marți, 7 februarie 2023

Recenziile lui Gică 106 - Criminalul fără chip de Lance Hawvermale


 
Titlu: Criminalul fără chip

Autor: Lance Hawvermale

Editura: RAO

Titlu original: Face Blind (2016)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 360

 

            Am început cartea asta cu gândul că voi face o pauză între lecturile despre care trebuie să scriu. Mi-a plăcut subiectul descrierii și am zis că merită să-i dau o șansă, în ciuda numărului mic de cititori de pe Goodreads. Și surpriză... momentul meu de respiro a fost complet anulat, pentru că m-am trezit prins într-o poveste excelentă, cu multe ițe încurcate și suspans de zile mari. La început am avut impresia că totul nu e decât o glumă, însă foarte repede lucrurile au escaladat, și am fost proiectat într-un loc întunecat și înghețat, în care doar speranța și morala mai au puterea să schimbe ceva. Personaje unul și unul (în cel mai profund sens al expresiei), un deșert în care moartea nu mai are nicio forță și o istorie sângeroasă, marcată de dispariții și crime înfiorătoare. Dar s-o luăm cu începutul...

            Gabriel Traylin este un tânăr doctorand, care, pentru a-și efectua stagiul de practică pentru proiectul universitar, lucrează ca astronom la un observator din mijlocul deșertului Atacama, din Chile. Într-o seară, în timp ce savurează o țigară, observă o siluetă ce se apropie parcă plutind de el, o fantomă care ia repede forma unui bărbat. Însă, înainte ca individul să intre în clădire, acesta pur și simplu se prăbușește, iar Gabe își dă seama că omul a fost împușcat. Așa cum e și normal să procedeze, îi anunță pe ceilalți astronomi, care la rândul lor cheamă poliția, însă, când ies afară ca să vadă cadavrul, nu mai găsesc nimic, în afară de o pată imensă de sânge întinsă pe solul dur. Dar Gabe nu vrea să se dea bătut, așa că împrumută o mașină și, împreună cu un coleg, pleacă în cercetare, sperând că vor găsi trupul rătăcitorului fără chip.

            În drumul lui, va întâlni trei personaje excentrice: pe Ben, un scriitor rămas fără inspirație și care susține că nu poate fi împușcat, fiindcă oasele lui sunt mai dure decât oțelul; pe Luke, un tânăr cu Sindromul Down, pasionat de literatura Science-Fiction, dar care, din cauza dislexiei, poate citi doar cartea lui Ben; și pe Mira, sora geamănă a lui Luke, care și-a sacrificat tinerețea având grijă de dragul ei frățior. La grupul acestora bineînțeles că se adaugă și Gabe, fiindcă el suferă de prosopagnozie, o afecțiune ce-l împiedică să recunoască trăsăturile faciale ale celorlalți oameni. Și așa, alături de cei patru muschetari din inima pustiului, pornim într-o aventură de proporții, în care vor fi vânați de un ucigaș fără milă, condus întreaga viață de răzbunare. Deși latura de thriller pare să acapareze toată narațiunea, autorul profită de fiecare popas ca să-și elogieze personajele, menționând cu fiecare ocazie că „problemele” lor sunt de fapt niște avantaje, alte moduri prin care pot să perceapă lumea din jur.

            Dincolo de toate aspectele, cel mai interesant personaj este însuși deșertul, fiind locul care poate aduce moartea, dar și spațiul nimănui, pământul în care omul nu-și mai poate exercita puterea, devenind doar o victimă a capriciilor naturii. Pentru unii, el reprezintă un vid, un gol imens aidoma universului, pentru alții, Vestul Sălbatic, cu orașe-fantomă și pistolari ce apar din neant, iar pentru cei cu imaginație debordantă, chiar planeta Marte, un ținut sterp și fascinant, care se află la începutul unui lung proces de terraformare. Însă atât Atacama, cât și statul Chile, au o istorie sumbră, legată de fostul dictator Augusto Pinochet, omul care a fost responsabil pentru dispariția unor bărbați, femei și copii, despre care se speculează că ar fi fost supuși unor experimente îngrozitoare.

