i scrie biografia. În scurt timp, John începe să răscolească prin documente îngălbenite de timp și prin scheletele ascunse în dulapurile familiei, sperând să găsească și testamentul dispărut. Și astfel, Sașa și John ajung să pășească pe același drum, adunând părțile salvate și ascunse din „Cimitirul mării”, punându-le laolaltă și lecturându-le pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat și cine s-a mai aflat pe Prinsesse Ragnhild în acea zi din 1940.

Misiunea celor doi este perturbată chiar de Olav, tatăl Sașei, care vrea cu orice preț ca trecutul să zacă pe vecie pe fundul mării. Secretele scufundate nu ar face decât să perturbe echilibrul și așa fragil al clanului, scoțând la suprafață faptele dezonorante și poziția controversată a lui Tor Falk. Vera, însă, a ținut să-și mărturisească povestea, fiind pe urmă internată într-un azil și anulându-i-se drepturile de acționar la SAGA, fundația culturală la care Sașa este (deocamdată) arhivistă, și prin care au fost trimiși, neoficial, soldați în Orientul Mijlociu, pentru a-i elimina pe dușmanii înarmați și sinucigași ai Norvegiei. John Berg este un astfel de agent compromis, trimis pe teren și lăsat să putrezească într-o închisoare, care acum urmărește, la rândul lui, să se răzbune pe clanul Falk, ajutat de Hans, oponentul direct al lui Olav, fratele care și-a abandonat neamul și a plecat să-i ajute pe cei care luptă contra teroriștilor de pe meleagurile îndepărtate. De asemenea, prin cadru defilează sora și fratele Sașei, Andrea și Sverre, fetița care nu-i poate ascunde nimic tăticului și lunetistul traumatizat care se confruntă cu proprii demoni odată ce ajunge din nou pe front.

               Ar fi greșit s-o încadrăm în sfera romanului polițist, e mai degrabă o cronică de familie trasată pe aproape o sută de ani. De altfel, avem și o poveste (scindată) în ramă, care potențează misterul, și care ne pune față-n față cu păcatele familiei Falk, atât ale lui Thor, cât și ale Verei. Dinastia stă în picioare atâta timp cât unul dintre membrii deține puterea, și deocamdată sforile se află în mâinile lui Olav, bărbatul superb și curajos de altădată, ajuns acum un bătrân care abia coboară scările. La urma urmei, narațiunea jonglează în permanență între aparență și esență, între prestigiu și fapte greu de iertat. Sașa e cea care perturbă liniștea, hotărâtă să descopere adevărul, dar nici ea, fiind o Falk, nu joacă tocmai cinstit. Nu e un roman ușor de parcurs, acțiunea curge greu în prima jumătate, e extrem de complex, plin de personaje secundare și de povești ce se împletesc pe parcurs. Unii ar spune că e o capodoperă, alții, o pierdere de vreme, nu pot să zic că m-a dat pe spate, și nici că mi-a displăcut total, deși, cu bune și cu rele, nu m-aș grăbi să trec prea repede la cea de-a doua parte din Saga Familiei Falk.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Aslak Nore:

Literatura pe tocuri

Falled

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 104 - Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Spărgătorul de gheață 

Serie: August Strindberg (#2)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Isbrytare (2021) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 3,82 (din 2.804 note)

 

            Dacă ați crezut că misterele din Hovenäset au luat sfârșit, ei bine, v-ați înșelat amarnic... Kristina Ohlsson revine cu cel de-al doilea volum al seriei „August Strindberg”, un thriller captivant, de zece ori mai întortocheat decât primul volum, plin de capcane, minciuni și răsturnări de situație neașteptate, și care, în mod paradoxal, are un ritm mult mai lent, mai analitic, pătrunzând mai adânc în inima și-n trecutul micii comunități. Urmărind mai multe perspective, „Spărgătorul de gheață” aduce în prim plan o parte dintre personajele secundare sau episodice din „Alertă de furtună”, ale căror povești tulburătoare se întrepătrund, se completează sau se bat cap în cap, fiecare străduindu-se să-și păstreze secretele bine ascunse. Într-o comunitate cu puțin peste 200 de locuitori, toți au legături unii cu ceilalți; toți știu ceva sau au văzut ceva, însă adevărata provocare e să-i convingi să vorbească.

