Recenziile lui Gică 145 - Dispariția lui Molly Clarke de Wendy Walker (CRIME CLUB)

Titlu: Dispariția lui Molly Clarke 

Autor: Wendy Walker

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Don't Look for Me (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,98 (din 31.741 note)

 

            Molly Clarke a dispărut într-o noapte, în timp ce se întorcea de la meciul de fotbal al fiului său, de la liceul cu internat. Din cauza furtunii puternice, nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat cu femeia, nimeni, cu excepția bunului samarinean care a luat-o în camionetă. Dar semnele vorbesc de la sine. I-au găsit mașina abandonată. Au descoperit și nenorocitul acela de bilet prin care le spunea că a plecat s-o ia de la capăt într-o altă parte. Însă Molly nu și-ar fi părăsit niciodată familia. Noi știm asta, la fel cum știm că necunoscutul din acea noapte nu avea tocmai intenții curate. Într-adevăr, avea motive să plece, cât se poate de serioase, însă nu și-ar fi abandonat niciodată copiii. Nicole e sigură că mama ei nu a plecat de bunăvoie, așa că este decisă s-o caute, iar pentru asta trebuie să se întoarcă în Hastings, orașul în care a avut loc dispariția.

            Povestea noastră se împarte între două perspective, cea a femeii captive și a fiicei ce-și caută mama. În timp ce Molly își duce zilele încuiată într-o cameră întunecoasă, Nicole pune întrebări locuitorilor din Hastings, poate cineva știe sau a văzut ceva. Astfel, tânăra ajunge să-și facă câțiva prieteni dornici să-i ofere ajutorul, dar care, la rândul lor, au secrete ce, odată date pe față, ar putea să schimbe complet ecuația problemei. Fiica rebelă, care nu renunță nici acum la obiceiurile ei nesănătoase, se bagă pe sub pielea proaspetelor cunoștințe, sigură că Molly se află undeva pe-aproape. Încet, încet, lucrurile își pierd strălucirea, iar disperarea începe să pună stăpânire pe mintea protagonistei, afundând-o și mai adânc în coșmarul care a început cu două săptămâni în urmă. Și pentru că nu ascultă de nimeni, e singura care poate sfâșia vălul aparențelor, ca să privească dincolo de brațele întinse și ochii plini de compasiune ai noilor ei prieteni.

            Dacă aici avem parte de o poveste dinamică, în care peisajul se schimbă de la un capitol la celălalt, dincolo, în închisoarea lui Molly, timpul pare să treacă foarte greu, eroina noastră neștiind dacă e noapte sau zi. Primește mâncare cât să supraviețuiască, chiar și câte un pahar de lapte din când în când (urăște laptele), și singura ei activitate e s-o învețe materiile școlare pe Alice, fetița ce locuiește în casa răpitorului. După ce și-a ucis fiica cea mică, dând cu mașina peste ea, un accident ce i-a marcat restul existenței, Molly nu a mai putut să-și privească familia în ochi. De asta, între ea și fetița de nouă ani se creează o relație specială, de mamă-fiică, Molly încercând, oarecum, să-și înlocuiască sufletește copilul pierdut. Alice nu mai e gardiana de la început, ci o persoană iubită, pe care noua ei mamă o va duce departe de aici, dacă va reuși vreodată să evadeze.

            După cum am spus, Molly avea toate motivele să plece. Soțul nu o mai iubea, ba chiar se prefăcea că doarme când ea intra în dormitor, fiului ei, Evan, îi era rușine când apărea la meciuri și-l susținea, iar Nicole îi reproșa că i-a ucis sora, accidentul împingând-o pe tânără să renunțe la școală, și apoi să cadă în patima alcoolului și a aventurilor de-o noapte. Pentru ea, suferința putea fi întreruptă doar prin plăcere, un hedonism superficial care se prăbușea la primul gând negativ. După ce Molly dispare, fiii ei lasă jos barierele pe care le-au clădit cu egoism, începând să le pese de mama lor, regăsind sentimentul pe care l-au pierdut sau uitat cu cinci ani în urmă. Telefon după telefon, Nicole îl informează pe Evan despre recentele ei descoperiri, restabilind astfel minunata relație fraternă. Tragedia îi apropie, iar iubirea o conduce mai departe, spre locul unde ar putea fi prizonieră Molly Clarke.

            E stranie, e alambicată, e întunecată, e exact ce trebuie. Ai impresia că înțelegi ce se petrece, dar cu fiecare capitol te adâncești și mai tare în confuzie. Ce caută Alice în povestea asta? Molly a fost răpită ca s-o educe sau ca să-i înlocuiască mama? Cine e mama lui Alice? Dar tatăl? Este inevitabil faptul că fiica și mama vor avea parte de întâlnirea din final... Dar o va găsi pe Molly în viață? Wendy Walker se joacă cu perspectivele, le apropie, apoi le depărtează ca să te arunce din nou în căutare. E un roman pe care îl înțelegi doar dacă ajungi să-l citești. Descrierea, ca de-obicei, nu ne spune prea multe, dacă-l repovestim își pierde farmecul, așa că trebuie să-l iei pagină cu pagină, să te lași pradă emoțiilor contradictorii și să te pregătești pentru marea răsturnare de situație din final.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 144 - Omul invizibil de H.G. Wells

Titlu: Omul invizibil  

Autor: H.G. Wells

Editura: PALADIN

Titlu original: The Invisible Man (1897)

Traducere de Antoaneta Ralian

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 200

Media pe Goodreads: 3,64 (din 186.201 note)

 

     Jules Verne a spus cândva că „ceea ce poate să-și imagineze un om, alții vor fi în stare să înfăptuiască“. Uite că suntem în secolul al XXI-lea, mai exact în 2023, și nimeni nu a reușit încă să devină invizibil. Spre deosebire de celebrul țesător al călătoriilor extraordinare, Herbert George Wells a mers pe ficțiunea experimentală, imaginându-și diverse scenarii posibile: primul contact cu o civilizație extraterestră (nu foarte îndepărtată), în „Războiul lumilor”, ingineria genetică, combinarea țesutului uman cu cel animal, în „Insula doctorului Moreau”, călătoria în timp cu ajutorul unei invenții strălucite, în „Mașina timpului”, sau prin somnul peste veacuri, fiindcă la acea vreme nu exista ideea de criogenizare, în „Când se va trezi cel care doarme”, și transparența absolută a corpului uman, adică despre ce vom vorbi astăzi, în „Omul invizibil”.

      Nu e cazul să despicăm firul în patru, însă e obligatoriu să trecem mai întâi pe la ora de fizică. Și după cum știm sau ne amintim, orice obiect poate să absoarbă, să reflecte și/sau să refracte lumina. Prin urmare, dacă vom lua un obiect transparent, un pahar de exemplu, indicele de refracție va fi mult mai slab decât dacă am folosi o cutie colorată sau dintr-un material dur. Pentru a face acel pahar să dispară, ar trebui să-l aducem la o transparență totală, astfel încât sursa de lumină să treacă nemodificată prin el. Sărind de la lucruri neînsuflețite la ființe umane, ar fi imposibil să transformăm un trup într-o masă transparentă, ca să devină complet invizibil. Dar uite că ficțiunea speculativă a secolului al XIX-lea ne permite asta.

      Povestea noastră începe cu un străin ce se refugiază la un han, pentru a-și continua în liniște cercetările științifice. Problema este că omul nostru are un nas ciudat, ce aduce a carton, o pereche de ochelari neobișnuiți, iar capul, probabil și întregul corp, îi este înfășurat în bandaje. Curioși din fire, hangița și localnicii ce-și fac pe rând apariția încearcă să afle secretul omului-sperietoare. Hăituit de la o zi la alta, bandajatul, într-o clipă de nebunie, își dă veșmintele jos, arătându-le tuturor că este invizibil. Imediat, toți se reped asupra lui, încercând să-l doboare, și e nevoit să părăsească hanul în pielea goală, pentru a scăpa cu viață de atacatori.

      Reacția localnicilor e verosimilă, specifică vremurilor. Orice ființă care umblă nevăzută prin lume și mișcă obiectele din jur e clar că e spirit necurat, capabil să le facă rău celor vii. Întrebările mai pot aștepta, important e ca năluca să fie „neutralizată”. Cu fiecare om ce se alătură vânătorii, se creează un roi organizat, guvernat de un țel comun. Cei care nu cred în vrăjitorie pun întâmplările „paranormale” pe seama nebuniei, convinși că anomalia provine, de fapt, din mintea lor obosită. Preotul nu e capabil să te ferească de omul invizibil, nici terapeutul nu poate face asta, pentru că existența lui, oricât ar părea de anormală, face parte din realitate. La rândul său, Griffin, pentru că așa îl cheamă pe protagonist, ajunge să-și dorească să instituie un regim al terorii, pentru a pune bazele unei noi ordini mondiale. Voia lui e ca lumea să i se supună, și se va folosi de abilitatea sa deosebită, pe care o socotise odinioară blestem, pentru a-i face pe ceilalți să trăiască după noul regim.

      Dincolo de problematica politică, Wells explorează, fără menajamente, avantajele și consecințele invizibilității. Dacă poți să te apropii de cineva fără să fii observat, asta nu înseamnă că persoana respectivă nu te poate mirosi sau auzi. Nu ești imaterial, nu poți trece prin obiecte, ba din contră, trebuie să fii mult mai atent ca să reușești să te ferești de cei care nu te pot vedea. Noroiul, ca orice materie vizibilă, te va murdări pe picioare, și chiar dacă reușești să te cureți, praful de pe stradă se va așeza în straturi peste tine, redându-ți conturul corporal. La fel stau lucrurile și cu ninsoarea, care te va „ciopli” fulg cu fulg în fața celorlalți. Hainele și pantofii nu pot fi ascunse, astfel încât ai fi nevoit să mergi în pielea goală printre oameni, chiar dacă afară e frig și plouă.

      Deși o s-o notez ca recenzie, sunt doar niște idei pe care am reușit să le transpun în câteva notițe. După atâta timp de la apariție, povestea încă reușește să ne stârnească interesul, păstrându-și dimensiunea SF chiar și astăzi. Poate fi citită de un copil, drept un roman (oarecum) de aventuri, așa cum poate fi lecturată și de către un adult, fan al genului sau pur și simplu interesat de subiect. S-a scris mult despre ea, sunt sigur că încă au rămas lucruri nespuse, iar dacă vreți să discutăm mai multe despre cartea lui H.G. Wells, ne vedem deseară, la clubul de carte al editurii Paladin.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 143 - Ultimul copil de John Hart (CRIME CLUB)

Titlu: Ultimul copil

Serie: Johnny Merrimon #1

Autor: John Hart

Editura: TREI

Titlu original: The Last Child (2009)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,14 (din 41.561 note)

 

„Acum Johnny trebuia să pună totul la îndoială, tot ce fusese învățat cu atâta convingere. Lui Dumnezeu nu-i păsa de oamenii aflați în suferință. Nu de cei mici. Nu existau lucruri precum dreptate, răsplată sau comunitate; vecinii nu-i ajutau pe vecini și cei blajini n-aveau să moștenească lumea. Toate astea erau rahaturi. Biserica, polițiștii, mama lui — niciunul dintre ei nu putea îndrepta lucrurile, nimeni nu avea puterea asta. Timp de un an, Johnny trăise cu adevărul nou și brutal care îi aparținea lui și numai lui.

Dar așa stăteau lucrurile și asta era situația. Ceea ce părea beton într-o zi se dovedea în următoarea că nu fusese decât nisip; tăria era iluzie; credința nu făcea nici doi bani. Și ce? Lumea lui cândva strălucitoare și luminoasă se transformase într-o ceață rece și jilavă. Asta era viața, noua orânduială. Johnny nu se putea încrede decât în sine, așa că ăsta era modul în care mergea mai departe — pe drumul lui, cu alegerile lui, fără să privească înapoi.”

            Cândva, au fost o familie normală și fericită. Erau ei patru, cu tabieturile lor, copiii mergeau la școală, iar părinții erau un exemplu pentru comunitate. Dar firescul s-a prăbușit cărămidă cu cărămidă. La început, a dispărut Alyssa, sora geamănă a lui Johnny. Pe urmă, neputând face față realității crude de zi cu zi, Spencer Merrimon a plecat de nebun în lume, părăsindu-și soția și fiul. La rândul ei, Katherine, mai mult moartă decât vie, își duce povara ajutată de alcool și pastile, dar și de „binefăcătorul” Ken, actualul ei iubit și cel mai bogat om din oraș, în casa căruia locuiesc cu chirie, și care le face zile fripte, fiind o fire foarte violentă. Ultimul membru e Johnny Merrimon, singurul care, după un an de la dispariție, încă își caută sora. Colindând de la o adresă la alta și bifând pe o hartă luată de la taxe și impozite toate locuințele pe care le-a cercetat, Johnny încearcă să acopere tot ținutul, convins că Alyssa încă e în viață, prizonieră pe undeva.

            Dar Johnny nu e chiar singur în periplul său, pentru că agentul Clyde Lafayette Hunt nu a putut renunța la caz, măcinându-l pe interior, nereușind să se mai concentreze la altceva și pierzând nopțile imaginându-și tot felul de scenarii posibile, având, de altfel, și o slăbiciune pentru Katherine Merrimon. Fiind doar un copil de treisprezece ani, Johnny pedalează de colo-colo pe bicicleta lui rablagită, dar mai ia din când în când și mașina mamei, evitând drumurile pe unde ar putea să dea de poliție. La un pas în spatele lui, Clyde are grijă de băiat, încercând cu fiecare întâlnire față în față să-l facă să renunțe. Și nu, deși am fi tentați să credem că între cei doi ar putea exista o relație simbolică tată-fiu, Hunt rămâne doar un alt actant principal, iar Johnny își păstrează până la final rolul de cap al familiei, ajutându-și (indirect) mama să iasă de sub patima alcoolului și a pastilelor. E o fire independentă, nu are nevoie ca cineva să-i poarte de grijă, ba mai mult, el are grijă de ceilalți, dovedindu-se și un prieten de nădejde, dar și un model pentru Jack, amicul lui cel mai bun, băiețelul respins de ceilalți colegi și adolescenți din cauza brațului său infirm. Micului nostru Oliver Twist nu-i pasă de defectele celorlalți, ci de suflet, și chiar dacă nu pare să creadă în transcendență, vede ceva frumos în fiecare om, o esență captivă dincolo de învelișul trupesc.