            Am vrut să scriu câteva rânduri despre ea, și uite că, datorită complexității textului, am ajuns la o recenzie. Pe de o parte, e un Crime cu nuanțe superficiale de SF, pe de alta, un spectacol de divertisment în pagini, în care umorul își face loc la tot pasul. Situațiile tragice, chiar grotești, sunt depășite prin demnitate și curaj, iar pionii noștri, în ciuda faptului că ajung niște ținte sigure, pun totul în joc pentru a dezlega misterul. Și, ca de-obicei, drumul lor în căutarea dreptății se transformă într-unul inițiatic, la sfârșitul căruia fiecare va avea un nou țel în viață. Nu e de cinci stele, însă pe cele patru, pe care i le voi oferi pe Goodreads, le merită din plin, și sper în sinea mea că nu va fi  prima și, totodată, ultima carte pe care o voi citi de la acest autor prolific, încă nu foarte cunoscut.


COMANDĂ CARTEA


ARMELE LUMINII, noul roman al lui Ken Follett, va fi lansat pe 26 septembrie


„Nu este ca și cum am planificat-o. M-am limitat la a explora trecutul pentru povești convingătoare care au arătat oameni obișnuiți ce se luptă cu marile schimbări din istorie. Abia atunci mi-am dat seama că romanele formează un singur corpus. Mă fascinează modul în care oamenii au luptat pentru libertate, și au câștigat. Majoritatea poveștilor mele au acest subiect. Tema din spatele romanului Armele luminii este libertatea de exprimare”, a spus Ken Follett
 
„Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului”, a declarat editorul.
  
Armele luminii reprezintă puntea de legătură dintre cele două serii ale autorului
(Kingsbridge și Trilogia secolului).

luni, 6 februarie 2023

Recenziile Mădălinei 46 - Mica dansatoare de Melanie Leschallas


Titlu: Mica dansatoare  

Autor: Melanie Leschallas

Editura: NICULESCU

Titlu original: Little Dancer (2021)

Traducere de Adina Pintea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 312

 

Vă uitați la noi cum dansăm în costumele noastre din tul și cu panglicile noastre roz și vă gândiți cât de frumoase suntem. Dar tot ce simțim este durere. Este alegerea pe care trebuie să o facem, fie asta, fie prostituția, Monsieur. Nu e o mare diferență. Trupurile noastre sunt tot ce avem. Nu ne-a mai rămas nimic altceva de vândut.

 

Cafenele cochete, mâncăruri alese, băuturi fine, bulevarde împodobite cu flori și magazine elegante, pe care trec în goană trăsuri somptuoase, domni și doamne din înalta societate îmbrăcați după ultima modă, galerii de artă înțesate de ultimele opere ale pictorilor și sculptorilor extravaganți, care și-ar da și viața ca să creeze ceva unic, cu o valoare inestimabilă, și tinere diletante, pentru care scena Operei Naționale devine a doua casă, încântând privirile spectatorilor cu mișcările lor grațioase ca de lebădă. Cu alte cuvinte, Parisul e un oraș mirific, parcă desprins dintr-un basm, însă sub stratul ăsta gros de lumini și pomadă ieftină, sălășluiește o lume de coșmar, în care prostimea, așa cum le place nobililor să-i numească pe cei care fac parte din cele mai de jos pături ale societății franceze, se zbate, cerșind sau vânzându-și trupurile, ca să facă rost măcar de o bucată de pâine mucegăită. Imaginea asta nu ne este străină... O cunoaștem prea bine din romanele lui Victor Hugo, pe care Melanie Leschallas le așază la temelia propriei sale cărți, dând viață unei alte Cosette pentru care suferința atinge cote dezastruoase. Țesând laolaltă, într-un tablou ficțional complex, firele evenimentelor istorice petrecute între anii 1860-1880 – mai precis revoltele violente de stradă ce au avut drept scop ridicarea nivelului de trai pentru cei săraci, dar în care și-au pierdut viața sute de oameni fără vreun rezultat îmbucurător, și acțiunile tot mai agresive, conduse de Louise Michel, militantă pentru drepturile femeilor și o voce importantă a poporului înfometat și asuprit de către cei bogați –, cu cele ale unui destin marcat de durere, autoarea construiește o poveste întunecată, despre mizerie, depravare, minciuni și disperare, din abisurile cărora o tânără, pentru care lumea nu mai oferă niciun strop de fericire, trebuie să iasă cu fruntea sus și cu demnitatea intactă.

Încă de la o vârstă fragedă, Marie a primit lovitură după lovitură, fiind astfel aruncată în brațele unei sorți nesigure. Lipsa hranei, uciderea tatălui, singurul care îi oferea atenția și iubirea de care are nevoie o fetiță, amenințarea permanentă cu evacuarea din locuința dărăpănată pe care o împarte cu sora sa mai mare și cu mama lor, descoperirea faptului că mama ei se prostituează pentru a face rost de bani, lăsându-și fiicele să se descurce așa cum pot pe străzile pavate cu pericole ale Parisului, făcând apel doar la farmecele feminine, iar la toate astea se adaugă și faptul că protagonista noastră a fost forțată să devină balerină la Operă și să îndure privirile libidinoase ale bărbaților trecuți de prima tinerețe. Însă, oricât de frumoasă ar fi Marie în lumina reflectoarelor și oricât de mult ar trebui să zâmbească atunci când se află pe scenă, în spatele cortinei adevărul iese la iveală. Dincolo de costume și panglici colorate, nu e nimic altceva decât bășici și răni sângerânde, foame și durere.

O enigmă de nedezlegat, așa aș descri-o pe Marie, o ființă slabă, pe care pierderea timpurie a tatălui a făcut-o să caute în fiecare bărbat pe care îl întâlnește un model patern și afecțiunea de care a fost privată, dar un caracter puternic în același timp, a cărei viață grea îi întărește și mai mult convingerile etice și socio-politice. În ciuda faptului că mama și sora ei se străduiesc s-o inițieze în arta flirtului și sexualității, tânăra știe când să spună nu, să facă diferența dintre bine și rău și să nu aleagă niciodată calea ușoară. Însă oricât de hotărâtă ar fi să nu se înjosească, oferindu-și trupul ca pe un obiect, ea este încă naivă, o copilă care cerșește dragoste cu fiecare gest, dar și o femeie demnă, cinstită și pură, o patriotă convinsă, care nu precupețește nicio ocazie pentru a demonstra că poate face un lucru memorabil. Marie își pune toată încrederea în Louise Michel, privind-o ca pe o zeiță a libertății și ca pe o mamă adoptivă, care o încurajează la fiecare pas să fie ea însăși și să-și pună sufletul în slujba mulțimii.

Cu excepția faptelor istorice, Melanie Leschallas a acordat o atenție deosebită mișcărilor artistice din Franța de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel îl regăsim printre personaje pe Edgar Degas (1834-1917), pictor și sculptor impresionist, care obișnuia să-și caute sursele de inspirație pe scena teatrelor, în atelierele de croitorie sau la cursele de cai. Autoarea îl înfățișează ca pe un artist căzut în dizgrație, care se află în căutarea muzei, iar aceasta va deveni Marie. Degas vrea să creeze o mică dansatoare, surprinzând suferința ce zace în spatele pozițiilor perfecte de balet. El subliniază faptul că țelul artei nu este capturarea frumosului și transformarea acestuia în sublim, ci metamorfozarea urâtului în ceva cu totul deosebit.

Mi-a plăcut mult ideea romanului, însă nu prea m-am împăcat cu stilul impersonal și lipsit de emoție al autoarei, care își tratează personajele-marionete cu indiferență. Frazele scurte mi-au lăsat impresia că acțiunea e formată din cadre diferite, fiecare întâmplare fiind pictată pe o pânză albă, separată, apoi unită cu celelalte, pentru a forma o pictură uriașă. Poate chiar asta a fost intenția autoarei, să zugrăvească un tablou din cuvinte, însă, în cazul meu cel puțin, asta mi-a creat un disconfort în timpul lecturii. Cu toate acestea, „Mica dansatoare” spune o poveste interesantă, concentrată în jurul unui nucleu real, o poveste de viață despre visuri neîndeplinite și dorințe rostite doar în taină.


COMANDĂ CARTEA


sâmbătă, 4 februarie 2023

Recenziile lui Gică 105 - A cincea oară în decembrie de James Kestrel (CRIME CLUB #3)


Titlu: A cincea oară în decembrie  

Autor: James Kestrel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Five Decembers (2021)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,49 (din 4.613 note)

 

            Mi se pare injust să spun despre romanul lui James Kestrel că a fost o lectură minunată sau altele de genul... Fără îndoială, este o capodoperă a literaturii de suspans și nu cred c-ar îndrăzni cineva, dintre cei care l-au citit deja, să mă contrazică. Dincolo de media uriașă de pe Goodreads sau de Premiul Edgar, pe care l-a obținut anul trecut, cartea e o adevărată bijuterie, reușind în peste patru sute de pagini (și nu în șapte sute, așa cum arăta la început manuscrisul) să redea o realitate ficționalizată, în care esteticul pierde în favoarea adevărului istoric. Cum poți să reprezinți într-un mod plăcut o tragedie? Prin ce mijloace ai putea să înfrumusețezi o crimă împotriva umanității? E clar că nu putem să ștergem greșelile comise de semenii noștri și să mergem cu fruntea sus mai departe... Și nu cred că putem vorbi aici despre o lecție, fiindcă un exemplu negativ nu are forța necesară ca să devină de nerepetat. Nu e vorba despre ce nu trebuie să mai facem, ci despre ce am putea face în cazul în care nebunia și-ar găsi iar sălaș în lume.

            Detectiv în cadrul forțelor de poliție din Honolulu, Joe McGrady este solicitat să se ocupe de un terifiant caz de crimă. Ajuns la scena omorului, el descoperă cadavrul măcelărit al unui tânăr, ce pare să fi fost eviscerat ca un pește. La mică distanță, în patul aflat tot în Hambarul Morții, se află încă un trup neînsuflețit, iar după trăsăturile faciale acum greu de recunoscut, pare să fie vorba despre o fată japoneză, extrem de frumoasă. La prima vedere totul arată ca o cruntă răzbunare, criminalul fiind foarte furios pe idila celor doi. Însă imediat ce băiatul este identificat, lucrurile se complică și mai tare, pentru că e vorba despre nepotul amiralului Kimmel, care vrea cu orice chip ca vinovatul să fie (cât mai neoficial) pedepsit. Astfel, McGrady primește cea mai importantă misiune din viața lui, pornind pe urmele unui ucigaș lipsit de scrupule, pentru care crima nu e nimic mai mult decât o plăcere nevinovată.

            Povestea noastră începe în noiembrie 1941, cu puțin timp înainte ca armata japoneză să ia cu asalt Baza Navală de la Pearl Harbor. În timp ce oamenii Împăratului declară război Statelor Unite, Joe McGrady se află în Hong Kong, locul în care l-au condus ultimele descoperiri, simțind că e tot mai aproape de ținta sa. Însă nu durează mult până când japonezii invadează orașul, ucigându-i pe chinezi și capturându-i pe englezi și americani. Astfel, protagonistul ajunge în Țara Soarelui Răsare, acolo unde-și va petrece următorii ani, așteptând ca războiul să ia sfârșit. Datorită sau din cauza acestui fapt, ajungem și noi să privim cum aeronavele americane planează deasupra insulelor, ca niște păsări metalice de vânătoare, așteptând momentul în care să-și reverse bombele ucigașe asupra celor lipsiți de apărare. Și așa cum știm din lecțiile de istorie, două orașe au fost șterse atunci de pe suprafața pământului, lăsând în urmă cadavre carbonizate, cratere uriașe și un întreg pustiu de cenușă.

            Dacă la început McGrady ne este înfățișat ca un tânăr ascultător, ce răspundea aproape la orice frază a superiorilor cu „Da, domnule”, în urma investigației și captivității (un parcurs evident inițiatic) el devine stăpân pe propriile alegeri, ajungând să facă diferența între ce i se cere să facă și ce ar trebui, de fapt, să facă. În umbra războiului, dublul omor își pierde importanța, iar Joe este pus în postura de a decide dacă mai are rost să-și continue urmărirea. Prin urmare, misiunea lui nu mai reprezintă un ordin, fiindcă nu știe dacă cei ce i-au încredințat-o mai trăiesc sau mai au aceleași funcții în sânul statului. Însă, oriunde l-ar purta pasul sau temnicerii, McGrady dă tot peste semnătura inamicului său, și astfel ajunge să promită că-l va găsi și răpune pe acesta, răzbunându-i pe cei cărora le-a provocat atâta suferință.  

            Deloc un soldat ce ar lupta pentru patria mamă, McGrady este un nomad, un individ care, călătorind dintr-un loc în altul, nu aparține de niciun stat, prin urmare este dispus să se adapteze limbii, obiceiurilor și cerințelor societății unde și-a găsit, pentru scurtă vreme, adăpost. Însă orice drum trebuie să ducă undeva, și el, ca orice om normal, caută un sens, un loc în care să iubească și să fie iubit la rândul lui. Însă acest sfârșit e foarte îndepărtat, fiindcă vor trece cinci ierni geroase, cinci luni de decembrie, pline de speranță și deznădejde, până când războiul se va termina, iar el se va putea întoarce înapoi în Honolulu, acolo unde Molly se roagă zi și noapte ca Joe să se întoarcă în brațele ei, teafăr și nevătămat.


Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui James Kestrel:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii



vineri, 27 ianuarie 2023

Recenziile Mădălinei 45 - Imagini ascunse de Jason Rekulak


Titlu: Imagini ascunse  

Autor: Jason Rekulak

Editura: NEMIRA

Titlu original: Hidden Pictures (2022)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,20 (din 73.717 note)

 

M-am tot gândit ce roman cu litera „I” să citesc pentru luna ianuarie, și, după multe căutări, m-am oprit la cartea lui Jason Rekulak, „Imagini ascunse”, câștigătoarea Premiului Goodreads pentru Horror în 2022. Nu vreau să contest decizia celor care au votat-o la această categorie, însă eu personal n-am dat peste nimic horror aici, ci doar peste o poveste de viață, în care lupta cu viciile are o pondere imensă, reintegrarea în societate devine un joc de noroc, părinții sunt niște maniaci, iar destinele unor persoane de mult dispărute se suprapun pur și simplu din întâmplare, explicațiile fiind cât se poate de superficiale și neplauzibile. Ah, da, era să uit... Mai apar și niște fantome pe acolo, despre care bănuiesc că ar trebui să producă groază, dar, din păcate, nu e așa. Cu toate astea, nu pot afirma că a fost un roman plictisitor, ba chiar a fost o lectură interesantă, iar finalul este excelent.

            Mallory duce un război greu cu un inamic foarte puternic – dependența de droguri –, din cauza căruia și-a pierdut familia, iar existența ei a devenit un calvar. Dar acum, după un sejur de neuitat petrecut într-un centru de reabilitare, e curată și gata să înceapă o viață nouă. Și cum poți face asta mai bine dacă nu găsindu-ți o slujbă căreia să-ți dedici toată energia. Astfel, tânăra ajunge bonă la familia Maxwell, unde trebuie să aibă grijă de micuțul Teddy, un băiețel de cinci ani, isteț și foarte creativ. Totul pare în ordine, până când încep să apară o serie de desene extrem de amănunțite, care par să spună o poveste de-a dreptul terifiantă. Mallory devine un pseudo-anchetator, încercând să afle ce vor să spună, de fapt, desenele care îi apar în cale din senin, însă, din cauză că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ajunge victimă, punându-i-se în cârcă niște lucruri pe care nu le-a comis, și asta doar pentru că are un trecut întunecat ce o face vulnerabilă.

            Jason Rekulak construiește niște personaje fără consistență și exagerate, cărora nu prea le-am putut da crezare. Părinții lui Teddy întruchipează un model de perfecțiune, mereu grijulii și iubitori, clădind un mic paradis pentru puiul lor drag, însă aparențele înșală îngrozitor, mai ales când sub masca perfecțiunii zac suflete egoiste și putrede. Faptul că Mallory intră în familia Maxwell și începe să facă săpături în ceea ce o privește pe prietena imaginară a băiețelului distruge echilibrul familiei, fiind periculos de aproape de a elucida enigmele ce planează în jurul lor. Însă femeia e mult mai puternică decât cred ceilalți, iar caracterul ei combativ o va ajuta să readucă lucrurile pe făgașul normal.

            Mai mult decât orice, avem de-a face cu un roman despre amintiri și mecanismele de conservare pe care omul le posedă în mod natural. Memoria nu poate fi așa ușor alterată, poate doar în cazul unor accidente grave sau a consumului excesiv de alcool și droguri, însă amintirile nu pot fi smulse cu un clește din mintea cuiva. Iar asta e valabil chiar și în cazul copiilor. Oricât de mult s-ar strădui cei din jur să le influențeze amintirile celor mici, impunându-le o altă imagine pe care s-o accepte drept realitate, rămășițe , urme fine, contururi vagi din ce a fost odată vor fi mereu prezente în memorie și întotdeauna găsesc o cale de a ieși la suprafață. În acest caz, desenele sunt mijlocul prin care amintirile îngropate de o forță din exterior ies la suprafață, încurcând ițele poveștii, iar ăsta e motivul pentru care i-am acordat patru stele volumului de față.



miercuri, 25 ianuarie 2023

Recenziile lui Gică 104 - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB #2)


Titlu: Toți cei din familia mea au ucis pe cineva  

Serie: Ernest Cunningham #1 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone in My Family Has Killed Someone (2022)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,94 (din 7.270 note)

 

            Conform lui Ronald Knox, membru în cadrul Clubului Detectivistic din 1930, din care mai făceau parte și Agatha Christie, G.K. Chesterton și Dorothy L Sayers, există câteva reguli (porunci) de care trebuie să ții cont atunci când vrei să scrii un roman polițist. În primul rând, „crima nu trebuie să fie comisă de protagonistul însuși”, așa cum a procedat Agatha Christie în „Asasinarea lui Roger Ackroyd” sau Edgar Wallace în „Misterul cercului purpuriu”. Pe urmă, „toate însușirile supranaturale și inexplicabile sunt ex­cluse de la sine”, prin urmare nu au ce căuta aici „Câinele din Baskerville”, al lui Arthur Conan Doyle, sau „Fantoma de la operă”, a lui Gaston Leroux. De asemenea, „criminalul trebuie să fie un personaj menționat încă din prima parte a poveștii”, nu e necesar să existe mai mult de o cameră secretă sau o trapă în roman, este interzisă utilizarea unor otrăvuri inventate și, cel mai important, detectivul trebuie să joace cinstit, împărtășindu-și toate gândurile și deducțiile celui ce se află dincolo de paginile cărții.

            Toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva, cu toții, chiar și el a făcut-o. Își aduce aminte că într-o noapte, undeva în jurul orei 04:00, a primit un apel de la Michael, fratele său, care intrase într-o încurcătură și avea nevoie disperată de ajutor. După câteva minute, mașina acestuia și-a făcut apariția pe alee, dar înăuntru mai era încă cineva, un individ cu cagulă, ce părea mort de-a binelea. După ce au ajuns în pădure, într-un luminiș plin de pânzele păianjenilor migratori, cei doi s-au pus pe săpat. Însă cel pe care-l credeau decedat a început să dea semne de viață. Iar atunci Michael s-a apropiat de el, și totul s-a terminat în câteva secunde. Acum, după trei ani, Michael urmează să iasă din închisoare și să participe la reuniunea de familie, organizată într-un refugiu montan, locul perfect în care să-și pună la cale răzbunarea pe fratele care l-a trădat. Mai ales că la mijloc sunt și 267.000 de dolari, bani ce erau în mașina lui în acea fatidică noapte.

            Cu toții am mai citit romane polițiste și știm la ce să ne așteptăm de la o astfel de scriere. Un detectiv, adesea protagonistul volumului, un ucigaș, ce bineînțeles că va fi descoperit, o serie de crime și indicii ce-i leagă pe cei doi și un final al confruntării, în care adevărul va ieși la suprafață. Ei bine, în cazul de față pornim de la ideea că toți sunt ucigași. Atunci unde e investigatorul? Ce sens mai au crimele? Care dintre ei ar trebui să cadă în rolul antagonistului? E mai simplu decât pare, toți sunt ucigași, dar numai unul e criminalul. Ernest e cel care face pe detectivul după ce, în refugiul montan, este descoperit un cadavru, un om care, în ciuda zăpezii din jur, pare să fi murit într-un incendiu. Firul polițist, deși întortocheat, este destul de vizibil, iar misiunea noastră e să dăm la o parte artificiile textuale, ca să putem observa intriga principală de dedesubt.

            Deopotrivă narator și personaj principal, Ernest se dezice de toate clișeele ficțiunii detectivistice, indicându-ne încă din prolog la ce pagină se va petrece fiecare crimă, asta dacă nu suntem aici pentru a-i asculta povestea, ci doar pentru momentele macabre și grotești, care se lasă de-obicei cu sânge și trupuri lipsite de viață. Iar în cazul în care am uitat numărul, el este acolo ca să ne reamintească că peste trei sau cinci pagini urmează să fie descoperit încă un cadavru. Altfel spus, Ernest răstoarnă complet ecuația clasică, și astfel, după cum ne repetă nu de puține ori, telefoanele nu se vor descărca, ca în alte povești de genul, iar ei nu vor rămâne înzăpeziți pe vârful muntelui, urmând să fie vânați unul câte unul.

            Să nu faceți greșeala să credeți cumva că familia lui Ernie este alcătuită din psihopați. Nu, nicidecum... El e un scriitor aflat la început de drum, ce încearcă să vândă broșuri despre cum să scrii un roman polițist pe Amazon, iubita l-a părăsit de curând chiar pentru Michael, mama sa, Audrey, e o ființă deosebită și sensibilă, dar nu poate trece peste trădarea propriului fiu, tatăl său vitreg e un avocat important ce și-a băgat nasul într-o mulțime de cazuri, Sofia, sora lui vitregă, e chirurg într-un spital cu renume, mătușa Katherine e obsedată de reuniunile de familie și de tabelele EXCEL, iar unchiul Andy e un bărbat obișnuit, la locul lui, pe lângă care poți să treci fără să-l observi, un soi de umbră mișcătoare, ce scoate și sunete din când în când.

            De la început, până la final, romanul nostru reprezintă o capcană, o cursă în care, dacă ești un cititor amator de senzații tari, e foarte posibil să cazi. Nu doar că descrierea și coperta te induc în eroare, ele au fost create intenționat așa, ca, odată ce te cufunzi în povestea lui Benjamin Stevenson, să ai acces la întâmplările netrucate, astfel încât să poți zări adevărul dincolo de vălul de prejudecăți ce-l acoperă. Preluând Cele 10 Porunci ale lui Ronald Knox, naratorul execută un joc postmodern în care amestecă ludicul cu realitatea, aruncându-ne într-o lume în care totul este imprevizibil, și din care dacă vrei să scapi, trebuie să o iei doar pe cărarea indicată de Ernest, un drum pe care, după ce-l vei demasca pe Limbă Neagră, vei ieși în sfârșit la liman.


Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii


miercuri, 18 ianuarie 2023

Recenziile lui Gică 103 - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney (CRIME CLUB #1)


Titlu: Piatră, hârtie, foarfecă   

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Rock Paper Scissors (2021)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 314

Media pe Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)

 

            El și ea atunci... Un bărbat și o femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor... amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.

Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi  intrat în pământ.

Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile, clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar, conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.

Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela, pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.

Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul, ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul. 


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

                                                           Analogii, Antologii
                                                                  

COMANDĂ CARTEA