            A trecut un an de când chipeșul August Strindberg a lăsat în urmă viața tumultoasă din Stockholm și s-a mutat în idilicul, dar nu prea liniștitul, Hovenäset, devenind un membru inportant al comunității. Toți știu câteceva despre el: unii sunt mari admiratori ai magazinului de antichități pe care l-a deschis imediat ce s-a stabilit în zonă, alții îl cunosc drept detectivul amator care a descoperit un cadavru ascuns în podeaua casei; unii îi caută frenetic prietenia, alții l-au zărit doar întreacăt, însă frumusețea lui le-a rămas imprimată pe retină pentru totdeauna. Dar toți, absolut toți, sunt atrași de el ca de un magnet, femeile singure și chiar și câțiva bărbați considerându-l o partidă bună. Prin urmare, să nu vi se pară ciudat că și necazurile se țin scai de el. După ce furia și groaza stârnite de uciderea lui Agnes Eriksson s-au stins, August și locuitorii din Hovenäset au nădăjduit că lucrurile vor intra pe făgașul normal, însă satul este zguduit de o altă tragedie.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, două magazii au fost mistuite de flăcări, una dintre ele aparținându-i lui August, iar cealaltă, lui Axel Ehmbon, un bătrân singuratic și morocănos. Cu toate astea, Axel nu și-a făcut apariția împreună cu ceilalți gură-cască. Oricât s-au străduit Maria și Ray-Ray, polițiștii din Hovenaset, să dea de el după incendiu, au găsit doar ușa încuiată. Îngrijorați de tăcerea bătrânului, polițiștii reușesc să pătrundă în casa acestuia, unde găsesc un cadavru prăbușit la baza scărilor. Axel e mort, și după toate semnele, decesul a avut loc în noaptea incendiului. Ceea ce inițial pare a fi un accident tragic, pe parcurs, se transformă într-o crimă. Axel nu a căzut pe scări, a fost împins! Însă nimeni nu știe cine și de ce ar fi făcut asta. Maria face tot posibilul să afle cine e vinovat, însă investigațiile par să ducă într-un punct mort, fiindu-i tot mai greu să distingă adevărul de minciună.

            Nici de data asta August nu stă cu mâinile în sân, furnizând indicii importante pentru anchetă. Dintre toți, el este singurul care îi poate face pe oameni să vorbească, oferindu-le încrederea pe care ei n-o mai au în poliție. Însă, în acest volum, August este un protagonist fabricat, idolatrizat de toți, a cărui prezență este în continuare foarte importantă, dar care nu mai are întreaga lumină a reflectorului. Personajele secundare precum coșarul Ola, care s-a săturat de singurătate și-i face ochi dulci lui August, nepoata sa, Hilery, nevoită să aibă grijă de frățiorul ei mai mic, în vreme ce mama lor zace-n alcoolism și mizerie, sau Gunnar Wide, șeriful neoficial din Hovenaset, care n-are somn noaptea și-i face vizite unei văduve, sunt aduși în prim plan, schimbând tonul și perspectivele romanului.

            Kristina Ohlsson are un talent aparte de a împleti traumele și dramele personale, cu tragediile la nivel macro, aducându-și personajele la limită. Maria, de exemplu... În timp ce se străduiește să pună indiciile cap la cap ca să afle cine l-a ucis pe Axel, încercările de a ține secretă relația cu August și problemele tot mai presante cu Paul, soțul abuziv care a fost condamnat la închisoare din cauza drogurilor găsite în haina sa, nu-i dau pace. Teama că Paul ar putea scăpa basma curată în urma procesului ce se apropie o afectează din ce în ce mai mult. Dar femeia nu-și pierde nicio secundă concentrarea. De ea depinde ca Hovenäset să fie un loc sigur, și, fără să fie vreo eroină cu puteri fantastice, reușește să mențină situația sub control. Trebuie să înțelegem faptul că avem de-a face cu niște personaje distruse emoțional. Unele au reușit să se adune, iar altele continuă să cadă în gol. Fiecare personaj are o traumă din trecut sau un secret pe care nu vrea să-l divulge, însă, într-o comunitate atât de mică, e suficient ca o verigă din lanț să cedeze ca celelalte să o urmeze imediat. Adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent de inimile zdrobite pe care le va lăsa în urmă.

            Atmosfera rece, descrierile amănunțite, întrepătrunderea dintre viața personală și viața comunității, investigația lentă, dar eficientă, perseverența polițiștilor, minciunile, numărul mare de personaje și acțiunea fragmentată m-au dus cu gândul la seria „Inspectorul-șef Armand Gamache” de Louise Penny, diferența majoră ținând de locul întâmplărilor. „Spărgătorul de gheață” este un roman amplu, pe care trebuie să-l citești pe-ndelete, cu răbdare, acordându-i timp să te imerseze în poveste. Firește, așa cum probabil vă așteptați, lucrurile nu se încheie aici... Mai sunt încă multe mistere de elucidat (în următoarele trei volume) în Hovenäset.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 103 - Diavolul se îmbracă de la Prada de Lauren Weisberger

Titlu: Diavolul se îmbracă de la Prada

Serie: Diavolul se îmbracă de la Prada (#1)

Autor: Lauren Weisberger

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Devil Wears Prada (2003)

Traducere de Dora Fejes

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,82 (din 941.312 note)

 