            Și fiindcă Dumnezeu pare să fi plecat cu treabă în altă parte, lăsând lumea în mizerie și suferință, Johnny renunță la orice instanță creștină, aruncând Biblia propriei familii în foc. Dar să nu aveți impresia că puștiul nu crede în nimic, doar ne aflăm în America, în vechiul teritoriu al amerindienilor, ale căror practici Johnny le preia pas cu pas, devenind un mic războinic. Prin penele luate de la un vultur ucis și clopoțeii smulși de la un șarpe cu clopoței, tânărul evocă un trecut glorios, al adevăraților luptători, „binecuvântați” de zeul/zeii acelora care urmăresc un scop măreț. Iar în căutarea lui empirică și spirituală, dă peste un bărbat de culoare evadat. Uriașul cu cicatrice pe o parte a feței, ce cară o cutie mare în brațe și care devine principalul suspect pentru dispariția unui alt copil din zonă, apare ca o călăuză ce trebuie urmată pentru a ajunge la adevăratul sine. Însă, odată cu reîntâlnirea celor doi, Johnny se afundă și mai adânc în mocirla lumii, asimilând (din fragmente) perspectiva străinului, a unui om condamnat din cauza culorii pielii, a cărui existență pare să fie presărată cu flăcări și spini.

            Sincer vă spun că nu știu dacă să-i dau 4 stele sau 4,5. De plăcut, mi-a plăcut mult, dar m-au cam enervat capitolele care treceau fulgerător de la un fir narativ la altul, întrerupând povestea în momentele cele mai intense. Când am citit-o, parcă nu m-a impresionat chiar așa tare, dar acum, în timp ce scriu și privesc retrospectiv, mi se pare o carte excelentă. Într-adevăr, are profunzime, dar e atât de complexă, încât ajungi s-o înțelegi cu adevărat abia la ceva timp după ce ai terminat-o. În orice caz, nu trebuie ratată, pentru că e deosebită și merită toată atenția noastră. Așadar, puneți mâna pe ea cât de repede, pierdeți-vă printre file și fiți alături de Johnny în odiseea lui, pentru că e un erou atipic și minunat, demn de celebrii protagoniști ai lui Charles Dickens.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 142 - Lucia de Bernard Minier (CRIME CLUB)

Titlu: Lucia

Serie: Lucia Guerrero #1

Autor: Bernard Minier

Editura: TREI

Titlu original: Lucia (2022)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,69 (din 951 note)

 

Ea e Lucia și face parte din UCO (Unitatea Centrală Operațională), din Guardia Civil. Sunt sigur că ați auzit de ea, pentru că l-a găsit și arestat pe Măcelarul de pe autostradă, nebunul care omorâse, prin lovituri repetate de ciocan, mai multe femei de pe teritoriul Spaniei. Într-o noapte, fata noastră, aranjată și parfumată, a colindat prin benzinării, dând în cele din urmă peste blonda ce părea să se dichisească la chiuveta din baie, dar care s-a repezit în următoarea clipă la polițista sub acoperire, încercând să-i dea lovitura de grație. Ei bine, nici acum nu se știe ce s-a întâmplat mai exact... Cert e că, pe când au ajuns colegii ei, criminalul, cu fața zdrobită de propriul ciocan, era legat de una dintre țevi, cu peruca blondă, însângerată, aruncată la picioare.

            Acum, Lucia este prezentă la scena unei alte crime, nevenindu-i să creadă ce imagine terifiantă i se deschide în fața ochilor. Trei cruci. Evident, o reproducere artistică a scenei Crucificării. În mijloc, Mântuitorul. În stânga, unul dintre tâlhari. În dreapta, în locul celuilalt nelegiuit, e răstignit Sergio Castillo Moreira, colegul ei și cel mai bun prieten. Există deja și un presupus vinovat, Gabriel Schwartz, un individ ce suferă de Tulburare de identitate disociativă, cunoscută înainte ca tulburare de personalitate multiplă. La kilometri distanță, în Salamanca, un grup de studenți de la Drept, împreună cu Salomon Borges, profesorul lor de criminalistică și criminologie, lucrează la DIMAS, o bază de date ce se alimentează din dosarele electronice ale poliției, și care poate, printr-un algoritm special, să identifice tipare, legând între ele cazuri nerezolvate ale căror aspecte comune le-au scăpat forțelor de ordine. Și deja avem un rezultat... Trei crime duble, cupluri omorâte și aranjate în poziții stranii (aidoma unor picturi), din care nu lipsesc culorile roșu și verde. Iar pe lângă cele trei cazuri, o crimă foarte recentă, mai exact un polițist răstignit pe o cruce, ucis cu o șurubelniță împlântată în inimă.

            Și pentru că de fiecare dată criminalul nostru și-a aranjat scenele folosindu-se de un adeziv extrem de puternic, i s-a atribuit repede numele de ucigașul cu lipici. După câteva capitole introductive, cazurile din trecut sunt legate de cel din prezent, astfel încât Lucia și Salomon sunt aduși împreună, urmărind traseul artistului nebun ce a acționat prima oară în urmă cu treizeci de ani. De la crima din tunel, unde cei doi soți au fost împușcați de la distanță, despre fiul lor aflat și el în camion neștiindu-se nimic nici acum, până la celelalte două cupluri ucise cu sânge rece în niște peisaje de poveste, cea de-a doua femeie având chiar un pumnal înfipt între sâni, eroii noștri întreprind o anchetă complexă, descoperind piste ce le-au scăpat inițial autorităților și cercetând cu scepticism fiecare personaj ce le iese în cale, de la dealerul ce le vinde droguri studenților din orășelul montan, la polițistul din scaunul cu rotile, ieșit de mult la pensie. Pe cât e Salomon de calculat și atent, pe atât e Lucia de spontană, lucrând pe față, dar și pe-ascuns, ca să-l prindă pe vinovat la mijloc, ca într-o tăietură perfectă de foarfecă. Cu toate coșmarurile și cu trecutul ce-și întinde tentaculele asupra acțiunilor de acum, Lucia lucrează discret și eficient, pregătindu-i antagonistului o ultimă reprezentație.

            Poate merg prea departe (asta să-mi spuneți voi), dar mi se pare că romanul de față are inclusă și o dimensiune livrescă, intenționată. Pornind de la titlu, care ne sugerează direct că în centrul evenimentelor se află protagonista, dar o eroină puțin mai atipică, putem arunca o privire și asupra celorlalte personaje, încercând să descoperim trimiterile auctoriale. Partenerul ei (neoficial) e Salomon Borges, iar cel mai bun student al profesorului este Ulysses Joyce. Așadar, un personaj mitologic (Ulise numindu-se de altfel și romanul lui James Joyce) care, alături de Salomon, poate ilustra Sacrul și Profanul, dar doar ca trimitere, necontând cu adevărat dimensiunea simbolică. Urmărind același fir, un alt student, venit din Japonia, se numește Haruki, iar o franțuzoaică de culoare apare ca Assa (nu mi-am dat seama dacă e o trimitere la Åsa Larsson), și, în cele din urmă, îl avem prezent și pe Alejandro Lorca, cel mai bun prieten al lui Ulysses.

            Mi-a plăcut destul de mult, patru stele primește cu siguranță, dar mi-aș fi dorit câteva explicații în plus, poate niște comentarii mai complexe asupra scenelor crimelor. Din păcate, antagonistul nostru, oricât s-ar crede de artist, nu s-a ridicat la nivelul maniacului din „Condamnarea celor vii”, arta fiind în cazul de față mai mult un pretext, o demonstrare a forțelor sale supraumane. De altfel, și trimiterile livrești, deși apar aproape la fiecare pagină, sunt tratate cu superficialitate, lipsind o analiză profundă care să reveleze un detaliu esențial prin care să-i dăm de urmă făptașului. Ca acțiune și suspans, jos pălăria, e una dintre cele mai alerte cărți pe care le-am citit. Merge repede, investigația curge, și finalul ne ia pe nepregătite. E diferită de „Martin Servaz”, dar într-un sens bun, și de-abia aștept să văd ce urmează, pentru că din nou avem de-a face cu un proiect ambițios, intitulat „Lucia Guerrero” și aflat abia la primul volum.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 141 - Mântuitorul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Mântuitorul 

Serie: Harry Hole #6

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Frelseren (2005)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,08 (din 43.848 note)

 

            Cu părere de rău, vreau să vă spun că am fost dezamăgit de „Mântuitorul”, al șaselea volum din seria „Harry Hole”... De ce a trebuit să fie atât de bun? De ce a avut acțiune din plin, și povestea a fost construită cu atâta migală, doar ca să mă conducă spre finalul imprevizibil prin care să-mi dea toate supozițiile peste cap? De ce omul ăsta nu poate rămâne la o scriitură mediocră și mă uimește de fiecare dată, reușind să fie atât de tranșant, dar, totodată, atât de perspicace, aidoma protagonistului său, dement și genial deopotrivă? De ce mă obligați să-i dau cinci stele pe Goodreads dacă mi-a plăcut mai mult decât celelalte? Cum poate ereticul ăsta să ia o figură biblică, s-o dezbrace de toate conotațiile religioase și s-o pună în rolul unui asasin profesionist? Blasfemie... Chiar nu are rost să mai continui, acum chiar a întrecut măsura, și sper să facă asta de fiecare dată, pentru că merităm să citim numai cărți de calitate, fiindcă mai are multe de spus și pentru că eroul lui se numără printre sfinții literaturii polițiste contemporane.

            Nu-l va uita niciodată pe Bobo, cel care a avut curajul nebun, cu arma sârbului în ceafă, să spună cu demnitate în glas că este căpitan în armata croată. La rândul său, a ajutat la distrugerea armamentului inamic, aruncând douăsprezece tancuri în aer. Era cel mai bun, chiar dacă era doar un puști, și Bobo știa asta, nu degeaba l-a binecuvântat cu numele de Mali spasitelj (Micul mântuitor). Nu, el n-are nicio treabă cu Domnul, doar cu semenii, pentru că ajutorul lui se răsfrânge asupra celor asupriți, care se vor întoarce într-o zi în vechea lor casă, Vukovar. Dar acum e pe drum, de curând a mai executat o misiune, ucigându-l pe francez. Următoarea oprire, Oslo. (...) concertul de Crăciun a început deja, încet, atent la fiecare detaliu, se apropie de ținta lui și, în momentul în care aproape toată lumea e concentrată la spectacol, îi trage un glonț în cap soldatului din Armata Salvării. Gata, a terminat și ultima misiune. Dar ceva e în neregulă, fiindcă în ziarul pe care l-a înșfăcat în drum spre aeroport scrie că victima se numea Robert Karlsen, și nu Jon Karlsen, așa cum apărea în contract.

            Părăsit de Rakel, după ce-l pusese în pericol pe Oleg în urma anchetei personale ce-l vizase pe Tom Waaler, Harry încearcă, din nou, să se pună pe picioare, luptând din răsputeri cu vechiul lui viciu, băutura. După ce soldatul din Armata Salvării este asasinat, omul nostru, care fusese deja la cantina organizației cu o altă investigație, se întoarce pentru a pune întrebări și pentru a-i da de urmă necunoscutului cu eșarfa roșie (sau necunoscuților) din filmările studiate de Beate Lønn. Dar nici asasinul nu și-a terminat treaba, și poliția descoperă repede că ucigașul era pe urmele lui Jon, Robert pierzându-și viața din cauza unui schimb de tură spontan cu fratele său. Însă cazul de față are rădăcini adânc înfipte în trecut, iar dacă Harry vrea să descopere adevărul, trebuie mai întâi să afle ce s-a întâmplat în urmă cu doisprezece ani, într-o noapte cu stele, în toaleta din tabăra Armatei Salvării.

            Răzbunare, trădare, bani, gelozie, mobilul crimei „solicitate” ar putea fi oricare, dar asta nu e problema mântuitorului, el vrea doar să-și termine treaba, și fiindcă zborul spre Copenhaga i-a fost anulat din cauza vremii, încă are timp să se ocupe de adevărata lui țintă, ținută acum în siguranță de către poliție. Interesant e că, în imaginația nebună a lui Nesbø, Mântuitorul e un om ca oricare altul, născut între oameni și cu puterea și voința de a lua alte vieți, dedicat patriei și contractor privat. Deși dimensiunea mitică este anulată, periplul figurii biblice este reinvestit într-o manieră deloc ortodoxă, croatul având parte de propriul Drum al patimilor, de Crucificare și, în mod absolut necesar, de Înviere. Însă personajul negativ, paradoxal, nu trebuie privit ca un antagonist, fiindcă e doar un pion al sorții, stăpân pe propriile abilități, dar împins de dorința de a-și regăsi (și de a le regăsi celorlalți conaționali) paradisul terestru pierdut.

            Chiar dacă Tom Waaler a ieșit din scenă, lucrurile nu s-au liniștit, pentru că acum Harry își dă seama că are de-a face cu nemernici mult mai capabili și inteligenți, greu de descoperit și capturat. Monștrii nu au dispărut, doar dorm, și se vor trezi în curând ca să arunce iarăși Norvegia în haos. Hole, cu toate problemele lui mai vechi și mai noi, s-a ridicat din nou la nivelul așteptărilor, confirmând, dacă cumva mai era nevoie, că e cel mai bun inspector din Oslo. Iar acum întrerupem din nou programul, fiindcă omul nostru trebuie să-și ia liber de Crăciun, dar ne vedem data viitoare, când vom elucida, împreună cu colegii mei din Crime Club, crimele macabre ale Omului de zăpadă.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 140 - Păcat de moarte de Maria Grund (CRIME CLUB)

Titlu: Păcat de moarte 

Serie: Berling & Pedersen #1

Autor: Maria Grund

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dödssynden (2020)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,54 (din 1.121 note)

 

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufași, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzește planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, și (7) cel ce stârnește certuri între frați” (Proverbe 6:16). Dincolo de formulările biblice, păcatele de moarte sunt, într-o ordine aleatorie, mândria, invidia, lăcomia, desfrâul, mânia, aviditatea și lenea. Cunoscute drept păcate capitale, cele șapte reprezintă sursele din care izvorăsc toate celelalte rele lumești și spirituale. Puse pe seama viciilor trupești și îndemnurilor diavolești, constituie, în viziunea creștină, căi sigure spre focurile cele veșnice. Deși la Dante, în „Divina Comedie”, ele se regăsesc și în Purgatoriu, putând fi spălate prin veacuri de suferință și rugăciunile celor vii, mult timp Biserica Catolică le-a socotit drept păcate fundamentale, imposibil de îndepărtat de pe sufletul celui „damnat”.

După ce trupul neînsuflețit al unei adolescente de paisprezece ani este descoperit într-o carieră de calcar inundată de pe o insulă din Marea Baltică, polițista Sanna Berling și partenerul ei, Bernard, sunt trimiși să arunce o privire la locul tragicului eveniment. La prima vedere, fata și-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei lame cu care și-a secționat venele de la încheieturi, după care, fără nicio șansă de supraviețuire, s-a aruncat în lac. În următoarea zi, o anticară în vârstă este găsită moartă în propria locuință, ucisă printr-o tăietură în formă de cruce la baza gâtului, după ce fusese înțepată și tăiată pe tot corpul, măcelărită ca un animal. Însă crimele nu se opresc aici, pentru că, după câteva zile, este găsit un alt cadavru, modul de operare al criminalului fiind același și trădând o furie ieșită din comun. Deși nu pare să existe nicio legătură între tânăra sinucigașă și cele două victime, după puțină cercetare lucrurile încep să capete sens, iar cheia misterului se află într-o pictură din casa bătrânei anticare, în care apar șapte copii cu măști de animale, mânjiți cu sânge.

Și fiindcă Bernard urmează să iasă la pensie peste o săptămână, pe drum spre scena sinuciderii se află și Eir Pedersen, viitoarea colegă a Sannei. Rebelă, dar cu rezultate excepționale la cursurile de la Academia de Poliție, puțin plictisită de toți și de toate, dar foarte îndrăzneață și decisă să afle adevărul, Eir este polițista perfectă pentru încâlcitul caz ce-i așteaptă, puternică atunci când e nevoie de ea și emotivă atunci când vede suferința de pe chipurile celorlalți. Ca un investigator convențional, Sanna nu are nevoie de noua ei parteneră, așa că se declară ostilă de la început, păstrând distanța față de Eir și preferând să lucreze cu plictisitul și nerăbdătorul Bernard. Dar se apropie ziua comemorării lui Erik, fiul Sannei, care a murit, împreună cu soțul acesteia, într-un incendiu pus la cale de piromanul ce vizase doar casele din zonă în care se aflaseră copii, încă în libertate, dar ținut în siguranță departe de-aici, așa că Sanna își ia câteva zile libere, cu alcool și pastile, lăsând la o parte ancheta chiar în momentul în care lucrurile devin cu adevărat interesante.

            Dincolo de investigația celor două protagoniste, esența cărții stă în latura sa terifiantă și ocultă. Criminalul nu acționează impulsiv, nu avem de-a face, ca în alte cazuri, cu un psihopat căruia îi place vărsarea de sânge, ci cu o minte lucidă, ancorată în realitate, dornică să-și ducă treaba la bun sfârșit. Ca un strigoi, omul nostru lasă în urma sa groază și deznădejde, pângărind locurile prin care trece. Poate fi oricine, oricare dintre personaje... poate soțul anticarei, bătrânul în scaun cu rotile care a fost declarat dispărut după omor, sau asistenta maternală fără un braț, unul dintre copiii răzvrătiți din zonă (foarte puțin probabil) sau Benjamin, adolescentul ce are o obsesie pentru propria mamă, lovindu-i și mușcându-i (ca un lup) pe toți cei ce ar putea reprezenta un pericol la adresa familiei sale disfuncționale.

Nu știu cât de bine am reușit să trasez liniile principale ale romanului, dar pentru mine a reprezentat o narațiune excelentă, plină de suspans și incertitudine, pe alocuri apăsătoare, chiar grotescă, exact lectura de care aveam nevoie după atâtea romane mediocre. Maria Grund a scris o poveste autentică, cu un iz puternic de Nordic Noir, puțin feministă, dar un feminism care nu deranjează cu nimic, presărată cu câteva clișee necesare, dar, din nou, nesupărătoare, și, cel mai important, nu trage nici de acțiune, nici de pagini, spune ce e de spus, ne conduce cu pași mari spre deznodământ și ne aruncă în gura lupului fix atunci când trebuie, adică în clipa în care ancheta este pe cale să fie rezolvată. Citiți cartea asta cu încredere, deja am recomandat-o unor prieteni și o să fac asta de fiecare dată când se va ivi ocazia, și nu uitați, cheia enigmei se află în pictură, pentru că păunul, capra, câinele, porcul, măgarul, vulpea și lupul știu, pe pielea lor, ce înseamnă un păcat de moarte.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 139 - Zbor de noapte spre Paris de David Gilman (CRIME CLUB)

Titlu: Zbor de noapte spre Paris 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Night Flight to Paris (2018)

Traducere de Ines Simionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 4,24 (din 2.554 note)

 

Paris, 1943. Franța se află sub ocupație germană, și singurii care luptă împotriva naziștilor sunt membrii din mișcarea de Rezistență. Divizați în mai multe celule pe tot teritoriul statului, acolo unde razele Soarelui Negru își pierd strălucirea, rebelii depun eforturi considerabile ca să facă rost de armamentul necesar cu care să-i saboteze pe invadatori. Capitala, transformată cu forța într-un al doilea Berlin, tresare la fiecare marș și glonț, aparent, rătăcit pe străzile întunecoase și pustii. Colaboratorii au parte de privilegii, dar stau cu frica-n sân că ar putea fi săltați până la următorul răsărit. Vecinii stau la pândă ca niște vulturi, așteptând un pas greșit ca să te dea pe mâna autorităților. Trădătorii sunt peste tot, iar trenurile spre Auschwitz și Ravensbrück sunt pline de cadavre umblătoare, destinate muncii silnice sau execuției prin împușcare, gazare sau ardere în îngrozitoarele cuptoare ale morții.

Fostul profesor de matematică, în prezent unul dintre cei mai buni decodificatori ai armatei britanice, Harry Mitchell, e abordat de către doi superiori pentru a lua parte la o misiune în Parisul ocupat. După câteva luni de antrenament intensiv, omul nostru este expediat cu un zbor de noapte clandestin spre capitala Franței, însă nemții anticipează operațiunea, astfel încât avionul este identificat și doborât. Ajutat mai mult de soartă decât de pregătirea militară, Harry se parașutează în ultima clipă, aterizând rănit pe câmp, departe de destinație. Norocul face ca pe-acolo să treacă un braconier, care îl preia și-l duce într-una dintre casele din sat, în siguranță. Curând, Mitchell descoperă că printre localnici se află un grup de insurgenți, exact oamenii de care are nevoie pentru a ajunge la Paris, acolo unde, conform instrucțiunilor, urmează să-l găsească și să-l scoată din țară pe Alfred Korte, un om de știință german și un anti-nazist convins.

Alături de membrii mișcării de Rezistență din Saint-Just, Harry Mitchell, acum sub identitatea de Pascal Garon, provoacă daune nemților, capturând și executând un grup de soldați de patrulă. Numele de Pascal capătă destul de repede o conotație puternică atât printre aliați, cât și printre naziști, generalii lui Hitler încercând din răsputeri să pună mâna pe el. Deși la început, în timpul antrenamentelor, protagonistul nu s-a îndepărtat prea mult de poziția sa de profesor de matematică, nereușind nici măcar să tragă un glonț într-un butoi plin cu apă, reculul armei punându-l în dificultate, acum el se dovedește un ucigaș cu sânge rece și un bun strateg, pregătit oricând să dea ordine și să-i nimicească pe trădătorii de patrie. Chiar dacă transformarea lui pare bruscă, actele de violență îi sunt justificate de contextul beligerant și de amintirea soției și fiicei sale, cea din urmă fiind prizonieră în închisoarea La Santé.

Pe lângă acțiunea care se concentrează în cea mai mare parte asupra lui Pascal și a camarazilor săi de sabotaj, există și câteva pasaje despre două dintre iubitele ofițerilor germani, o insurgentă ce conduce mișcarea din Saint-Just și o radiotransmisionistă care urmează să sosească cu un alt zbor de noapte. Chiar dacă, la prima vedere, războiul pare să fie dus între bărbați, nici femeile nu se lasă mai prejos, acționând pe ascuns și luând decizii radicale. Eroinele noastre înverșunate contrastează puternic cu tinerele fete din capitală, parfumate și rujate cu produse de contrabandă, care au devenit în scurt timp dame de companie pentru agenții SS și cei din Gestapo. Orașul luminilor și-a pierdut eleganța și splendoarea, fiind transformat într-un imens cartier militar, unde nimeni nu mai poate să aibă încredere în nimeni, și o simplă cafea cu lapte, neobișnuită printre francezi, te poate da de gol că nu ești de pe-aici.

Dacă ați citit „Englezul”, trebuie neapărat să vă spun că cele două cărți sunt destul de diferite. E drept că m-am așteptat să fie puțin mai alert, însă de data asta Gilman a pus accentul pe dimensiunea strategică, introducându-și personajul într-o realitate istorică ficționalizată. Omul nostru, oricât ar fi de priceput și oricât de mulți aliați ar avea, nu poate să oprească un război, așa că își păstrează poziția de pion aflat în centrul tablei de joc, hârțuindu-și inamicul. De asemenea, autorul nu mizează pe latura emoțională a cititorilor, nu le plângem de milă bieților evrei, nici măcar camarazilor pierduți. Relația dintre personaje se construiește pe respect și devotament, Maquis de Pascal devenind un simbol al rebeliunii. Sincer vă spun că mi-a plăcut mai mult cealaltă carte și abia aștept să mă reîntâlnesc cu Dan Raglan, pentru că „Trădarea” (Englezul #2) urmează să iasă în următoarea perioadă din tipar.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA