Recenziile lui Gică 219 - Inamica Publică Numărul 1 de Hannah Deitch

Titlu: Inamica Publică Numărul 1  

Autor: Hannah Deitch

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Killer Potential (2025) 

Traducere de Simona Berlovan

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,46 (din 1.831 note)

 

            Despre Evie Gordon (Inamica Publică Numărul 1) se poate spune doar că s-a aflat la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Ajunsă într-o după-amiază de duminică la conacul familiei Victor, din Beverly Hills, pentru a o medita pe Serena, fiica lui Peter și Dinah, pentru examenul SAT, Evie găsește ușile descuiate și vila goală. Pășind în grădină, ochii i se opresc asupra cadavrului însângerat al lui Dinah, lângă femeie aflându-se piatra cu urme roșiatice cu care îi  fusese zdrobită țeasta. Printre peștii koi din heleșteu plutește trupul inert al lui Peter, semnalmentele indicând o crimă prin înec. Și pe când Evie se gândește dacă să-și ia tălpășița, nepunându-și în spinare o problemă de care chiar nu are nevoie, sau să contacteze autoritățile, din casă se aude un strigăt de ajutor. Sub scară, în compartimentul de depozitare, descoperă o tânără cu mâinile legate cu un cablu electric, cu o vânătaie ce i se întinde pe gât și cu unghiile rupte. Cine este femeia sechestrată? Cu ce se ocupaseră, de fapt, soții Victor? Și, probabil întrebarea pe care ne-o punem cu toții, cine i-a ucis pe Peter și Dinah?

            Din nefericire pentru cele două femei, povestea se complică atunci când pe ușă intră Serena, care o amenință și lovește cu o lampă în cap pe Evie, victima ripostând cu o vază care aproape c-o trimite pe adolescentă pe lumea ailaltă. Hopa, ne-am mai pricopsit cu încă un (posibil) cadavru, pentru care știm sigur că Evie este responsabilă. Și uite că soarta le mai pune o dată la zid, fiindcă apare și iubitul fetei, așa că ucigașele noastre sunt nevoite să spele putina înainte ca Lukas să sune la poliție. Cu supă și carne la conservă și cu aproape trei mii de dolari extrași de la un bancomat din fața unui mall, Evie și necunoscuta părăsesc Los Angeles-ul, și apoi statul, într-o mașină furată. Femeia care pare să sufere de muțenie (sau poate că nu e pregătită să vorbească) are un talent înnăscut în a face rost de bani, a forța ușile vehiculelor parcate și  a repara motoarele și curelele de transmisie. Fugarele traversează Statele ca să ajungă în Canada, acolo unde polițiștii le-ar putea pierde urma.

            Numai că pe toate ecranele, mari și mici, din locuințe și supermarketuri, apare chipul lui Evie Gordon. Premianta clasei, care pe urmă a studiat la o universitate de prestigiu, printre prințesele petrolului și moștenitorii familiilor regale, se găsește acum pe șosele, alături de o străină despre care nu știe aproape nimic, așteptând ca vreun detectiv ingenios să pună mâna pe adevărații vinovați. De parcă Hercule Poirot și Nancy Drew nu ar fi doar niște personaje din romanele polițiste... De parcă șerifii, polițiștii și agenții FBI ar fi pornit într-un sfârșit pe urmele criminalilor... Evie provine dintr-o familie modestă, și, ca să-și finalizeze studiile, s-a împrumutat cu 99.000 de dolari de la bancă. Nu a avut lumea la picioare, nu a fost o răsfățată plictisită de toți și de toate, asemenea Serenei. Nu, Evie a muncit din greu ca să ajungă cineva, în ciuda faptului că posibilitățile materiale au fost nule, trezindu-se o străină printre bogătași, printre cei pe care banii, și nu pronosticurile ursitoarelor, i-au proiectat pe culmea către succes.

            Evie și femeia despre care aflăm mai târziu că o cheamă Jae se apropie sufletește, dar mai ales trupește, protagonista fiind cucerită de mintea brici și temperamentul combatant al hoaței de mașini, mâncare și bani de pe scaunul din dreapta. Și astfel se sudează o relație puternică între cele două eroine, care se compară cu Bonnie și Bonnie, excluzându-l pe Clyde din ecuație. Ajung să înnopteze pe bancheta din spate, în parcări pustii și prin hoteluri cu jumătate de stea, simțind în ceafă ochii celor care încep să se întrebe de unde le-ar putea cunoaște încă din clipa în care le-au zărit. Niciun cotlon nu e sigur, niciun hotel (oricât de obscur) nu le poate garanta o noapte de liniște, burtierele emisiunilor de știri prezentând noile informații despre anchetă, demonizându-le și preschimbându-le în paria, invitându-i pe cetățeni să dea o mână de ajutor la prinderea cuplului de bandite. De asemenea, în timp ce medicii așteaptă ca Serena să se trezească, ies la iveală secrete șocante despre familia Victor, despre viciile lui Peter și planurile de viitor ale lui Dinah. Se pare că bancherul și fosta stea de cinema aveau câteva schelete ascunse prin dulapuri. Și o femeie vie (Jae) pe care probabil că o țineau legată în debara ca să-și satisfacă fanteziile murdare... Mă rog, până la urmă totul ține de interpretare, și în cazul de față chiar contează din ce unghi privești lucrurile, fiindcă adevărul zace ascuns în pereții vilei, dincolo de tapetul înflorat și cărămida roasă care a fost martoră la nenumărate efracții, scene de violență și visuri ce au căpătat în cele din urmă proporții coșmarești.

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Fragrancia de Paul Richardot

Fragrancia

Paul Richardot 

Titlu original: Fragrancia

Limba originală: franceză

Traducere și note: Liliana Urian

ISBN: 978-606-40-2652-1

Format: 130x200mm, paperback cu clape

256 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Thriller

 

Cartea-fenomen a anului 2025 în Franța 

 

Ce-ar fi dacă ai putea retrăi cele mai prețioase amintiri prin parfumurile lor? Această imersiune în trecut este ceea ce compania Fragrancia oferă unui număr mic de aleși datorită SVM, o substanță psihotropă. Dar, pe măsură ce rețelele ilegale se înmulțesc, Fragrancia este nevoită să-și secretizeze activitatea. Oficial, Hélias, 24 de ani, este aromaterapeut, dar de fapt se pregătește să devină olfat pentru Fragrancia, fiind capabil să traducă o amintire într-o formulă chimică. Cine ar fi crezut că hipersensibilitatea de care suferă l-ar putea ajuta să-și dezvolte un extraordinar simț al mirosului? După ce o cunoaște pe Nora, mâna dreaptă a fondatorului Fragrancia, gata să facă orice pentru a apăra interesele acestuia, Hélias se trezește implicat într-o anchetă a poliției și descoperă curând

că și crima are un miros...

 

„Fragrancia, thrillerul olfactiv despre care se vorbește peste tot, are multe calități: universul original, partea high-tech, suspansul și ritmul alert, în stil american.” – LIVRES HEBDO

O lucrare singulară care pare să dețină formula succesului. - HARPER'S BAZAAR

Ai visat vreodată să devii anchetator într-o investigație absolut palpitantă? Știi genul ăla de povești pe care nu le poți lăsa din mână și te găsește 1 dimineața citindu-le? Ei bine, Fragrancia, romanul inedit al lui Paul Richardot, te va transporta într-o lume absolut fascinantă. - BIBA

FRAGMENT

                                                            33

 

De la plecarea lui Hélias la centrul din Fontainebleau, Claudine, soția lui Alain Fisson, îl vedea mult mai des pe soțul ei pe‑acasă. Această atitudine o intriga. El, care de obicei își petrecea tot timpul în laboratorul din Le Mans, se trezea hoinărind prin grădină, invita prieteni la cină și își lucra acordurile olfactive în biroul personal. Când intră în bucătărie, Alain, cu foarfeca în mână, decupa ceva din ziar. Claudine va descoperi mai târziu, deschizând sertarul noptierei, o grămadă de articole despre Gard, departamentul în care se născuse, o revistă de presă completă pe care Alain i‑o destina — atenția era, desigur, emoționantă, dar era conștientă că această delicatețe se datora unui comportament obsesiv‑compulsiv, accentuat în perioadele de stres.

— Astăzi are loc adunarea generală?

— Exact. Abia aștept ca Hélias să‑mi spună primele impresii. Nerecunoscătorul ăsta nu mi‑a trimis nici măcar un singur mesaj în aproape două săptămâni.

— Lasă‑l în pace. Are alte preocupări decât să se gândească la mutra ta de boșorog.        

Alain zâmbi și se ridică pentru a‑și îmbrățișa soția. Dându‑i drumul, îi aminti că ea se căsătorise cu boșorogul ăsta, ceea ce spunea multe despre gusturile ei.

— Un sacrificiu pentru a proteja specia feminină. Am simțul datoriei, îi răspunse ea cu malițiozitate.

O oră mai târziu, Alain pornea la drum în direcția centrului din Fontainebleau. Va profita de vizită pentru a cere un nou asistent în locul lui Hélias. Fără el, gestionarea sucursalei din Le Mans se ducea pe apa sâmbetei. Așa încât hotărâse să‑și reducă la jumătate întâlnirile cotidiene. La vârsta lui nu mai putea să muncească pe brânci. Și povara pe care o suportase în timpul primilor lui ani la Fragrancia i‑ar fi de ajuns pentru vreo zece vieți. La începuturile ei, compania număra doar patru persoane. Această primă generație de practicieni, din care făcea parte și Alain, semăna mai mult cu o echipă de încredere a Cornéliei decât cu niște veritabili terapeuți. Li se încredințase rolul de ODT, „olfat de teren“. Sucursalele nu existau încă și meseria era cu mult diferită, nu consta doar în a‑i ajuta pe pacienți să rememoreze niște amintiri plăcute. La antipozii ședințelor de olfacție memorială plăcute și binevoitoare, funcția lor implica instigări, manipulări, extracții de mirosuri și de amintiri, șantaje memoriale, extorcări de informații. Începuturile Fragranciei fuseseră pline de violență și brutalitate. Dincolo de aparența lui de tip plin de vitalitate, impozant și jovial, Alain fusese mult timp pe post de gardă de corp a Cornéliei. La fiecare conflict, el era trimis să ofere un răspuns decisiv. Olfații de teren dispăruseră odată ce liniștea companiei fusese asigurată. Sau, mai degrabă, fuseseră înlocuiți cu echipa de intervenție. Mai puțin violentă, mai consensuală, Alain nu‑i avea la inimă. Pentru el, nu erau decât un soi de idioți lipsiți de cunoștințe în domeniu, care comunicau prin niște gesturi inventate. Frumoasă înlocuire. Mașinal, își plimbă o mână peste antebraț. Tatuajul lui, vestigiu din acea perioadă, își pierduse culoarea.

Ajunse pe la ora 11 și se integră în cohorta de berline negre, apanaj al olfaților. După ce își prezentă permisul gărzilor, parcă mașina și se alătură unui grup care discuta în fața auditoriumului. Aproape nicio figură familiară. Cel din urmă reprezentant al primei generații, cu excepția Cornéliei bineînțeles, el se bucura, în ochii puținilor care‑l recunoșteau, de statutul de decan. De obicei, auditoriumul era rezervat colocviilor și conferințelor pentru angajați și, ocazional, pacienților. Alain se chinuia să‑și amintească precedenta adunare generală extraordinară în prezența tuturor olfaților. Probabil că avusese loc prin anii 2010. Poate chiar mai înainte.

După ce stătu de vorbă cu unii colegi, Alain își dădu seama că niciunul nu părea să știe de ce erau adunați cu toții acolo. Când olfatul din Clermont‑Ferrand se arătă surprins cu privire la lucrările de extindere întreprinse la marginea domeniului, unii practicieni conchiseră că Fragrancia demarase, fără îndoială, un plan de expansiune. Această ipoteză îi plăcu olfatului din Clermont‑Ferrand. El le mărturisi celorlalți ambiția lui de a fi cunoscut de către un public mai larg. Alain nu adera la această nevoie de recunoaștere. Frecventase prea mult Fragrancia la începuturile ei pentru a nu ști că firma nu va câștiga nimic în plus din notorietate în afară de probleme. Ea își datora supraviețuirea doar secretului care o ținea departe de lume și de hoardele de băgăcioși indiscreți. Trecutul centrului făcea ca celebritatea să nu i se potrivească. Dar olfații din noua generație, căreia îi aparținea și cel din Clermont‑Ferrand, nu înțelegeau nimic din asta. Ei voiau mai mult. Mereu mai mult.

Alain se îndepărtă pentru câteva clipe de grup pentru a‑l căuta pe Hélias cu privirea. În afară de câțiva pacienți, în parc nu era nicio urmă de activitate. Opri o angajată care trecea pe acolo și o întrebă dacă știa un nou recrut pe nume Hélias Révol. Femeia, mai în vârstă, îi răspunse că protejatul Norei plecase chiar în acea dimineață. Probabil că era o operațiune importantă având în vedere mărimea delegației. Alain îi mulțumi și se întoarse, încurajat, spre grupul lui. Hélias știuse să se facă util și participa deja la misiuni de mare anvergură. Colegilor săi care îl întrebau ce anume îl putea face să zâmbească așa, le răspunse că vor trebui să fie pregătiți pentru a primi un nou olfat în curând. În aceeași clipă, un bărbat se apropie și îi invită pe practicieni să intre. Adunarea generală era pe punctul de a începe.

Sala, organizată ca un amfiteatru, putea găzdui o sută de persoane. Olfații invadară primele două rânduri, cele mai apropiate de scenă. Schimbară priviri surprinse când li se anunță că nu Cornélia va prezida, ea fiind absentă. Delegatul olfaților, Edmond Cholet, o va reprezenta. Acesta din urmă înaintă în mijlocul estradei. Parfumat excesiv cu mir, simpla lui prezență provocă o tăcere ca de mănăstire în auditoriu.

— Unde este Cornélia?

Vocea tunătoare a lui Alain îi scoase pe toți din uluială.

— Este ocupată să evite sfârșitul Fragranciei.

Intonația lui Cholet, mieroasă și insinuantă, captiva la fel de mult ca și prezența sa parfumată. Cu o rigoare aproape sadică, Cholet descrise conjunctura în care se afla Fragrancia. Menționă dificultățile cu care se confruntase compania pentru a‑și păstra existența confidențială și imposibilitatea de a mai opri mult timp sustragerile de SVM înregistrate cam peste tot în teritoriu. Și, cu un zâmbet malițios, le împărtăși deciziile luate de direcțiune pentru a păstra secretul Fragranciei: desființarea a șapte sucursale și revenirea acestor olfați la Fontainebleau. El conchise, chiar înainte de a se trece la votare: „Avem în fața noastră o alegere simplă. Fie amputăm necroza, fie sacrificăm tot corpul“.

Recenziile lui Gică 218 - Coram House de Bailey Seybolt

Titlu: Coram House  

Autor: Bailey Seybolt

Editura: LITERA

Titlu original: Coram House (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,80 (din 915 note)

 

Copii umiliți, violentați și molestați sexual, o piatră de mormânt ce amintește de un demon ce purtase cândva veșminte monahale, o călugăriță ce-și pusese credința absolută în Domnul, respingând cu vehemență legile fizicii, o fată, acum femeie, care susține că a fost martoră la o crimă în vara lui ’68 și un băiețel care pare să fi dispărut atunci de pe fața pământului, identitatea sa fiind ștearsă (din documente) de apa lacului în care este posibil să se fi înecat. Pentru orfanii care au ajuns să locuiască în Coram House, răul era cunoscut sub două nume... Părintele Foster, pedofilul care abuzase generații de  băieți, și Sora Cecile, femeia care-i scăpase pe cei mai mici dintre ei de ororile preotului, însă îi pedepsise în alte moduri îngrozitoare, lovindu-i cu rigla peste degete, supunându-i la munci istovitoare sau încuindu-i în șifonier sau în pod, printre statuile sfinților acoperite cu cearceafuri albe, printre fantomele împietrite ce-i vegheaseră din amurg până la răsărit.

Alex Kelley, autoare de romane de investigație, este angajată de Alan Stedsan, unul dintre avocații care s-au ocupat cu despăgubirile foștilor rezidenți de la Coram House, să scrie o carte (la negru) despre istoria orfelinatului de pe malul lacului Champlain. Fiindcă banii n-o dau afară din casă și dorindu-și să stea o vreme la distanță de New York, departe de tot ce-i amintește de soțul ei, Adam, care a decedat în urmă cu trei ani, Alex acceptă oferta și se mută în Burlington, Vermont. Printre depozițiile înregistrate se numără și cea a lui Sarah Dale, care susține că a văzut, într-o zi toridă de vară, cum Sora Cecile și Fred, tânărul problematic pe care călugărița  îl ocrotise, l-au împins pe Tommy, un băiețel de doar nouă ani, în apă, membrele ce se zbăteau dispărând sub oglinda lacului. Crimă sau accident? Tommy a fugit cu adevărat de la orfelinat, așa cum au spus a doua zi maicile? Sau poate că nu a existat niciodată...

Intrigată de povestea lui Tommy, despre care cu greu găsește câte ceva, de parcă existența băiețelului ar fi fost ștearsă cu buretele, Alex vizionează casetele vechi cu depozițiile și încearcă să ia legătura cu cei care încă sunt în viață. Și, într-o dimineață înainte de ora 07:00, în timp ce iese la alergat, aude un răcnet din pădure, urmat de un zgomot puternic, după care găsește trupul zdrobit al unei bătrâne pe malul apei. Poliția e sceptică la spusele scriitoarei și dă vina pe stâncile alunecoase de pe care femeia ar fi putut să alunece, căderea de la șapte metri înălțime și pietrele de care și-a lovit capul aducându-i sfârșitul. Așadar, avem o crimă atunci și o crimă acum. Și uite că necrologul din ziarul local dezvăluie identitatea pensionarei, singura persoană care ar fi putut să elucideze misterul morții (sau dispariției) lui Tommy.

Nici măcar agentul Russell  Parker nu crede că Alex a fost martoră la o crimă, deși bărbatul atrăgător dă de înțeles că și-ar dori să petreacă mai mult timp (în afara serviciului) în compania sa. Coram House urmează să fie transformată într-un complex de apartamente scumpe, dezvoltatorul Bill Campbell, care locuise cu cinci decenii în urmă în vechea clădire, schimbându-i numele în Sunrise House. Numai că denumirea nu poate anula istoria locului, nu poate șterge faptele abominabile care s-au petrecut între zidurile blestemate. După ce orfelinatul și-a închis porțile, unii dintre rezidenți au putut să meargă mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, însă alții nu au reușit să uite la ce cazne au fost supuși, deceniile ce au urmat fiind bântuite de spectrele Părintelui Foster și al Surorii Cecile.

„Coram House” e o poveste despre tragediile instituționale pe care istoria nu le poate  ascunde sub preș, o lucrare inspirată de evenimentele care s-au petrecut la orfelinatul St. Joseph din Burlington, prin care s-au perindat în decursul timpului 13.000 de copii. Dincolo de adevăr, avem trama polițistă construită printr-o intrigă provocatoare și ipoteze ce urmează să fie cercetate. Alex e prototipul scriitoarei anchetatoare, care va consemna în scris faptele doar după ce le va verifica veridicitatea. Se pune în primejdie încă din clipa în care vrea să descopere ce s-a întâmplat cu Tommy, atrăgând priviri ostile și punându-i în alertă pe cei care, și după cele cinci decenii, încă au ceva de ascuns, capabili să recurgă la omor dacă asta le va garanta în continuare anonimatul.

Recenziile Mădălinei 92 - Dragul meu mincinos de James Patterson & David Ellis (CRIME CLUB)

Titlu: Dragul meu mincinos  

Autor: James Patterson & David Ellis

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Lies He Told Me (2024)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,24 (din 26.067 note)

 

     Cum ai reacționa dacă ai afla că omul de lângă tine, bărbatul pe care îl iubești, în care ți-ai pus toată încrederea și alături de care ți-ai întemeiat o familie frumoasă și fericită, nu este cine spune că este? Ce ai face dacă, după ani întregi de căsnicie, în care ați trecut împreună prin momente dificile, v-ați susținut reciproc, ați râs în hohote și ați plâns unul pe umărul celuilalt, dar, mai ales, ați lucrat cot la cot ca să le oferiți copiilor o viață cât mai bună și lipsită de griji, ai descoperi că soțul tău este un mincinos? Ai închide ochii și ai lupta în continuare pentru liniștea familiei, în ciuda suferinței pe care ți-o pricinuiește cruntul adevăr? Sau ai pleca fără să privești înapoi, asigurându-te că îi îndepărtezi cât mai repede pe copii de tatăl lor denaturat? Orice alegere ai face, va fi una dificilă, fiindcă dragostea te trage mereu înapoi în brațele acestei legături sordide. Ai vrea să te îndepărtezi, dar, în același timp, nu ești în stare să-i pui capăt, pentru că și tu ai secrete pe care faci tot posibilul să le ții bine ferecate... altfel, tot ce ai construit cu trudă s-ar duce de râpă într-o clipită.

            Cea de-a patruzeci și doua aniversare a lui David Bowers ar fi trebuit să fie lipsită de incidente, o zi pe care să și-o petreacă alături de soția sa, Marcie, plimbându-se pe malul râului Cotton și depănând amintiri din tinerețe. Însă planurile le sunt date peste cap de o mașină scăpată de sub control ce trece în viteză de parapet și ajunge în apele reci ale râului. Fără să stea pe gânduri și ignorând avertismentele lui Marcie, bărbatul sare în apă și, luptând cu hipotermia, reușește să-l scoată pe șofer din autoturismul scufundat. Cât ai zice pește, dintr-un om amabil, proprietar al unui pub din oraș, David devine un erou pentru întreaga comunitate din Hemingway Grove, chipul său umplând paginile ziarelor. Dar pentru el faima e mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Din ziua în care David s-a întors acasă de la spital, familia Bowers are parte de tot soiul de întâmplări ciudate... Dispariția și reapariția câinelui, cafetiera din uscătorul de rufe, grătarul aprins în toiul nopții sunt doar câteva dintre pățaniile inexplicabile ce le-au dat fiori pe șira spinării. Niciunul dintre ei nu știe cine face toate astea și ce anume vrea să obțină, dar prioritatea lor este să-și protejeze cei doi copii de un pericol încă necunoscut. Încercând să-i dea de cap tărășeniei, Marcie ajunge să sape mult prea adânc, descoperind că soțul ei este un mincinos foarte priceput și că toate lucrurile care li se întâmplă au legătură cu un caz de crimă mai vechi, la care a lucrat ca avocată pe vremea când locuia în Chicago. Adevărul este unul terifiant, iar protagonista noastră e obligată să ia o decizie ce îi va schimba definitiv și ireversibil viața.

            „Dragul meu mincinos” e un roman paradoxal. Pe de-o parte, e un thriller excelent, plin de suspans și răsturnări de situație șocante, pe care le simți mai ceva ca o palmă peste obraz; o poveste ce pornește de la o miză simplă – bani și răzbunare –, pe care James Patterson și David Ellis o modelează într-o intrigă complicată, al cărei deznodământ nu-l poți prevedea, iar, pe de altă parte, o dramă de familie încâlcită, a cărei acțiune este mult prea accelerată, lăsând impresia că e alcătuită din episoade disparate, legate superficial unele de altele, astfel încât să formeze, în cele din urmă, o imagine coerentă, ce se rearanjează de fiecare dată când are loc o nouă revelație. Nu aș spune că avem de-a face cu o dimensiune psihologică prea bine dezvoltată, ci mai degrabă cu tușe fine inserate ici-colo în construcția personajelor, ceea ce le transformă în arhetipuri. Cu toate astea, caracterele sunt duale, pestrițe și corupte, dar plate, împărțindu-se invariabil în două tabere, bine-rău, alb-negru, mijlocul rămânând nerevendicat. Toți cei implicați au ceva de ascuns, fiind mânați de interesele proprii pentru care sunt în stare să ucidă. Etica nu-și găsește locul în acest joc identitar, în care nu mai știi care-i care, și, cel mai important, cine deține cheia rezolvării.

Citind romanul lui James Patterson și David Ellis, am avut senzația că alerg la maraton, în primul rând, datorită tensiunilor generatoare de adrenalină, și în al doilea, din cauza lipsei anumitor informații și explicații care să lungească puțin povestea și să adauge o pauză ceva mai mare între evenimente. Probabil și faptul că nu sunt familiarizată cu stilul lui Patterson – „Dragul meu mincinos” a fost prima carte citită de la acest autor – a contribuit la această senzație. În ciuda oricărui inconvenient, am citit cartea într-o singură zi, fiindcă oricâte goluri ar exista, acțiunea curge, prinzându-te în vâltoare. E un thriller cinstit, cu scene pline de suspans, exact pastila de adrenalină de care ai nevoie atunci când ți se pare că lumea se mișcă cu lentoare.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de James Patterson și David Ellis:  

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Falled

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Ziua 1 de Abigail Dean

Ziua 1 

Abigail Dean

Editura: Crime Scene Press

Traducător: Mihnea Arion

Format: trade paperback cu supracopertă

Dimensiune: 13 x 20 cm

Număr de pagini: 384

ISBN: 978-630-6542-77-2

Titlu original: Day One

Supraviețuitoarea este prinsă într-o minciună.

Presa transformă nenorocirea în spectacol.

Cei din afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în Ziua 1?

Un individ înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de conspiraționiști.

Însă nici între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu aproape idilic.

Fiecare are propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul oraș.

Un roman psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.

FRAGMENT

 

   Cu zece minute înainte să înceapă, i-a aliniat în clasă. I-a făcut să se liniștească. Au traversat terenul de joacă spre sală. Nori uriași, copilărești, treceau pe lângă soare, schimbând culoarea pământului. Au urmat-o pe culoarul flancat de scaune de plastic, uitându-se la pantofii lor. Odată ajunși pe scenă, și-au căutat părinții cu privirea. Chiar și cei îndrăzneți, precum Charlie Malone, tremurau. Îi avertizase că se putea întâmpla asta, că emoțiile pot face ca o cameră să-și schimbe dimensiunile. Că sala în care se adunau pentru educație fizică și premii se putea extinde în toate direcțiile.

-    Când vine rândul tău, a spus ea, s-ar putea să fie de mărimea unui stadion.

-     Cât Old Trafford? a întrebat Kit.

-     Poate chiar mai mare, a răspuns ea.

În secundele dinaintea spectacolului, în sală s-a așternut o tăcere neliniștitoare. Bunicii se chinuiau să caute șervețele. Părinții se uitau încruntați la camerele digitale. Frații și surorile stăteau pe genunchi sau în uniforme de liceu, radiind plictiseală și uitându-se la telefoane. Iar aici, în fața tuturor, erau elevii din clasa ei, cu ochii mari și rozându-și unghiile, așteptând ca ea să vorbească.

A îngenuncheat în fața lor și a scrutat douăzeci și una de perechi de ochi. Gata? a întrebat ea pe mutește, chipul ei spunând: Sigur că sunteți gata.

Liceul le împrumutase un elev din clasele terminale care să opereze luminile scenei: Samuel Malone, un alt membru al dinastiei Malone, căruia Ava îi predase cu aproape un deceniu înainte. La nouă ani se aflase deja în primul rând, purtând un zâmbet superior și adidași noi, punând întrebări la care știa deja răspunsul. Acum stătea cocoțat deasupra scenei, cu ochelarii de soare pe cap, micșorat de pubertate.

A dat din cap înspre Samuel, iar clasa a fost scăldată în lumină.

Pe degete, a numărat: trei, doi, unu.

Alicia Morden era prima. Alicia nu avea talentul real să se exprime, dar a vorbit cu o voce puternică și clară, menită să stârnească interesul bunicilor din spatele sălii.

- Bonne journee! a strigat Alicia și ăsta a fost semnalul de începere.

Acum nu mai erau decât locuri în picioare. S-a uitat înapoi la public. I-a văzut pe părinți repetând odată cu ei, căci știau pe de rost replicile. Până și adolescenții... până și adolescenții zâmbeau. Nici urmă de Marty, totuși. Încă nu. Nu se aștepta ca Justin să vină, desigur. Apăruse o nouă treabă - întotdeauna era o nouă treabă - care-i solicita atenția. Domnul Stonesmere știa că munca nu se refuză, nu într-un oraș atât de mic.

Dar Marty.

Încă mai era timp.

Până în urmă cu un an, Ava n-ar fi avut nicio îndoială că Marty o să fie acolo. O cunoștea până în măduva oaselor. Câteodată încă se mai trezea și știa imediat că și Marty era trează. Aprindea lumina de pe hol ca pe un fel de semnal și aștepta ca Marty să i se alăture în bucătărie. Fusese genul de mamă care spunea lucruri precum: Noi nu avem secrete în familia asta.

Și, pentru o lungă perioadă de timp, avusese dreptate.

Avea sudoare în spatele genunchilor și în pliurile de sub sâni. Ieșirea de incendiu din stânga scenei era închisă. Fusese convinsă - convinsă - că era deschisă. I-a făcut cu mâna domnului Heron la capătul rândului din față. A arătat spre ieșire și și-a făcut vânt cu evantaiul, iar el a dat din cap și s-a strecurat spre ușă.

Lui Jules îi picase Germania. Avea la ea un covrig. Ava petrecuse o lună implorând-o pe Jules să vorbească mai tare, mai rar, să-și imagineze că-și transmite replicile înapoi la mal de pe o barcă în mijlocul lacului.

- Willkommen in Stonesmere! a urlat Jules, iar Ava și-a ascuns zâmbetul.

Aveau să-i lipsească. De obicei așa se întâmpla. Altă mică trupă de omuleți mărșăluind afară din clasa ei. Îi văzuse cinci zile pe săptămână în ultimul an. Asta trebuia să conteze, nu-i așa? Sau poate că Ava îmbătrânise și devenise sentimentală, așa cum spunea Marty. S-a uitat la rândul de copii, fiecare dintre ei având acum zece ani - sărbătoriseră fiecare zi de naștere cu un tort cumpărat de Ava, așa că nu putea exista o ierarhie a torturilor; încă își mai amintea cu oarecare tristețe ziua în care Leah Perry adusese un chec Victoria expirat - și s-a gândit la cum aveau să fie ei peste zece ani, mai mari și mai deștepți, mai deștepți și mai triști, făcându-le zile negre părinților lor. Uneori ura Stonesmere, dar îi plăcea că orașul era suficient de mic încât să se întâlnească cu elevii ei, ani - Doamne, chiar zeci de ani! - mai târziu. Îi vedea cu un metru mai înalți, pe urmele părinților prin supermarket sau având primele lor slujbe, economisind pentru un permis Interrail în vara în care terminau liceul. Se opreau și o salutau și, deși se prefăcea iritată - ar fi fost frumos să reușească să umble fără să audă „doamna Ward” -, încheia conversațiile arzând de o mândrie feroce.

Acum urma China. Erau pe val. A văzut cum mâinile lui Kit încep să se răsucească. Aproape că-i venise rândul. A încercat să-l vadă, să facă o grimasă, dar el se uita în pământ. Dinspre uși se auzi un zgomot de metal pe piatră, suficient de puternic încât câțiva dintre elevii de pe scenă să se uite în direcția aceea. Domnul Heron se lupta cu ușa de incendiu, roșu la față și nedumerit.

A auzit ceva în spatele ei, apoi s-a stârnit agitație și s-a uitat pe culoar. Un bărbat stătea în pragul ușilor din spatele sălii, cu un trepied în mâini. Avea ceva pe față, un fel de căciulă. Ava i-a făcut lui Charlie Malone un semn cu degetul mare în sus ca să-l asigure să continue în ciuda distragerii.

Dacă ăsta e fotograful, s-a gândit ea, atunci data viitoare nu-l mai folosim.

Și-a zis: Ce idiot.

Charlie a făcut o plecăciune teatrală, iar Ava și-a dat ochii peste cap. Era câte unul de genul ăsta în fiecare clasă; de obicei era vina părinților. Kit a făcut un pas în față.

Nu a vorbit. Stăpânirea de sine i-a fost înlocuită de confuzie. Privea dincolo de ea, spre fundul sălii.

Ava i-a urmărit ochii, trecând peste lentile și zâmbete, încrun- tându-se. Ce era? Vreun bunic prea zelos care sărise de pe scaun? Fotograful acela, care încă mai bâjbâia pe culoar? Când s-a întors, a auzit zgomotul, o pocnitură în timpan, iar când s-a uitat înapoi spre scenă, fețele copiilor erau schimbate.

Bărbatul pe care ea îl crezuse fotograf încă stătea în spatele sălii, dar obiectul din mâinile lui nu era un trepied. Îl ținea rezemat în umăr și privea de-a lungul țevii lui, peste public, spre scenă. Purta o cască cu viziera trasă pe ochi. A reîncărcat, s-a întors spre stânga și a tras peste spectatorii de pe scaunele de pe culoar, unii dintre ei încă așezați, alții abia începând să se ridice.

Avei i-au cedat genunchii. S-a uitat în jur ca s-o găsească pe Marty. Marty, care promisese să vină. Marty, care se așezase la masa din bucătărie și spusese: Sigur. În schimb, privirea ei s-a izbit de un zid de fețe cu ochii mari și disperați, din care dispăruse orice urmă de civilizație. A încercat să se miște împotriva curentului, apoi a ajuns pe podea, sub pantofii lor. Oamenii zăceau pe culoar, nemișcați sau zbătându-se. Alții au strâns scaune în jurul lor, de parcă ar fi vrut să construiască o cazemată. În adâncul haosului se auzea sunetul armei, prea puternic ca să-l localizeze. Zgomotul a reverberat în adâncul ei, zguduindu-i organele.

Privind printre scaune, i-a văzut pe copii, îngrămădiți și îngroziți pe scenă.

Așa, deci...

Ridică-te.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 91 - Dulce furie de Sash Bischoff (CRIME CLUB)

Titlu: Dulce furie

Autor: Sash Bischoff 

Editura: TREI

Titlu original: Sweet Fury (2025)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,43 (din 1.077 note)

 

               Dacă vrei să ajungi o stea de cinema, să apari pe marile ecrane și să fii cunoscută în întreaga lume, atunci trebuie să ții cont de următorul aspect: este mai important cu cine te culci decât talentul actoricesc. Firește, trebuie să fii capabilă să interpretezi un rol, să râzi, chiar dacă îți vine să plângi în hohote; să fii îndrăzneață și să nu te rușinezi dacă ești nevoită să joci în pielea goală; să fii senzuală sau depravată, chiar dacă ești timidă; să-ți săruți partenerul de scenă de parcă ar fi marea ta iubire, chiar dacă, în realitate, nu vă leagă absolut nimic – cu alte cuvinte, atunci când pășești pe platoul de filmare trebuie să uiți de tine cea adevărată și să-ți asumi identitatea pe care scenaristul și regizorul au creat-o. Dar ca să ai șansa să zâmbești în fața camerelor într-un rol principal, e necesar să ai un protector, un bărbat care să te ia sub aripa lui și să te propulseze în carieră în schimbul unor mici favoruri murdare. Practic, sexul reprezintă cea mai bună monedă cu care îți poți plăti rolul într-un film. Și dacă vei ajunge celebră, nu va mai conta că ai fost șantajată și abuzată sexual; nu va mai conta că trăiești într-o relație toxică doar ca să nu fi tăiată de pe lista distribuției celui mai recent film. Nimic nu va mai conta... Însă toate nopțile în care te-ai mințit că-l iubești în timp ce te pătrundea, satisfăcându-și propriile pofte, vor brăzda urme adânci în mintea și-n inima ta, până când, fără să-ți dai seama, vei ajunge să joci un rol și-n viața de zi cu zi. Vei deveni o păpușă neputincioasă în mâinile celui care te-a modelat, iar singurele cuvinte la care vei mai reacționa vor fi: Lumini! Motor! ACȚIUNE!

            Lila Crayne este o femeie realizată din toate punctele de vedere: este o actriță de film cunoscută și foarte talentată, e amețitor de frumoasă și sexy, are mulți bani, o are ca impresar pe mama ei, o adevărată scorpie atunci când vine vorba despre interesele fiicei sale, și este logodită cu Kurt Royall, regizor celebru pe întreg mapamondul, mult mai în vârstă decât ea. Acum, Lila se pregătește să joace în viitoarea capodoperă a iubitului ei, o adaptare cinematografică a romanului „Blândețea nopții” de F. Scott Fitzgerald, reinterpretată într-o manieră feministă. Cu toate că protagonista noastră este o forță a naturii în lumina reflectoarelor, reușind să cucerească și, într-o oarecare măsură, să îmblânzească lumea sălbatică a cinematografiei în care doar bărbații au un cuvânt de spus, pe plan personal, este una dintre multele victime ale violenței domestice, confruntându-se cu traume din copilărie și nesiguranțe generate de misoginismul nociv al masculilor din jurul ei. Și aici intră în scenă Jonah Gabriel, psihoterapeutul chipeș și amabil care are o obsesie stranie pentru viața și romanele lui F. Scott Fitzgerald, în special pentru „Marele Gatsby”. Ca orice terapeut capabil, cu studii la trei universități de renume, Jonah se străduiește s-o ajute pe Lila să-și înfrunte proprii demoni, sondând adânc în mintea și-n sufletul ei. În urma discuțiilor, Lila își amintește de tatăl abuziv, de accidentul rutier în care acesta și-a pierdut viața și de relația toxică a părinților, dându-și seama că merge pe același drum pavat cu vânătăi, la fel ca mama ei. Îl iubește pe Kurt, fapt pentru care îi îndură capriciile și loviturile, iar ca să nu-l piardă – nici pe el și nici avantajele câștigate – acceptă să fie manipulată.

            În momentul în care Kurt îi impune și mai multe limite, Lila se revoltă și caută o cale de scăpare. În consecință, ședințele ei cu jonah devin tot mai personale, apropierea romantică dintre ei fiind din ce în ce mai evidentă, el privind-o ca pe femeia visurilor sale, în ciuda faptului că e logodit cu altcineva, iar ea pe el, ca pe o portiță spre o viață nouă, lipsită de umilință. Însă legăturile dintre ei sunt mai încâlcite decât o pânză de păianjen, fiindcă amândoi au secrete care, odată dezvăluite, le vor ruina definitiv existențele. În plus, nu trebuie să uităm că Lila este o actriță desăvârșită, jucându-se cu aparențele după bunul său plac.

            Pe lângă faptul că este un roman psihanalitic ce explorează traumele cele mai profunde ascunse în subconștient și un documentar despre ceea ce înseamnă să faci un film, „Dulce furie” reprezintă atât un omagiu adus lui F. Scott Fitzgerald și operelor sale literare, ce devin o obsesie bolnăvicioasă pentru toate personajele, cât și un manifest feminist ce reclamă șantajul, abuzul sexual, manipularea și transformarea femeii într-un accesoriu strălucitor, ale cărui drepturi și libertăți sunt încălcate cu prima ocazie. Sash Bischoff se folosește de experiențele sale ca actriță și regizoare pentru a realiza o radiografie a lumii cinematografice, scoțând în evidență părțile întunecate, ceea ce se ascunde de fapt în culisele platourilor de filmare, lupta veșnică dintre sexe și misoginia excesivă ce nu ține cont de secolul în care ne aflăm. Practic, întregul roman poate fi considerat un film pe hârtie, fiind alcătuit din cadre succesive, imagini, pe de-o parte, vii și nuanțate, pe de alta, schematice și zugrăvite în tonuri de gri, formând un ansamblu coerent, poetic și artistic..

În ciuda faptului că „Dulce furie” a fost încadrată la thriller, eu am o reținere în acest sens. Da, există o crimă, însă reprezintă o simplă consecință a evenimentelor narate, în prim plan fiind expusă situația femeilor care aleg să devină actrițe, vânzându-și trupul cine știe cărui regizor care le promite faima – un subiect sensibil, dar mult mai real decât ne-am dori. Personajele lui Bischoff sunt corupte, dedate propriilor interese, indiferente la suferința pe care o produc, existând o discrepanță colosală între imaginea lor publică și golul infinit ce rămâne după ce se lasă cortina, ceea ce le face nedemne de încredere. Mi-ar fi plăcut ca ritmul întâmplărilor să fie puțin mai alert, însă finalul exploziv a meritat toată așteptarea.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sash Bischoff: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Un cuplu perfect de Ruth Ware

Un cuplu perfect

Ruth Ware 

Titlu original: One Perfect Couple

Limba originală: engleză

Traducere: Ionela Chirilă

ISBN: 978-606-40-2613-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

464 pagini

Editura Trei 

 

Cartea perfectă pentru vacanță! - Booklist

 

SURVIVOR + INSULA IUBIRII = UN CUPLU PERFECT

 

Lyla este într-un impas. Cercetările ei post-doctorale au eșuat, iar relația cu iubitul ei, Nico, nu merge prea bine. Când el primește invitația de a participa la un reality show, Cuplul perfect, ea acceptă să-l însoțească. Ajung într-un paradis tropical din Oceanul Indian, unde vor concura împotriva altor patru cupluri — Bayer și Angel, Dan și Santana, Joel și Romi, Conor și Zana — pentru un premiu consistent în bani. După ce prima provocare îi lasă pe toți răvășiți și furioși, o furtună nocturnă aduce dezastrul. Despărțiți de continent de kilometri de ocean, lipsiți de orice mijloc de comunicare, ei trebuie să se unească pentru a supraviețui. Pe măsură ce tensiunile cresc și rezervele de apă potabilă și mâncare scad, Lyla constată că miza acestui joc nu mai este premiul, ci supraviețuirea. Printre ei se află un criminal care îi elimină unul câte unul. 

Cu influențe din Agatha Christie, acest thriller alert, fascinant, plin de intrigi și personaje foarte veridice, demonstrează încă o dată că Ruth Ware este regina suspansului psihologic.

 

„Cel mai cinematografic roman al lui Ruth Ware de până acum.” - KIRKUS REVIEWS

„Ware trece de la satiră romantică la roman de aventuri și apoi la thriller psihologic cu o abilitate care nu poate fi negată”. - WALL STREET JOURNAL

„Ware ne oferă încă o dată o intrigă inteligentă, un ritm intens și un final diabolic de inteligent.” - LIBRARY JOURNAL

FRAGMENT

CAPITOLUL 4 

Următoarele câteva zile au trecut valvârtej. Cumva, în mod incredibil, părea că noi chiar facem asta și, aproape imediat, în câteva ore, Ari ne trimitea contracte preliminare cu clauze de confidențialitate înspăimântătoare, iar Camille întreba dacă preferam să zburăm de pe Gatwick sau Heathrow. 

Cel mai ciudat era că, în afară de mine, toată lumea, de la Ari la profesorul Bianchi, se comporta de parcă toată povestea asta era perfect normală. Profesorul Bianchi nu părea să înțeleagă că era ceva diferit față de o vacanță obișnuită de iarnă, rezervată în ultimul moment — deși nici nu încercasem să-i explic despre ce era vorba. Ari părea să creadă că să lași totul baltă și să zbori în Indonezia, doar cu un preaviz de două săptămâni, era total rezonabil. Și poate că era, în lumea lui profesională. 

Prietenii lui Nico trimiteau mesaje cu felicitări care păreau sincere, dar nu reușeau să-și mascheze gelozia profesională. Ai mei făceau comentarii pline de invidie despre vacanțe gratuite și bronzuri de iarnă.

De fapt, singura persoană care a exprimat vreo îndoială a fost mama, care părea derutată când i-am explicat situația la telefon, în weekendul dinaintea zborului. 

— Un reality show? Dar, Lyla, draga mea, de ce? Tu nici măcar nu te uiți la emisiunile astea. 

— E pentru Nico, chiar își dorește chestia asta, i-am zis, știind din clipa în care vorbele mi-au ieșit din gură cât de jalnic suna totul. 

— Ce, l-a pălit vreo criză a vârstei mijlocii? 

M-a umflat râsul. 

— Nu sunt convinsă că Nico intră în categoria „vârstă mijlocie“, mamă. Dar nu, nimic de felul ăsta. E o mișcare bună în cariera lui. Dacă au succes mare, emisiunile reality TV pot să te facă foarte vizibil în breaslă. 

— Dar de ce trebuie să te duci tu? 

— Pentru că... m-am oprit. 

Pentru că e un show pentru cupluri ar fi fost un răspuns ușor de dat, deși nu eram sigură că aveam voie să zic măcar atâta lucru — orice despre emisiunea asta era, chipurile, confidențial, așa cum scria în acordul pe care îl semnasem. Dar nu era chiar adevărul și nu asta voise mama să spună. Faptul că formatul era despre cupluri era motivul pentru care fusesem invitată. Nu era și motivul pentru care am spus da. 

De ce am spus da... ei bine, nu eram sigură dacă eram pregătită să sap prea adânc. În parte, știam că eu și Nico ne aflam la o răscruce în relație. Nu era chiar o criză a vârstei de mijloc, dar nu puteam continua așa, el bătând tot la uși închise, iar eu tot mai nemulțumită că-i susțineam visurile în timp ce ale mele păreau să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Nico avea nevoie de o pauză — și eu aveam nevoie, doar că altfel.

— Ideea e că, după mine, a zis mama, umplând tăcerea, nu e momentul potrivit pentru așa ceva. Ai 32 de ani, dragă, tu și Nico ar trebui să vă așezați la casa voastră. Și nu-mi imaginez că șeful tău e prea încântat. 

— Mamă, Nico are nevoie de asta și îl iubesc. Și asta faci pentru cei pe care-i iubești. Îi susții. 

— Ei bine, toți avem nevoie de o pauză de la frig și presupun că măcar e o vacanță gratuită, a zis mama resemnată și m-a făcut iar să râd. 

Remarca mamei despre frig mi-a revenit în minte în clipa în care avionul a aterizat în Jakarta. Evident că în teorie știam că vremea de februarie în Indonezia era cu totul altceva decât cea din Londra, dar cumva faptul că știam asta teoretic nu făcea cu nimic mai puțin șocante valurile de aer umed, ca de saună. Ne urcaserăm în avion cu haine de ploaie, cizme și eșarfe. Pe măsură ce coboram treptele spre asfalt, transpirația mi s-a scurs în sutien înainte să pun măcar piciorul pe sol. 

Făcusem greșeala de a încerca să încep raportul despre chikungunya în timpul zborului de legătură din Dubai, iar acum mă simțeam aproape amețită de oboseală, spre deosebire de Nico, care băuse patru ginuri tonice și apoi dormise șase ore fără întrerupere, în ciuda locului strâmt de la clasa economică. Arăta proaspăt și plin de entuziasm în timp ce-și trăgea bagajul de mână spre autobuzul cu aer condiționat, iar eu mă simțeam ștearsă și epuizată. Când mi-am zărit reflecția în fereastra autobuzului, nu arătam deloc ca o concurentă la un reality show. Arătam ca o cercetătoare stresată, ușor mahmură, care încerca să facă din rahat bici și să scoată o lucrare publicabilă din niște rezultate dezastruoase.

Recuperarea bagajelor și controlul vamal au fost coșmarul obișnuit, cu bebeluși zbierând și adulți împingându-se să ajungă la o geantă care ar fi venit din nou pe carusel în mai puțin de cinci minute. După agresivitatea călătorilor din jurul meu, ai fi zis că bagajele care dispăreau în spatele perdelei de plastic urmau să fie incinerate și nu să apară neatinse câțiva metri mai încolo. 

În cele din urmă am trecut de controlul pașapoartelor și am ajuns în sala de sosiri căscând ochii, clipind des, căutând prin mulțime o față cunoscută sau măcar o pancartă cu un nume pe care să-l recunoaștem. Emailul lui Camille promisese c-o să ne întâmpine cineva, dar pe măsură ce treceam pe lângă șofer după șofer, mi-am dat seama că nu ne spusese, de fapt, după cine să ne uităm. Numele real al lui Nico era Rice, Nicholas Rice. Nico Reese era un nume de scenă. Dar nu vedeam nimic pe care să scrie Reese/ Santiago, Rice/Santiago sau chiar Effing Productions. 

Și apoi m-am întors și am văzut un bărbat plictisit, în costum, ținând sus o pancartă mică și albă pe care era scris de mână NICO LILLA CUPLU PERFECT. 

I-am dat un cot lui Nico. 

— Ce zici, e vorba de noi? 

Un zâmbet i s-a întins pe chip. 

— Cuplu perfect? Evident, ce naiba. 

A smuls valiza într-o parte, târând-o prin șuvoiul de oameni nervoși, ca și cum ar fi traversat un râu deosebit de agitat, și a zis: 

— Ești de la emisiunea TV? Eu sunt Nico. Ea e Lyla. 

Șoferul a afișat un zâmbet primitor. 

— Bună ziua, eu sunt Pak! Bine ați venit, domnule, bine ați venit, domnișoară. Bine ați venit în Indonezia. Pot să vă iau bagajele?

* 

Traficul din Jakarta s-a dovedit a fi un blocaj după altul și, în ciuda claxoanelor și a intersecțiilor în care s-a mers numai într-a ntâia, am adormit înainte să ieșim din oraș. M-am trezit când am trecut peste niște limitatoare de viteză și hurducăturile m-au trimis cu capul în umărul lui Nico; m-am uitat pe geam, ștergându-mă de salivă de pe obraz. Clădirile înalte și cartierele de beton ale Jakartei dispăruseră, fiind înlocuite de un mic port populat cu iahturi legănându-se pe apă. Soarele era sus pe cerul perfect senin și-i simțeam căldura în ciuda aerului condiționat care-mi sufla în față din sistemul de ventilație al mașinii. 

— Domnule, domnișoară, am ajuns, a spus șoferul peste umăr. 

Afișajul de pe bord arăta că era aproape prânz. Nico și-a pus brațul în jurul umerilor mei și m-a strâns puternic. 

— Ești entuziasmată? 

Nu prea, ar fi fost răspunsul sincer. Epuizată era cuvântul pe care l-aș fi ales, urmat îndeaproape de flămândă și stresată. Dar știam că nu asta voia Nico să audă, așa că am zâmbit fără vlagă. 

— Da. Să înceapă aventura. 

O femeie stătea pe debarcader cu un clipboard, iar Nico și-a desfăcut centura de siguranță, a deschis portiera și a ieșit înainte ca șoferul să i-o deschidă. 

— Bună, Nico, mă bucur atât de mult să te cunosc! am auzit vag prin ușa mașinii, în timp ce mă agitam să-mi găsesc lucrurile. 

Și apoi, în timp ce șoferul mi-a deschis portiera: 

— Lyla, vino s-o cunoști pe Camille!

Camille, fata de pe Zoom. Deci chiar se întâmpla. Se întâmpla de-adevăratelea. Înțelegea realității în sine era la fel de șocantă ca vremea din Jakarta. Evident că se întâmpla — doar pentru asta semnaserăm, nu? Și totuși... 

Mi-am lipit un zâmbet înghețat pe față. 

— O clipă! 

La un moment dat, în timpul călătoriei, pierdusem un pantof și a trebuit să bâjbâi pe sub banchetă. Când în sfârșit l-am găsit sub scaunul din față, m-am ridicat să o văd pe Camille stând lângă mine, întinzându-mi mâna. 

— Lyla! Mă bucur atât de mult să te cunosc pe bune! 

— Camille, bună. Mă bucur să pot asocia un chip unui... ei bine, cred că ne am întâlnit pe Zoom, dar nu e același lucru, nu i așa? Scuze că arăt așa... 

Am mutat pantoful în cealaltă mână și apoi i-am strâns mâna destul de stângaci. Eram îngrozitor de conștientă de cât de neglijent mă prezentam și de faptul că purtam aceleași haine de două zile și nu-mi venise în minte să mă mai dau cu deodorant. Am făcut un gest către fața mea șifonată de somn și părul încâlcit, dar Camille a dat din mână. 

— Oh! Doamne, nu-ți face niciun fel de probleme. Trebuie să fi călătorit zile întregi. O să ai destul timp să te împrospătezi înainte de întâlnire. 

— Întâlnire? 

Nico a devenit atent instantaneu. 

— Sunteți ultimii care ați ajuns! Așa că, imediat ce sunteți gata, ridicăm ancora, apoi toată lumea se va aduna pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri despre cum va funcționa totul. O să-i cunoașteți pe ceilalți concurenți, o să vorbiți cu Baz, puteți să întrebați orice... e șansa voastră să vă acomodați cu toată lumea.

Am clipit. Aveam senzația chinuitoare că urcasem într un montagnes russes care se punea în mișcare înainte să fiu pe deplin pregătită. 

Nico, pe de altă parte, era deja cu centura pusă și pregătit de cursă. 

— Suntem ultimii? N-am știut. De cât timp sunt ceilalți aici?

Părea deranjat și vedeam cum calcula în minte cum ar putea asta să-i afecteze șansele, imaginându-și cum ceilalți deja formau alianțe, își făceau prieteni și-și planificau strategiile. 

— Păi... nu de foarte multă vreme, a răspuns Camille vag. Eu și Baz suntem aici de mai bine de o săptămână, iar de atunci ceilalți concurenți au început să tot sosească. Bayer și Angel au venit cu zborul dinaintea celui cu care ați ajuns voi. Cred că Zana și Conor au fost aici primii. 

— Minunat, a replicat Nico oarecum înțepat, dar apoi am observat că începe să se stăpânească și să se forțeze să fie șarmant. Eh, ultimii, dar nu cei din urmă, nu? Nici nu pot să-ți explic cât de entuziasmați suntem eu și Lyla să fim aici, nu i așa, Lil? 

— Mda, foarte entuziasmați. 

— Bun, păi sentimentul e cât se poate de reciproc, a răspuns Camille cu căldură și mi-a strâns ușor brațul. Acum, această frumusețe este vehiculul nostru, a gesticulat către cel mai mare vas din port, un iaht de lux ancorat la chei.