Deși s-a făcut multă vâlvă în jurul ei când a fost reeditată, în Leda Bazaar, anul trecut, am tot ezitat s-o citesc, făcând exact ceea ce mi-am propus să nu fac niciodată – să judec cartea după copertă și după titlu. Nu știu de ce, dar l-am considerat un roman banal, un romance de duzină, care nu mi-ar putea stârni interesul. GREȘIT! De o mie de ori greșit! După primele cinci capitole, mi-am dat seama că țin  în  mână un adevărat deliciu monden, o poveste fascinantă despre cum să-ți construiești o carieră, despre cele mai înalte aspirații, sacrificii și visuri împlinite, inimi frânte, nopți nedormite, lacrimi vărsate în tăcere, izbucniri de furie, zâmbete strălucitoare și false, haine și pantofi de firmă, celebrități americane, călătorii în jurul lumii și zeci de mii de apeluri telefonice. Lauren Weisberger adună într-un roman fabulos tot ceea ce înseamnă lux, opulență și pretenții aproape imposibil de satisfăcut, construind un univers al modei, al succesului și al vedetelor, în care oamenii obișnuiți trebuie să facă eforturi cosmice pentru a se putea integra. Dar care este prețul pe care ești dispus să-l plătești pentru a face parte dintr-o astfel de lume? Ești pregătită să uiți de familie și de prieteni? Ești pregătită să te pui întotdeauna pe ultimul loc și să accepți că ești doar un instrument dispensabil pentru succesul altcuiva? Cu alte cuvinte, ești pregătită să-ți vinzi sufletul diavolului?

            La doar 23 de ani, Andrea Sachs este o tânără modestă, talentată în ale scrisului și dornică să-și făurească un renume în domeniul editorial, marele ei vis fiind să lucreze ca redactor pentru revista New Yorker. Însă nu e deloc ușor să ocupi o astfel de poziție în cadrul celei mai citite reviste din America, prin urmare, tânăra a fost nevoită să caute alte oportunități pentru a-și face mult necesarele relații care s-o propulseze în carieră. Participând la un interviu aproape picat din cer, Andrea ajunge să lucreze ca asistentă secundară pentru cea mai înțepată și bine îmbrăcată femeie din New York, Miranda Priestly, cunoscută și ca diavolul care conduce revista de modă Runway – un job pentru care „milioane de fete și-ar da viața”. Din momentul în care pășește în clădirea publicației, viața Andreei se schimbă radical. Obligată să renunțe la blugi și la tenișii comozi în favoarea fustelor de mătase și a pantofilor cu tocuri imposibil de înalte, protagonista noastră își dedică fiecare clipă a existenței, indiferent dacă e zi sau noapte, în timpul orelor de serviciu sau în weekend, îndeplinirii sarcinilor date de șefa ei. Cumpărarea cafelei de la Starbucks, rezervarea meselor pentru cinele de afaceri sau pentru un simplu brunch, trimiterea hainelor la spălătorie sau recuperarea cățelului de la veterinar sunt doar câteva dintre îndatoririle pe care Andrea trebuie să le ducă la bun sfârșit fără să crâcnească, având grijă ca întotdeauna, dar absolut întotdeauna, să răspundă la telefon atunci când o sună Miranda.

Nu e deloc jobul pe care și l-a imaginat, însă trebuie să îndure doar un an, 365 de zile în care să acumuleze cât mai multă experiență și contacte ca să ajungă acolo unde își dorește. Dar răbdarea tinerei este serios pusă la încercare. Pe lângă faptul că Miranda este o ființă dificilă, care se hrănește cu teama și greșelile celor din jur, devenind tot mai afurisită pe zi ce trece, nici colegii ei de muncă nu se lasă mai prejos, în special Emily, asistenta principală a Mirandei, care nu încetează s-o privească cu dezgust și ură, amintindu-i constant că locul ei nu e la Runway. Andrea își dă silința să reziste, punându-și viața personală complet pe pauză spre nemulțumirea și iritarea iubitului ei, Alex, a familiei și a lui Lily, prietena ei cea mai bună care se luptă cu proprii demoni. Totuși, există și o parte bună în tot calvarul ăsta. Andrea trebuie să participe alături de Miranda la evenimente  spectaculoase, ceea ce înseamnă că petrece nopți minunate în compania celebrităților din New York. Dar când cei dragi ajung să se îndepărteze de Andrea, totul pălește, iar tânăra are impresia că e captivă într-un cerc vicios din care nici diavolul n-o poate elibera, fiindcă deja lucrează pentru el.

Lauren Weisberger scrie un adevărat manual despre cum să te îmbraci, cum să-ți asortezi hainele, pantofii și accesoriile în funcție de ocazie. Autoarea își construiește romanul pe baza contrastelor, prezentând două lumi incompatibile, ale căror reguli și valori sunt total diferite, dar care, în cele din urmă, ajung să se ciocnească, anulându-se reciproc. Pe de-o parte, avem lumea obișnuită, universul clasei de mijloc, în care moralitatea și binele societății sunt mai presus de capriciile unei singure persoane. Asta e lumea lui Alex – profesor devotat elevilor săi; a părinților Andreei, a lui Lily – studentă la literatură rusă, luptându-se cu dependența de alcool și relațiile eșuate, și, bineînțeles, a Andreei. Pe de altă parte, avem lumea exclusivistă a celebrităților, cele mai înalte cercuri ale societății americane, un univers paralel, în care Andrea pătrunde fără să aibă habar ce o așteaptă. De fapt, protagonista noastră este captivă între cele două lumi, neaparținând niciuneia în totalitate, dar străduindu-se din răsputeri să le îmbine, lucru de altfel imposibil. Din acest punct de vedere, Andrea poate fi considerată o martiră, chinuindu-se să-i facă pe plac torționarului său.

Pe cât de dramatică, pe atât de amuzantă, plină de personaje memorabile, carismatice și foarte bine construite, emanând eleganță prin fiecare pagină, abundând de scene savuroase, condimentată cu atât romance cât să-o facă și mai atractivă, „Diavolul se îmbracă de la Prada” este una dintre acele cărți pe care le citești fără să respiri. E o poveste de viață captivantă și mă bucur enorm că am decis să mă apuc de ea. Abia aștept să devorez și volumul doi, pe care, de câteva zile, îl puteți găsi în variantă audiobook pe Voxa. Spor la citit!  

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 102 - Lie to Me de J.T. Ellison (CRIME CLUB)

Titlu: Lie to Me

Autor: J.T. Ellison 

Editura: PRESTIGE

Titlu original: Lie to Me (2017)

Traducere de Florentina Bălan (Tomescu)

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 456

Media pe Goodreads: 3,79 (din 37.130 note)

 

La începutul lunii aprilie, o nouă editură și-a găsit locul în portofoliul nostru de colaborări, și, prin urmare, avem câteva titluri noi și multe impresii pe care vrem să le împărtășim. Ne-am hotărât să începem cu „Lie to Me”, de J. T. Ellison, un thriller psihologic captivant, cu suișuri și coborâșuri, multe semne de întrebare și piste false. J. T. Ellison scrie, de fapt, o poveste de viață, de familie, punând accent pe psihologia personajelor, modul în care acestea gândesc și reacționează în situații de criză. Cine cedează? Cine minte? Cine e vinovat? Dar, cel mai important, cine este cu adevărat cel de lângă tine?

Ethan și Sutton Montclair ar putea trece drept cuplul perfect, un model demn de luat în seamă pentru toți cei care își doresc o căsnicie trainică și frumoasă. În ciuda faptului că amândoi sunt scriitori de succes, cu o casă superbă și suficienți bani cât să nu ducă lipsă de nimic, viața lor nu a fost lipsită de greutăți. Moartea prematură a unicului lor fiu, depresia lui Sutton, râurile de lacrimi vărsate, zecile de sticle golite, sutele de pastile înghițite și crizele de inspirație ale lui Ethan le-au pus relația sub semnul întrebării. Însă au reușit să treacă prin toate cu fruntea sus, rămânând împreună la bine și la rău. Și dacă vă întrebați care este secretul unei astfel de relații, ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu, încredere, susținere reciprocă și iubire, la care se adaugă o tonă de minciuni și abilitatea remarcabilă de a păstra secrete față de partener, acestea din urmă fiind, de fapt, cele mai importante. Dar orice minciună are un termen de valabilitate, moment în care adevărul iese la iveală cu o forță năucitoare.

În cazul soților Montclair, iluzia perfecțiunii pe care au țesut-o cu mare atenție pentru cei din jur se destramă odată cu dispariția subită a lui Sutton. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea, nici măcar Ethan. Toate lucrurile ei, inclusiv telefonul mobil și laptopul, au rămas acasă. Singurul indiciu este biletul pe care femeia l-a lăsat pe blatul din bucătărie, în care îi spune soțului să n-o caute. Dorind să se convingă că nu e o farsă stupidă, Ethan ia legătura cu prietenele soției sale, însă fără rezultat. Nici măcar soacra lui nu-i e de folos, deoarece e mai interesată de banii pe care Ethan trebuie să i dea, decât de absența propriei fiice. Din ce în ce mai îngrijorat, bărbatul sună la poliție, convins că soția sa a fost răpită. Cazul îi este alocat ofițerului H. Graham, o tânără perspicace, hotărâtă să meargă până în pânzele albe pentru a afla ce s-a întâmplat cu doamna Montclair, primul suspect pe listă fiind chiar soțul ei. Însă apariția unui cadavru pe marginea drumului – o femeie aproape imposibil de identificat – le dă complet peste cap ancheta, speranțele ca Sutton să mai fie în viață ajungând aproape nule.

O combinație interesantă între stilul narativ al Lisei Jebel și răsturnările de situație imposibil de prevăzut ale Freidei McFadden, „Lie to Me” este unul dintre acele thrillere psihologice pline de suspans, care, la prima vedere, pare că are o intrigă banală și clișeică – un cuplu obișnuit din Statele Unite care ține morțiș să îngroape trecutul, aruncând minciună după minciună pentru a proteja prezentul și viitorul –, însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. E greu de spus cine este protagonistul în adevăratul sens al cuvântului. Capitolele prezintă atât perspectiva lui Ethan, disperat să-și găsească soția, cât și pe cea a detectivei Graham, hotărâtă s-o găsească pe Sutton, vie sau moartă, și să-l arunce pe vinovat după gratii. Cu toate acestea, personajele lui J.T. Ellison nu sunt încă mature, în ciuda situațiilor cu care se confruntă. Toate sunt caractere instinctuale, stăpânite de teamă și îndoieli, singura care reușește să spargă tiparul în final fiind detectiva Graham.

Deși tensiunea se acumulează cu fiecare capitol, aruncându-l pe cititor într-un ocean de incertitudine, J. T. Ellison construiește o poveste aglomerată, când superficială, când exagerată, cu la fel de multe întorsături de situație precum furnicile dintr-un mușuroi. Și nu că asta ar fi ceva negativ, însă mi-a lăsat impresia că vrea să bifeze toți tropii specifici unui thriller psihologic, cuprinzând multe într-un număr relativ scurt de pagini. Ideea centrală a romanului este excelentă, dar derularea extrem de rapidă a evenimentelor îți dă senzația că urmărești un film dat pe repede-înainte. Una peste alta, a fost o lectură pe cât de intensă, pe atât de bine venită, și, în ciuda câtorva minusuri, chiar mi-a plăcut romanul. Nu este o poveste perfectă, execuția putea fi îmbunătățită, însă, cu bune și rele, merită s-o treceți pe TBR.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui J.T. Ellison:

Falled

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Cărți.Blog

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment: În flăcări (Helen Grace, #13) de M.J. Arlidge

În flăcări

M.J. Arlidge

Serie: Helen Grace (#13)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Număr pagini: 480 

Anul apariției: 2026 

NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ. NIMIC DE PIERDUT. 

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă. Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi...

Helen Grace nu și-a pierdut determinarea de a lupta pentru adevăr și a căuta dreptate pentru victime. Nu s-a oprit nici când a părăsit poliția, dar acum este mai vulnerabilă, ceea ce sporește tensiunea narativă. - THE ENCHANTED EMPORIUM BOOKSHELF

FRAGMENT

Capitolul 77

 

A urcat împleticit scara ca prin ceață, lăsându‑se condusă. Salvatoarea ei încercase să‑i explice cine era și de ce intervenise, dar Viyan nu fusese în stare să rețină mare lucru. Evenimentele din ultimele ore fuseseră nebunești, năucitoare, incredibile. Oare visa sau era realitatea? Chiar fusese dusă în noapte cu motocicleta? Chiar era în sfârșit liberă?

Chiar și acum, Viyan a alungat gândul. Fusese prizonieră prea multă vreme ca să creadă că libertatea putea fi obținută atât de ușor. Totuși femeia puternică, atletică, de lângă ea, care acum pe jumătate o ajuta, pe jumătate o ducea pe sus pe trepte părea amabilă și atentă, susținând‑o cu blândețe în timp ce‑i șoptea încurajări.

— Haide, aproape că am ajuns. Haide, o să reușești!

Viyan voia s‑o creadă, să‑i demonstreze că spiritul ei nu fusese distrus de ciclul nesfârșit de exploatare și abuz, dar tot corpul îi zvâcnea dureros. O dureau coastele, res­pira gâfâit și superficial, picioarele amenințau constant să‑i cedeze; se împleticea în vreme ce continuau să urce tot mai sus și mai sus. Drumul până aici fusese ca o ceață, stătuse cu fața lipită de pielea tare a jachetei motociclistei, în timp ce goneau și apoi rămăsese cu privirea în pământ cât salvatoarea ei vorbea încet cu directoarea refugiului pentru femei, concentrându‑se doar să pună un picior în fața celuilalt cât urcau scările până la ultimul etaj al clădirii. Pe paliere se adunau grupuri mici de femei tăcute când trecea șchiopătând pe lângă ele, dar Viyan nu le purta ranchiună pentru curiozitatea lor. Nu‑i păsa cum arată, nu‑i păsa unde era, câtă vreme era departe de ei.

Când au ajuns la ultimul etaj, Viyan s‑a lăsat condusă spre o ușă grea. Arăta mai degrabă ca intrarea într‑o celulă de închisoare decât într‑un dormitor, iar Viyan a ezitat, brusc prudentă. Simțindu‑i neliniștea, femeia — Hannah? Helen? — a slăbit strânsoarea și s‑a tras într‑o parte, ca să‑i lase puțin spațiu personal.

— E în regulă, ești în deplină siguranță. Este un refugiu pentru femei pe care l‑am folosit de multe ori până acum. E foarte discret, foarte sigur. Nu poate să ajungă nimeni la tine.

I‑a zâmbit cu căldură, după care a adăugat.

— Dar dacă vrei să pleci, ești liberă să te duci oriunde. Dacă vrei sun chiar acum la poliție, sun fără probleme. Știu că ai trecut prin multe…

Bunătatea din vocea ei, căldura tonului aproape că au făcut‑o să cedeze. Emoția îi ardea în piept, însă și‑a păstrat controlul și a clătinat din cap.

— E în regulă… a șoptit ea.

— Bun, atunci hai să intrăm.

Îngerul ei păzitor s‑a aplecat și și‑a făcut de lucru cu încuietoarea, după care a deschis larg ușa. În câteva clipe erau înăuntru, cu ușa încuiată în urma lor, și stăteau într‑un dormitor mic, bine dotat. Încă o dată, Viyan s‑a străduit să înțeleagă ce se petrecea — cu doar câteva ore în urmă era plină de sânge, bătută și trădată, iar acum stătea în dormitorul ăsta decorat cu gust, uitându‑se la baia proprie. Cum naiba ajunsese aici?

— Haide, așază‑te, probabil că ești extenuată.

S‑au îndreptat clătinându‑se către pat și s‑a prăbușit pe saltea. Părea că se topește în ea, surprinsă că poate exista ceva atât de moale, după ce trupul ei călit se obișnuise cu scândurile tari de lemn. Era aproape prea mult și tristețea, regretul, suferința au izbucnit din ea. Abia acum simțea realitatea. Scăpase de chin. Nu mai era nevoie să sufere. Nu mai era nevoie să fie speriată. Brusc, nu se mai putea abține, iar ușurarea, tristețea, extenua­rea au copleșit‑o, în timp ce lacrimile‑i curgeau șuvoi. Tremura din toate încheieturile și scotea sunete ciudate, nefirești, pierduse cu totul controlul. Îi venea să plângă până îi ieșea sufletul, să lăcrimeze cât pentru un mileniu, să reverse în sfârșit toată durerea și disperarea pe care le înăbușise în ultimii doi ani. Tulburată, înnebunită, chiar dezlănțuită, aproape că se aștepta ca gazda să dea înapoi, să cheme un doctor, să fugă de dervișul care jelea, însă când a ridicat ochii înlăcrimați, a găsit‑o pe femeie alături, cu o expresie plină de generozitate și bunătate.

— Știu că ai văzut lucruri cumplite, știu că ai trecut prin chinurile iadului, dar o să fie totul bine.

Viyan aproape că a încuviințat, însă a continuat să tremure, resimțea intens lunile de traume.

— E gata, s‑a terminat. Ei nu mai pot ajunge la tine.

Helen a făcut semn spre fereastra prin care se zăreau sclipind luminile orașului. Instinctiv, Viyan a aruncat o privire speriată, ca și cum s‑ar fi temut că ar putea să apară un chip la geam, o nălucă trimisă s‑o târască înapoi în coșmarul acela cumplit. Simțindu‑i neliniștea, salvatoarea s‑a lăsat pe vine lângă ea, căutându‑i cu blândețe mâinile, privind‑o cu ochii strălucitori:

— Ești în deplină siguranță aici.

Și, spre uluirea ei, Viyan a crezut‑o.

 

                        Ziua a șasea

                        Capitolul 78

— Ești sigură că ești pregătită?

Helen era așezată pe patul lui Viyan, privind‑o cu îngrijorare sinceră pe tânăra mamă. Abia dacă dormise peste noapte, sfâșiată de durere și chinuită de coșmaruri; Helen trebuise să se ridice de multe ori de la locul ei de pe podeaua tare ca s‑o aline. După ce petrecuse mai mult de doi ani în captivitate, libertatea i se părea evident greu de gestionat — nu era în stare să se odihnească, să se instaleze confortabil, să se relaxeze.

Se treziseră amândouă în zori și cât beau cafeaua și mâncau cornuri, motivul principal de neliniște al lui Viyan a devenit clar. Helen se străduise cu o seară înainte să afle ceva de la ea, dar acum, într‑o engleză stângace, stricată, Viyan i‑a dezvăluit amploarea reală a traumei sale. Călătoria dificilă spre Marea Britanie, captivitatea la o fermă izolată, munca istovitoare și, cel mai șocant, violența inumană. Helen a fost devastată când a aflat despre uciderea cumplită a Selimei, însă ciudat, nici asta, nici violența de care avusese parte nu o tulbura cel mai mult pe Viyan, ci gândul la cei lăsați în urmă. Helen a aflat că își lăsase familia în Turcia — mama ei, care avea grijă de copii, de Salman, Defne și Aasmah.

Când îi părăsise ca să vină în Marea Britanie, stăteau într‑o tabără de refugiați periculoasă și insalubră, contând pe ajutoare ca să supraviețuiască și confruntându‑se cu ostilitatea locală și prejudecățile deschise ale reprezentanților guvernului. Era o situație disperată, iar Viyan era îngrozită doar când se gândea. Nu luase legătura cu ei de când plecase din Turcia, cu doi ani în urmă și habar n‑avea dacă mai erau vii, dacă mai erau împreună, dacă erau în siguranță. Nu avusese voie să folosească telefonul la fermă și nici vreo altă cale de comunicare, iar primul lucru pe care l‑a cerut dimineață a fost să împrumute telefonul lui Helen, promițând să‑i plătească atunci când — dacă — o să poată.

Helen a exclus din start ideea plății și a ajutat‑o pe Viyan să se descurce cu telefonul nefamiliar. Viyan știa pe dinafară numărul de telefon al mamei ei și era disperată să facă un apel pe Face Time, disperată să afle ce făceau copiii ei, dacă erau în viață și erau bine. Era un alt fel de durere, mai rău decât oasele rupte și vânătăile; adevărata suferință era provocată de nesiguranță, frustrare, dar mai presus de orice, de speranță.

În timp ce forma numărul, Helen a rostit în gând o rugăciune ca totul să fie bine, temându‑se de reacția lui Viyan dacă se întâmplase vreo nenorocire. Și‑a dat seama brusc cât de mult își dorea ca Viyan și familia ei să fie fericite, cum își dorea să ajungă împreună din nou. Ca povestea lor să aibă un final fericit.

Telefonul scotea tot felul de sunete în mâna ei, căutând cu disperare o conexiune. Apoi a rămas brusc tăcut, ca și cum apelul ar fi fost întrerupt, după care s‑a trezit pe neașteptate la viață, pe ecran apărând chipul bănuitor al unei femei în vârstă.

— Mamă? a icnit Viyan, ducându‑și șocată mâna la gură, cu ochii plini de lacrimi. Mamă?

Abia dacă putea vorbi; Helen a văzut‑o pe bătrână reacționând și expresia schimbându‑i‑se din îngrijorare în șoc și apoi în bucurie cu lacrimi.

— Viyan, a gemut ea, ridicând privirile spre cer. Viyan, Viyan…

Helen privea nemișcată cum mama și fiica se uitau una la alta, copleșite de emoție, iar ușurarea și dragostea lor erau cât se poate de vizibile. Conversația se tot poticnea și lui Helen îi era în mare măsură inaccesibilă, pentru că nu știa turcă, iar celor două femei le era oricum greu să se facă înțelese, din cauza conexiunii proaste și a lacrimilor. Și totuși, deși cuvintele nu prea aveau noimă pentru ea, Helen le putea citi trăirile, privind încântată cum Viyan insista că e în regulă, că e în siguranță, că e tot în Marea Britanie. Mama ei bătrână, care nu era într‑o formă prea bună, era evident îngrozită de vânătăile de pe fața fiicei, făcând semne nervoase spre ecran, dar Viyan îi alunga îngrijorarea, zâmbind și chiar râzând, spre marea ușurare a lui Helen.

Apoi a auzit niște cuvinte mai familiare. Salman, Defne, Aasmah — Viyan cerea vești despre copii. Încă o dată, Helen și‑a ținut răsuflarea, dar după câteva clipe a auzit strigăte încântate, când mama femeii i‑a strigat pe copii. Încă o dată, Viyan a rămas tăcută, cu mâna la gură, când cei trei copii s‑au îngrămădit în fața ecranului.

— Defne, Aasmah, Salman…

Cuvintele i se revărsau din gură, iar pe obraji i se prelingeau lacrimi. Era clar că visase la clipa asta, poate chiar crezuse că n‑o să mai vină niciodată, și totuși iat‑o, uitându‑se la copiii ei frumoși. Defne era înaltă și oacheșă, ca mama ei, și purta un tricou galben frumos, în timp ce Aasmah era mai scundă, mai rezervată, dar cu un zâmbet minunat. Salman, care era doar un bebeluș când Viyan plecase din țara ei natală, acum era un băiețel sigur pe el, purtând un tricou Nike uzat, cu chipul lui Kylian Mbappé, de care părea extrem de mândru.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 101 - 56 de zile de Catherine Ryan Howard (CRIME CLUB)

Titlu: 56 de zile

Autor: Catherine Ryan Howard 

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: 56 Days (2021)

Traducere de Shauki Al-Gareeb

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,72 (din 68.734 note)

 

            De câte zile ai nevoie pentru a-l cunoaște pe cel de lângă tine? Unii spun că nu ajunge o viață pentru a-ți da seama cu cine îți împarți existența, iar alții susțin că e nevoie de o singură zi ca să știi că el este alesul și de zece până la douăzeci de zile ca să vă mutați împreună și să vă bucurați de fiorii nestăviliți ai dragostei. Dar ce faci atunci când, după alte câteva zile, îți dai seama că locuiești cu un străin care, cel mai probabil, ascunde un secret răvășitor ce te-ar putea doborî fără drept de apel? Ba mai mult... și tu ai propriile tale secrete pe care nu vrei să le afle nimeni. Și, colac peste pupăză, peste noapte, te trezești blocată alături de el din cauza stării de alertă provocată de pandemia de Covid-19. Paranoia și incertitudinea pun treptat stăpânire pe tine, și astfel ajungi să-ți faci tot felul de scenarii nefaste, trăind tot timpul cu impresia că cel de lângă tine vrea să-ți facă rău. Te întrebi mereu dacă totul e o proiecție a minții tale agitate sau dacă aceasta este realitatea crudă, fiindcă, oricâte minciuni ți-ai spune, nu-l cunoști cu adevărat. Prin urmare, ce alegi? Rămâi în expectativă, păzindu-ți secretele cu prețul vieții? Sau acționezi înainte ca celălalt să facă prima mișcare?

            Sună bine, nu-i așa? Ca un mic spoiler înainte să vă prezint mai pe larg faptele, trebuie să vă avertizez că „56 de zile” este un thriller psihologic destul de întortocheat, ce poate genera un grad ridicat de anxietate. Nu fiindcă avem de-a face cu asasini dezaxați sau cadavre mutilate, ci pentru că autoarea folosește drept fundal al narațiunii sale pandemia de Covid-19, o perioadă sumbră și plină de incertitudini, un scenariu apocaliptic, care, deși îndepărtat, este încă un ecou strident în mintea noastră. Catherine Ryan Howard se folosește de starea de urgență instituită în Irlanda pentru a amplifica, treptat, neîncrederea și disperarea protagoniștilor, transformând o poveste simplă într-un adevărat labirint. Dar haideți să vedem despre ce este vorba.

            Toți locatarii unui imobil relativ nou, situat în apropiere de centrul Dublinului, au fost nevoiți să iasă în stradă din cauza alarmei de incendiu. Este a patra alarmă falsă care le dă peste cap rutina, iar nemulțumirea rezidenților devine palpabilă. Ca de fiecare dată, poliția sosește la fața locului pentru a se asigura că nu există niciun pericol, însă de această dată chiar s-a întâmplat ceva, ceva complet neprevăzut, și nu e vorba de vreun incendiu. Într-unul dintre apartamentele de la parter, este descoperit un cadavru într-un stadiu avansat de descompunere. Trupul zace cu fața în jos, în duș, iar la prima vedere pare că bărbatul s-a înecat cu apa din scurgere. Însă dârele de sânge lăsate pe peretele băii spun altceva. Poliția deschide o anchetă, făcând tot posibilul să afle cine a fost autorul acestei crime, însă misiunea lor este oarecum îngreunată de restricțiile impuse de pandemie..

            În urmă cu 56 de zile, Oliver, viitorul cadavru din apartamentul nr. 1, aștepta liniștit la coadă într-un supermarket când a zărit-o. Nu știe ce a simțit în acea clipă efemeră în care s-au privit în ochi, dar un lucru e cert, a fost atras de ea ca de un magnet. A simțit un impuls covârșitor să-i vorbească, iar  sacoșa ei de pânză cu o navetă spațială imprimată a reprezentat un motiv perfect. Și uite așa, o discuție banală despre cosmos a condus la câteva întâlniri pasionale, și, la exact 21 de zile după ce s-au cunoscut, ea s-a mutat la el. Ah, da, era să uit... ea este Ciara, o tânără atrăgătoare, inteligentă, dar cu un job prost plătit și un apartament minuscul. Dorind să petreacă cât mai mult timp împreună fără să încalce restricțiile de siguranță, Ciara acceptă să locuiască cu el. Însă, pentru două persoane pentru care sinceritatea e doar un cuvânt din dicționar, conviețuirea poate deveni un joc de strategie. Vă puteți închipui că lucrurile capătă o turnură nefastă, având în vedere că totul începe cu un cadavru. Faptele sunt greu de reconstituit, nu există indicii, nici martori, iar starea trupului este descurajantă. Toate investigațiile par să ducă într-o fundătură. Și, cu toate acestea, trebuie să existe un vinovat care e posibil să fi comis crima perfectă.

            „56 de zile” este atât un romance simpatic și misterios, cât și un thriller domestic plin de răsturnări de situație și secrete savuroase ce așteaptă să fie împărtășite. Structurat pe două planuri, prezent, în care urmărim ancheta deschisă după găsirea cadavrului, și trecut, în urmă cu 56 de zile, în care urmărim idila dintre Ciara și Oliver, stilul romanului este unul dinamic, oscilând între seriozitate și ironie. Anumite capitole din trecut sunt dublate, fiecare protagonist prezentând întâmplările din perspectiva sa și adăugând detalii esențiale pentru demascarea adevăratei intrigi, provocându-l pe cititor să descurce singur ițele. Cu toate că mi-a plăcut romanul – e genul acela de poveste previzibilă care devine imprevizibilă printr-o simplă frază și care te prinde oricât de exagerată sau fadă ar fi pe alocuri – mi-ar fi plăcut ca personajele să fie puțin mai consistente și mai raționale. Însă contextul justifică în mare măsură acțiunile, gândurile și gesturile acestora, ceea ce mă face să afirm că autoarea a știut cum să îmbine toate aceste elemente pentru a construi o narațiune ce emană tensiune prin fiecare pagină.

 

  P.S.

            Pe Prime Video găsiți și serialul ce are la bază romanul lui Catherine Ryan Howard. Voi cum procedați? Mai întâi citiți cartea și apoi vedeți serialul? Sau invers?

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Catherine Ryan Howard:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Falled

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA