ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

joi, 28 martie 2024

Recenziile Mădălinei 57 - Crimă la Oxford de Ruth Ware


Titlu: Crimă la Oxford 

Autor: Ruth Ware

Editura: TREI

Titlu original: The It Girl (2022)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,86 (din 231.625 note)

 

               Mesaj pentru Hannah Jones referitor la cazul Strangulatorului din Pelham...

Nici măcar nu mă obosesc să-l deschid. Știu deja ce conține. Este doar unul dintre sutele, poate chiar miile, de e-mailuri pe care le-am primit din acea noapte îngrozitoare. Toți vor să-mi ia un interviu; toți vor informații ca să scrie cine știe ce articole de doi bani despre viețile unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată. Toți vor știri de senzație, însă nimănui nu-i pasă cât de multă suferință produc întrebările lor nerușinate. De zece ani mă împotrivesc hărțuirilor ziariștilor și reporterilor care au impresia că înțeleg prin ce am trecut. Dar, în realitate, habar n-au...  Habar n-au cum e să-ți găsești cea mai bună prietenă ucisă într-o cameră de cămin; habar n-au cum e să răspunzi ore în șir la interogatoriile polițiștilor; habar n-au cum e să fii Martorul principal și să bagi la închisoare un om, posibil, nevinovat; habar n-au cum e să te străduiești din răsputeri să-ți construiești o familie, o carieră, o nouă existență, pe rănile ce nu se vor închide niciodată. Ei nu știu cum e să ai coșmaruri în fiecare noapte, cum e să ai senzația că acel chip angelic te urmărește pretutindeni. Nu știu cum e atunci când memoria îți joacă feste din cauza șocului, ștergând detalii importante ce mi-ar fi putut aduce, într-o oarecare măsură, pacea mult visată. Ei nu știu și poate că nu vor afla niciodată... Nici eu n-aș fi vrut să aflu... Dar acum toate fac parte din ființa mea. Sunt sfâșiată fără milă între un trecut plin de momente frumoase, ce anunța un viitor strălucit, dar care, din păcate, a fost curmat de o mână criminală, și un prezent incert, plin de remușcări și îndoieli. Trebuie să fiu tare, dacă nu pentru mine, atunci pentru micuța viață ce crește în interiorul meu.

Ruth Ware revine în lumina reflectoarelor, de această dată cu un thriller incitant, care, deși e scris după o rețetă clasică, vă va cuceri din prima cu o poveste bine închegată, scene de un realism impresionant și personaje atent construite, astfel încât să formeze o paletă variată de caractere și comportamente. Autoarea surprinde cât se poate de bine viața studenților dintr-un campus al Universității Oxford, petrecerile demențiale ce încep imediat după apusul soarelui – firește, după terminarea cursurilor – și se încheie în zorii zilei următoare; jocurile senzuale desfășurate într-o cameră de cămin, care aproape întotdeauna se termină cu unul dintre participanți în pielea goală; întâlnirile de studiu; activitățile extracuriculare; pasiunile  secrete și mistuitoare; relațiile nepotrivite dintre studente și profesori; nopțile fierbinți și dezmățate, și, bineînțeles, aspectele mai puțin plăcute ale coexistenței unor tineri care caută să se distreze cât pot de mult în anii de relativă libertate pe care îi mai au, înainte să-și găsească o slujbă și să se așeze la casa lor – invidie, gelozie, ură, resentimente și altele mult mai rele. Ruth Ware nu scapă nimic din vedere, printre toate inserând și o crimă – am putea-o numi „perfectă” – al cărei motiv a rămas învăluit într-un oarecare mister. Da, cineva a fost acuzat și închis, însă firul narativ este mult mai încâlcit decât pare la prima vedere, autoarea trimițându-ne nu o dată pe o pistă greșită, pentru că, așa cum v-ați obișnuit deja, toți au ceva de ascuns.

Ajunsă în campusul Pelham din Oxford, Hannah e puțin dezorientată. Totul e nou, nu cunoaște pe nimeni, iar bucuria pe care o simte că în sfârșit a ajuns aici este umbrită de nesiguranță. Despachetându-și lucrurile în camera de cămin uriașă sau, mai bine spus, în apartamentul  foarte spațios pe care îl împarte cu o străină, Hannah face cunoștință cu exuberanta și strălucitoarea April Clarke-Cliveden, noua sa colegă de cameră. Cu toate că cele două fete se află la poli opuși – una incredibil de frumoasă și sexy, deșteaptă, chiar dacă lasă impresia că nu se omoară cu învățatul, o maniacă a petrecerilor, dezinvoltă, uneori chiar nerușinat de directă, cu alte cuvinte, o bombă cu ceas și o viperă pregătită să muște când lucrurile nu ies așa cum își dorește, iar cealaltă, liniștită, evitând să spună ceea ce gândește, inteligentă, frumoasă, dar nu ieșită din comun, cu picioarele pe pământ, cumpătată, naivă, prietenoasă, un om de nădejde (vă dați voi seama care-i care) – devin prietene bune, alcătuindu-și un grup, să-i spunem exclusivist, din care mai fac parte Will – băiatul chipeș, râvnit de toate fetele, Ryan – sportivul care pare că uneori are mai mulți mușchi decât creier, Emily – fata bună la suflet, care știe și să se distreze când e cazul, și Hugh – tocilarul, băiatul vulnerabil și ușor de manipulat. Toate bune și frumoase. Prietenia lor se consolidează în timp, învață să aibă încredere unul în celălalt, până când o crimă atroce le sparge gașca. Într-o seară, April este găsită moartă, sugrumată, pe podeaua dormitorului ei, iar vinovatul, John Neville, unul dintre portarii campusului, un bărbat trecut de prima tinerețe și libidinos, este trimis după gratii. Zece ani mai târziu, Neville moare în închisoare, susținând până în ultima clipă că e nevinovat. Măcinată de remușcări, Hannah, acum însărcinată, vrea să afle adevărul, pornind o anchetă pe cont propriu.

Am pomenit mai sus că romanul are la bază o rețetă clasică, adică este structurat pe două planuri, trecut și prezent, capitolele în care este ilustrată viața la Oxford fiind dublate de cele în care Hannah face cercetări pentru a afla dacă John Neville a fost cu adevărat un ucigaș sau doar un bătrân căruia îi plăcea să se uite după fundul studentelor, uneori întrecând măsura buneicuviințe. Protagonista ia legătura cu membrii vechiului grup de prieteni și cu unii profesori, căutând să stoarcă orice informație ce i-ar putea indica direcția în care trebuie să înainteze. Nu e ușor, mai ales că printre potențialii suspecți se află și Will, actualul ei iubit și tatăl copilului pe care îl poartă în pântec, dar și  iubitul din studenție al lui April. Dar Hannah nu se lasă descurajată. În ciuda faptului că moartea prietenei sale, cea care a învățat-o să iasă din zona ei de confort și să-și făurească o identitate solidă, a dărâmat-o, e mai puternică decât crede, reușind să înfrunte și asalturile violente ale ziariștilor care ar face orice pentru un interviu cu cea care a dat un chip criminalului celei mai strălucitoare stele de la Oxford.

Ca în cazul oricărui roman de genul, există și câteva minusuri. Unele scene sunt cam tărăgănate, prea descriptive, un pic trase de păr și repetitive, cu toate că sunt necesare pentru amplificarea tensiunii. Mi-ar fi plăcut să dezvolte mai mult personajul lui Emily, care, spre deosebire de ceilalți, apare adesea ca o umbră, un personaj mai „secundar” decât ar trebui să fie. De altfel, mi-aș fi dorit ca suspansul să fie mai bine distribuit pe parcursul cărții, și nu transpus într-o serie de scene aglomerate în ultima sută de pagini. Cu toate astea, Ruth Ware știe ce face, și de asta îi citesc cu interes cărțile. „Crimă la Oxford” se numără printre cele mai bune romane ale sale și constituie o lectură ușoară, relaxantă și captivantă, ce nu vă va dezamăgi.


COMANDĂ CARTEA


Recenziile Mădălinei 56 - Casa dintre pini de Ana Reyes (CRIME CLUB)


Titlu: Casa dintre pini  

Autor: Ana Reyes

Editura: TREI

Titlu original: The House in the Pines (2023)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,12 (din 133.346 note)

 

            Vine furtuna... Vântul suflă cu putere, zgâlțâind ferestrele casei și crengile pomilor din grădină. Căsuța păsărelelor stă să cadă dintre ramurile ce nu o pot apăra de vijelia dezlănțuită, și am impresia că, odată cu ea, o să mă prăbușesc și eu în abisul amintirilor, fiindcă nimeni nu mă poate proteja de propriul trecut. Mă simt neputincioasă, aidoma unei păpuși de cârpe, captivă într-un vârtej de senzații, forme și culori pe care nu le pot descifra. Poate că și alcoolul ce-mi gonește prin sânge e de vină, învăluindu-mi creierul într-o ceață densă, însă nu pot controla nimic din ceea ce mi se întâmplă. Simt pe limbă gustul fricii, care seamănă izbitor de mult cu voma. Simt mirosul înțepător și amețitor al pinilor de odinioară, iar în dosul pleoapelor închise zăresc conturul cabanei din pădure. Chipul lui mă bântuie, fiori reci de gheață scurgându-mi-se pe șira spinării. Trebuie să fac ceva înainte să fie prea târziu, înainte să mă destram complet.

            La prima vedere ar putea fi vorba despre o poveste de dragoste neîmplinită. Știți voi... scenariul clasic – el și ea se întâlnesc întâmplător, se plac, ies împreună de câteva ori, au o noapte pasională, apoi are loc un eveniment neașteptat și se despart, urmând să se reîntâlnească peste șapte ani, dându-și, din nou, unul altuia existența peste cap. Însă nu avem de-a face cu o poveste de dragoste, ci cu un thriller psihologic plin de variabile și întorsături de situație, totul bine condimentat cu puțină nebunie. „Casa dintre pini”, de Ana Reyes, reprezintă un roman caleidoscopic, în care narațiunea este reorganizată cu fiecare întâlnire a personajelor, tabloul de ansamblu fiind unul enigmatic, cu tușe de incertitudine, teamă și mister, ce devin din ce în ce mai accentuate cu fiecare pagină citită. Aș fi tentată să spun că este un experiment psihanalitic, oarecum exagerat, fiindcă ăsta e rolul ficțiunii, dar cât se poate de incitant. Este sau nu este? Asta-i întrebarea ce stă la temelia cărții, provocându-ne  să urmărim cu atenție povestea și să descoperim de această dată nu cine este criminalul, ci dacă persoana vizată este cu adevărat un criminal.

Orice ar face, Maya nu reușește să uite. Era doar o adolescentă când Aubrey, cea mai bună prietenă a sa, a murit subit în fața ei, lăsând-o să se scalde într-o mare de întrebări fără răspuns. Cum e posibil ca o fată sănătoasă să se prăbușească din senin fără suflare? În cei șapte ani care s-au scurs de atunci, a răsucit momentul pe toate părțile, doar, doar își va  da seama ce s-a petrecut. Însă concluzia la care a ajuns e de-a dreptul nebunească. În ziua în care fata a murit în casa Mayei, cele două tinere nu erau singure. Cu toate că Frank Bellamy, bărbatul de care eroina s-a cam îndrăgostit, n-a atins-o pe Aubrey nici măcar cu un deget, protagonista noastră crede că el e cumva vinovat. Nimeni n-a crezut-o când a depus mărturie împotriva lui, ba chiar i s-a recomandat, fără pic de tact, să consulte un psihiatru. Dar terapia n-a fost de niciun folos. Bănuielile sale au rămas neclintite, iar lacunele pe care le are în memorie îi confirmă că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Cu excepția amintirilor tulburi, Maya poartă un război cu dependența de alcool și cu sevrajul nemilos care îi încețoșează și mai tare gândurile. Însă un lucru este clar, Frank a mai făcut o victimă. După ce femeia  urmărește un clip postat pe internet, în care o tânără moare din senin în plină zi, într-un restaurant, fantomele care o bântuie încep să strige din ce în ce mai tare că ceva nu este în ordine cu acel bărbat.

Romanul este construit pe două planuri, trecut – în care urmărim povestea celor două adolescente, Maya și Aubrey, și relația celei dintâi cu Frank – și prezent – în care asistăm la zbuciumul Mayei și la ancheta detectivistică pe care femeia, dornică să afle adevărul, o întreprinde pe cont propriu. Alternarea celor două planuri nu face decât să surprindă metamorfoza prin care trece protagonista, transformându-se dintr-o tânără naivă, fără curaj, într-o femeie hăituită de coșmaruri, care se străduiește să-și clădească o viață în Boston, alături de iubitul ei, dar hotărâtă să facă lumină și să le demonstreze tuturor că nu e sărită de pe fix. Mult mai eficientă decât poliția – nimeni nu se pune cu o femeie distrusă, care caută să-și recompună identitatea – Maya adună indiciu cu indiciu, punând piesele puzzle-ului cap la cap, și vă garantez că descoperirea pe care o face este de-a dreptul neașteptată.

În caz că vă întrebați care e faza cu titlul romanului, „Casa dintre pini”, vă pot da un singur indiciu. Gândiți-vă la cele trei stadii ale psihicului uman propuse de Freud – conștient, inconștient, subconștient – și la cât de fluidă poate fi limita dintre ele dacă sunt supuse influenței potrivite. Nu vă pot spune mai multe, fiindcă nu vreau să vă stric surpriza. Țineți minte doar că  nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. Vă mai zic doar atât... În ciuda subiectului „științific”, Ana Reyes ne pune pe rafturile bibliotecii un roman interesant și intrigant, cu scene pline de suspans, șovăielnic și superficial pe alocuri – mi-ar fi plăcut să fie puțin mai sângeros și mai tenebros, cu alte cuvinte, puțin mai thriller, decât psihologic –, dar captivant, numai bun de savurat după o zi de muncă.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Anei Reyes:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



vineri, 22 martie 2024

Fragment: Cuțitul (Harry Hole, #12) de Jo Nesbø

Cuțitul

Volumul 12 din seria Harry Hole

Jo Nesbø 

Titlu original: Kniv

Limba originală: engleză

Traducere: Bogdan Nicolae Marchidanu

ISBN: 978-606-40-2180-9

Format: 130x200mm, paperback cu clape

656 pagini


 Comandăhttps://www.edituratrei.ro/carte/nesb-jo-cutitul/5133/

 

Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris thrillerul perfect. Suspense Magazine

Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul care i-a bântuit întreaga carieră. 

Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel, singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el. Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare, și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.

Situația se înrăutățește și mai mult când detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini. Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a putut imagina vreodată.

 

Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene, surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The Wall Street Journal

 

Paginile se întorc singure, violența e teribilă, iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii. Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se ce urmează. Associated Press

 

Mai dens și mai complex decât majoritatea romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times

  

Crime noir la superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal


FRAGMENT

 

                 8.

(...) Tânărul ajunse în dreptul lor. Era un bărbat un pic peste 30 de ani, zvelt, cu trăsături asiatice. Costumul părea croit pe măsură, cămaşa albă era apretată şi proaspăt călcată, cravata era atent înnodată. Părul des şi negru era tăiat scurt, de o manieră care ar fi putut să fie discretă, dacă n‑ar fi fost atât de calculat de clasică. Detectivul Kripos Sung‑min Larsen mirosea a loţiune pe care Harry o bănuia ca fiind scumpă. La Kripos era cunoscut sub porecla de Indicele Nikkei, în ciuda faptului că prenumele lui — Sung‑min, un prenume pe care Harry îl întâlnise de câteva ori în Hong Kong — era de origine mai degrabă coreeană decât japoneză. Absolvise Academia de Poliţie în primul an când Harry ţinuse cursuri acolo. Harry și‑l mai amintea încă de la cursurile de anchete criminalistice, în principal datorită acelor cămăşi albe şi atitudinii discrete, dar și zâmbetelor viclene când el — încă un profesor lipsit de experienţă — simţea că e pe teren nesigur.

De asemenea, datorită rezultatelor de la examene, cele mai mari note obţinute vreodată la Academia de Poliţie.

— Îmi pare rău, Hole! Condoleanţele mele! zise Sung‑min Larsen.

Era aproape la fel de înalt ca Harry.

— Mersi, Larsen. Ai discutat cu vecinii? zise Harry și dădu din cap înspre carneţelul pe care detectivul Kripos îl ţinea în mână.

— Corect.

— Ceva de interes?

Harry privi în jur. Spaţiile erau mari între casele din Holmenkollen. Multe garduri vii înalte şi şiruri de brazi.

Câteva clipe, Sung‑min Larsen păru să cumpănească dacă putea împărtăşi informaţiile cu Poliţia din Oslo. Mai ales că problema era că Harry era soţul victimei.

— Vecina voastră, Wenche Angondora Syvertsen, spune că n‑a auzit şi nici n‑a văzut nimic neobişnuit sâmbătă seara. Am întrebat‑o dacă dormea cu fereastra deschisă şi a zis că da. A adăugat că poate dormi aşa deoarece sunetele familiare n‑o trezesc. Precum maşina soţului ei, maşinile vecinilor, maşina de gunoi. Şi mi‑a subliniat că locuinţa lui Rakel Fauke are pereți groși din bușteni.

Larsen rosti toate acestea fără să se uite peste însemnări, iar Harry avu senzaţia că îi oferea detalii minore ca un soi de test, să vadă dacă‑i provocau vreo reacţie.

— Mhm, făcu Harry, un soi de mormăit care semnala că auzise tot.

— Deci e casa ei? Nu e casa ta? întrebă Larsen.

— Proprietăţi separate, replică Harry. Eu am insistat. N‑am vrut să creadă cineva că mă însor cu ea pentru bani.

— Era bogată?

— Nu, a fost o glumă.

Harry dădu din cap înspre casă.

— Va trebui să transmiţi toate informaţiile obţinute şefului tău, Larsen.

— E şi Winter aici?

— Cu siguranţă, era cam frig acolo.

Sung‑min Larsen zâmbi politicos.

— Oficial, Winter conduce ancheta tactică, dar se pare că va fi cazul meu. Nu sunt la fel de experimentat ca tine, Hole, dar promit să fac tot ce îmi stă în puteri ca să‑l prind pe cel care ţi‑a ucis soţia.

— Mersi, zise Harry.

Avea senzația că tânărul detectiv vorbise din inimă. În afară de chestia cu experiența. Se uită cum Larsen trece pe lângă maşinile de poliţie către casă.

— Camera ascunsă, rosti Harry.

— Ha? făcu Bjørn.

— Am montat o cameră video pe bradul din mijloc de acolo. Harry dădu din cap înspre pâlcul de arbuşti şi brazi, un mic colţ de pădure norvegiană virgină aflat în faţa gardului proprietăţii învecinate. Presupun că va trebui să‑i spun lui Winter despre ea.

— Nu! rosti emfatic Bjørn.

Harry se uită la el. Nu se întâmpla des să‑l audă atât de hotărât. Bjørn Holm ridică din umeri.

— Dacă a înregistrat ceva care poate ajuta la rezolvarea cazului, nu cred că Winter ar trebui să‑şi asume meritele.

— Da?

— Pe de altă parte, nici tu n‑ar trebui să atingi nimic de pe aici.

— Pentru că sunt suspect, zise Harry.

Bjørn nu răspunse.

— E‑n regulă. Fostul soţ este întotdeauna primul suspect.

— Până eşti eliminat de pe listă, preciză Bjørn. O să iau eu ceea ce a înregistrat camera aia. Copacul din mijloc ai zis?

— Nu e uşor de văzut. E ascunsă într‑un ciorap de aceeaşi culoare cu trunchiul. La doi metri şi jumătate înălţime.

Bjørn se uită amical la Harry. După care ofiţerul criminalist începu să se apropie de copaci cu pași lenți, ușori. Sună telefonul lui Harry. Primele patru cifre ale numărului apelantului îi spuseră că era un apel de pe o linie fixă din birourile publicaţiei VG. Vulturii mirosiseră prada. Iar dacă îl sunau pe el, însemna că ştiau deja numele victimei şi făcuseră conexiunea. Respinse apelul şi îşi băgă telefonul înapoi în buzunar.

Bjørn ajunsese la copaci. Îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Harry să vină spre el.

— Nu te apropia mai mult, zise Bjørn, punându‑și o pereche nouă de mănuşi albe din latex. Cineva a ajuns aici înaintea noastră.

— Ce mama naibii...? şopti Harry.

Ciorapul fusese dat jos şi conţinutul lui zăcea împrăştiat pe sol. Se vedeau resturile rămase din camera video. Cineva o făcuse bucăţi. Bjørn culese resturile.

— Cardul de memorie a dispărut, zise el.

Harry respira tare pe nas.

— A fost tare abil ca să vadă camera cu ciorapul de camuflaj pe ea, zise Bjørn. Trebuie să vii aici, printre copaci, ca s‑o vezi.

Harry încuviință.

— În afară de cazul în care..., rosti el, simţind că creierul lui are nevoie de mai mult oxigen decât îi putea oferi. În afară de cazul în care făptaşul ştia de existenţa camerei.

— Evident. Deci cui ai spus?

— Nimănui. Absolut nimănui. Am montat‑o pe întuneric, în toiul nopţii, aşa că nimeni nu m‑a văzut. Mă rog, nicio fiinţă umană.

Vocea lui Harry era răguşită, iar în prima clipă nu înțelese motivul, simțea doar durerea care îi creştea în piept şi încerca să iasă afară. În acea clipă, îşi dădu seama ce încerca să iasă din el. Ţipătul corbilor. Urletul unui nebun. Un hohot de râs.

 

 

     9.

Ceasul arăta ora 14:30 şi cei mai mulţi clienţi îşi ridicară dezinteresaţi privirile către uşă când aceasta se deschise.

Restaurantul Schrøder.

Restaurant era poate un pic prea pompos, deşi cafeneaua cu decor cafeniu chiar servea o listă de specialităţi norvegiene, cum erau cotletul de porc şi diverse preparate cu untură topită, însă felurile principale erau berea şi vinul. Localul existase pe strada Waldemar Thranes de la jumătatea anilor 1950 şi devenise favoritul lui Harry din anii 1990. Nu mai trecuse pe acolo o perioadă, după ce se mutase cu Rakel în Holmenkollen. Însă acum se întorsese.

Se prăbuşi pe bancheta de la perete, la una dintre mesele de la fereastră.

Bancheta era nouă. În afară de asta, interiorul era la fel de 20 de ani, aceleaşi mese şi scaune, acelaşi tavan cu vitralii, aceleaşi tablouri cu Oslo semnate de Sigurd Fosnes, ba chiar şi aceleaşi feţe de masă roşii cu câte un napron alb în diagonală peste ele. Cea mai mare schimbare pe care şi‑o amintea Harry survenise când intrase în vigoare interdicţia legată de fumat, în 2004, și localul fusese rezugrăvit ca să dispară mirosul de fum impregnat în ziduri. În aceleaşi nuanţe ca înainte. Iar mirosul de fum nu dispăruse niciodată cu totul.

Harry îşi verifică telefonul, dar Oleg nu‑i răspunsese la mesajele în care îi cerea să‑l sune; probabil era tot în avion.

— E groaznic, Harry, tocmai am citit online, zise Nina, luând două pahare de bere de jumătate de litru din faţa lui.

Îşi şterse mâna liberă de şorţ şi se uită la el.

— Tu cum te simţi?

— Nu prea bine, mersi de întrebare, zise Harry.

Aşadar vulturii publicaseră deja numele ei. Era de presupus că reuşiseră să pună laba pe o poză de‑a lui Rakel de undeva. Şi de‑a lui Harry, evident. Aveau o mulţime în arhivele lor, unele dintre ele atât de oribile, încât Rakel îl întrebase dacă nu putea măcar încerca să stea la poză ceva mai bine data viitoare. Ea nu arăta rău în nicio fotografie, chiar dacă încerca. Nu. Nu arătase niciodată. La naiba.

— Cafea?

— Va trebui să‑ţi cer bere azi, Nina.

— Înţeleg ce se petrece, dar nu te‑am servit cu bere de... câţi ani se fac oare, Harry?

— Mulţi. Şi sunt recunoscător pentru grija ta. Dar nu trebuie să mă trezesc din somn, înţelegi?

— Să te trezeşti?

— Dacă mă duc azi undeva unde se servesc spirtoase, probabil că o să beau până mor.

— Ai venit aici pentru că avem licenţă doar pentru bere?

— Şi pentru că de aici găsesc drumul spre casă cu ochii închişi.

 

Chelneriţa durdulie şi încăpăţânată rămase privindu‑l gânditoare, îngrijorată. După care oftă din rărunchi.

— Bine, Harry. Dar eu decid când ţi‑a ajuns.

— Nu îmi este niciodată îndeajuns, Nina.

— Ştiu. Dar cred că ai venit aici fiindcă voiai să fii servit de cineva de încredere.

— Poate.

Nina plecă şi se întoarse cu un pahar de jumătate de litru, pe care îl puse în faţa lui.

— Încet, zise ea. Încet.

Cândva, în cursul celui de‑al treilea pahar, uşa se deschise din nou.

Harry observă că mesenii care îşi ridicaseră capetele nu le coborâseră la loc, iar privirile lor urmăreau o pereche de picioare lungi, îmbrăcate în piele, până ce acestea ajunseră la masa lui Harry.

— Nu răspunzi la telefon, rosti femeia, făcându‑i semn Ninei că nu vrea nimic.

— L‑am închis. Au început să sune cei de la VG şi ceilalţi.

— Habar n‑ai tu. N‑am văzut atâta îmbulzeală la o conferinţă de presă de la cazul vampiristului. Asta și pentru că şeful poliţiei a decis să te suspende până la noi ordine.

— Cum? Am înţeles că n‑am voie să lucrez la caz, dar să fiu suspendat din toate funcţiile? Serios? Fiindcă presa e grămadă la ancheta unei crime?

— Pentru că nu vei fi lăsat în pace indiferent la ce lucrezi, iar acum n‑avem nevoie de o asemenea atenţie.

— Şi?

— Şi ce?

— Zi‑i mai departe.

Harry îşi duse paharul la buze.

— Nu mai e nimic.

— Ba da, e. Chestia politică. Hai să auzim.

Katrine oftă cu năduf.

— De când secţiile Bærum şi Asker au fost mutate la Poliţia din Oslo, suntem responsabili de o cincime din populaţia Norvegiei. Cu doi ani în urmă studiile arătau că 86% din populaţie avea un nivel ridicat sau foarte ridicat de încredere în noi. Procentul ăla a scăzut acum la 65%, din cauza unor cazuri individuale nefericite. Iar asta înseamnă că iubitul nostru şef Hagen a fost convocat la şedinţă de către mai puţin iubitul nostru ministru al Justiţiei, Mikael Bellman. Ca să ţi‑o spun pe şleau: în acest moment, Hagen şi Poliţia din Oslo consideră că n‑ar ajuta deloc ca presa să publice un interviu cu un ofiţer sălbatic care a venit beat la lucru.

— Nu uita şi paranoic. Paranoic, sălbatic şi beat.

Harry îşi dădu capul pe spate şi îşi goli paharul.

— Te rog, Harry, termină cu paranoia. Am vorbit cu Winter de la Kripos şi nu există dovezi care să sugereze că făptaşul e Finne.

— Şi atunci ce sugerează dovezile?

— Nimic.

— O femeie zăcea moartă acolo, aşa că există dovezi.



Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry

HoleOmul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele FiulVânătorii de capeteRegatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry HoleLiliaculCărăbușiiPasărea cu piept roșuNemesisSteaua diavoluluiMântuitorulOmul de zăpadăLeopardulFantomaPoliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.


miercuri, 20 martie 2024

Recenziile Mădălinei 55 - Femeile din umbră de Kristin Hannah


Titlu: Femeile din umbră 

Autor: Kristin Hannah 

Editura: LITERA

Titlu original: The Women (2024)

Traducere de Raluca-Nadia Contiu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,71 (din 140.566 note)

 

            Am vrut să fiu eroină... Mi-am dorit ca tatăl meu să-mi așeze cu mândrie fotografia pe peretele din biroul său, alături de cea a fratelui meu, care a murit pentru țară. Am vrut să fiu altcineva, să scap de soarta nedreaptă hărăzită femeilor. Am vrut să fiu apreciată pentru ceea ce știu și pot să fac, nu numai pentru cum arăt sau pentru c-aș fi o partidă bună pentru bărbatul care m-ar lua de soție. Am vrut să văd cu ochii mei ce înseamnă să lupți pentru viață, iar în egoismul și aroganța mea, am vrut să fiu admirată și lăudată pentru că le-am oferit o nouă șansă celor care au fost la un pas de moarte. Însă nu a fost deloc așa. Am devenit o paria, am fost scuipată și huiduită, întâmpinată cu ură chiar de propria familie, judecată și zdrobită sub greutatea acuzațiilor mișelești, adusă în pragul nebuniei și exclusă dintr-o societate pe care mult timp nu am înțeles-o. N-a contat că am fost martora ororilor războiului; n-a contat c-am muncit până la epuizare, trăind în condiții îngrozitoare; n-a contat c-am plâns până am rămas fără lacrimi pentru toți tinerii și copiii care mi s-au stins în brațe; n-a contat c-am fost înconjurată de bombe și de avioane care în clipa asta zburau în înaltul cerului, ca în următoarea să se prăbușească într-o masă diformă de metal fumegând; n-a contat că-mi afundam mâinile până la cot în abdomenul vreunui soldat, pipăindu-i intestinele doar ca să-i opresc hemoragia și să-i mai dau un motiv ca să zâmbească a doua zi. Nimic n-a contat, iar acum trebuie să-mi înfrunt singură traumele, coșmarurile, vina și dezamăgirea pe care nici măcar alcoolul sau somniferele nu le pot amuți.

            Imagini brutale, scene de-o violență inimaginabilă, scăldate în sânge și mutilate în chipuri grotești, împletite cu cele mai pure sentimente, dragoste, ambiție și dorință, adunate la un loc într-o cronică de război, zugrăvită în culorile stridente ale disperării și speranței: roșu, maro, negru, portocaliu și galben – așa aș descrie cel mai recent roman al lui Kristin Hannah. Femeile din umbră reprezintă o ficțiune istorică excelentă, ce aduce în prim plan unul dintre conflictele majore din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Războiul din Vietnam (1961-1975), care a scindat societatea americană, stârnind revolte și mișcări de stradă menite să pună capăt războiului în care tinerii din SUA au fost trimiși să lupte pentru a descuraja extinderea regimului comunist asupra statelor asiatice care nu de mult își câștigaseră independența, dar și pentru reunificarea țării, despărțită temporar din cauza înfrângerilor suferite în 1954, sub o unică guvernare. Mai mult decât atât, autoarea nu ne prezintă situația de pe front din perspectiva bărbaților – piloți, soldați, ofițeri ai marinei, prizonieri, evadați etc, eroii ale căror nume au fost rostite de mii de ori de buzele celor rămași acasă –, ci din perspectiva femeilor care și-au petrecut zilele și nopțile alergând de la un pat la altul, între pereții rudimentari ai spitalelor de campanie, tăind, bandajând, operând, salvându-le viețile soldaților răniți și alinându-i pe cei care și-au dat duhul singuri, departe de soțiile, mamele și copiii lor. Ele sunt adevăratele eroine ale acestui roman, asistentele medicale ale căror ochi au văzut cum trupul uman poate fi transformat într-o cârpă însângerată, o masă amorfă de carne și oase, aruncată de colo-colo de suflul unei bombe; cele care au auzit văicărelile, urletele de durere ale celor împușcați, răspunzându-le cu o mângâiere și un zâmbet cald chiar și în cele mai cumplite circumstanțe; cele care au murit zi de zi, puțin câte puțin, cu fiecare nou transport de victime, îmbărbătându-se una pe cealaltă atunci când epuizarea le punea la pământ. Și, cu toate astea, au rămas în umbră, neînțelese, necunoscute, privite cu dispreț doar pentru că au vrut să schimbe mentalitatea conservatoare a societății americane, croindu-și un drum care să le ridice mai presus de aparențe.

            Acestea fiind spuse, trebuie să facem cunoștință cu Frankie, protagonista cărții și reprezentanta de hârtie a zecilor, poate chiar sutelor, de femei care au ales, de bunăvoie, să plece în Vietnam. Experiența războiului a transformat-o pe Frankie dintr-o păpușă de porțelan, o tânără crescută într-o bulă, departe de adevărurile crunte, supusă, care nu încălca eticheta și făcea doar ceea ce societatea se aștepta să facă o domnișoară de condiție bună, într-o femeie hăituită de coșmaruri, dependentă de pastile și alcool, incapabilă să-și întemeieze o familie și să-și păstreze slujba, tot timpul în alertă, gata să se rostogolească sub pat, indiferent de împrejurare, la un zgomot mai puternic. A cerut ajutor, dar nu l-a primit. I s-a spus că doar veteranii, adică bărbații care au fost pe front, pot beneficia de terapie, de consilierea necesară reabilitării. Sufletul și încrederea i-au fost zdrobite cu fiecare nouă încercare de a se reintegra într-un univers în care războiul există doar în ziare și la radio; într-o lume în care doar bărbații, dând dovadă de un misoginism exagerat, au dreptul să spună că au trăit războiul.

            De fapt, avem de-a face cu o luptă mult mai acerbă decât conflictul armat din Vietnam. Este vorba despre războiul purtat de femei pentru recunoaștere, pentru dobândirea unui alt statut față de cel predestinat – soție devotată și mamă. Frankie a demonstrat că femeile pot face tot ce-și doresc, pot iubi, pot visa, pot fi mai dure decât o stâncă, indiferent de părerea bărbaților și doamnelor rafinate care nu și-au părăsit căminul confortabil, și care le tratează cu superioritate pe cele ce-au sfidat cu nerușinare regulile bunei cuviințe. Pe front nu există diferențe. Toți sunt egali; toți sunt prieteni. Nu mai contează culoarea pielii, sexul sau religia. Toți sunt oameni, toți sunt uniți în fața conflictului devastator, apărându-se unii pe alții. Însă, odată întorși în Statele Unite, lucrurile se schimbă radical. Prietenele pe care Frankie și le-a făcut în spitalele de campanie au fost cele care au salvat-o, cele care au strigat până au răgușit că este nedrept ce li se întâmplă femeilor care au slujit statul în condiții inumane. Protestele, de multe ori violente, și mișcările inițiate pentru sprijinirea veteranelor au scos la iveală povești emoționante, la fel ca istoria protagonistei noastre, amintiri ce nu vor dispărea niciodată, dar pe care fiecare asistentă medicală trebuie să le ducă pe umeri, aidoma unei cruci, uneori împiedicându-se, alteori, surâzând cu fruntea sus, având încredere că, datorită celor care au avut curajul să spună lucrurilor pe nume, nu vor mai fi niciodată singure.


COMANDĂ CARTEA


marți, 19 martie 2024

Recenziile lui Gică 175 - Un motiv bun pentru a muri de Morgan Audic (CRIME CLUB)


Titlu: Un motiv bun pentru a muri  

Autor: Morgan Audic

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: De bonnes raisons de mourir (2019)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,07 (din 1.124 note)

 

            Scurtă și necesară lecție de istorie... La data de 26 aprilie 1986, reactorul numărul patru al centralei Vladimir Ilici Lenin a explodat. Mai bine de 2000 de kilometri din Ucraina și Belarus au fost iradiați, precipitațiile purtând radiațiile și pe teritoriul Rusiei. Din cauza secretizării sovietice, nu s-a putut aproxima numărul victimelor Accidentului Nuclear de la Cernobîl. Pe lângă muncitorii de la centrală și pompierii ce și-au pierdut viața în momentul deflagrației, o mare parte a populației din zonă a fost contaminată, fiind depistată, în lunile și anii ce au urmat, cu cancer sau alte boli greu sau imposibil de tratat. Într-un lung proces natural de decontaminare fiziologică, afecțiunile și-au făcut apariția de la o generație la alta, de la bătrâni la nou-născuți, variind de la ușoare la grave, de la deficiențe de motricitate, auz sau vedere, până la absența unora dintre membre sau chiar a sistemului limfatic.

            Povestea noastră, incredibil de plină de suspans, se deschide cu o scenă greu de digerat. Cadavrul unui bărbat stă suspendat, cu ajutorul unor cabluri, pe fațada Turnului Voshod, cea mai înaltă clădire din Pripiat. Mortul cu pleoapele cusute, al cărui trup prezintă urme clare de tortură, a fost descoperit de către un grup de turiști, al cărui ghid a chemat imediat autoritățile. După o analiză superficială, autopsia fiind imposibil de realizat din cauza trupului iradiat, căpitanul Joseph Melnik și ofițerul Galina Novak ajung la concluzia că la mijloc e vorba de o răzbunare, victima fiind Leonid Vektorovici Sokolov, fiul lui Vektor Sokolov, un magnat al petrolului și fost ministru al Energiei. În tot acest timp, în Rusia, Alexandr Ribalko, un polițist cu relații în lumea interlopă și cu grave probleme cu femeile și alcoolul, primește vestea că suferă de mai multe forme de cancer, la nivelul ficatului, plămânilor și stomacului, astfel încât doctorul îi mai dă doar câteva luni de trăit. Și fiindcă soarta lui e pecetluită, dar mai ales pentru că s-a născut la Pripiat și vorbește ucraineana, este angajat de Vektor Sokolov ca să investigheze moartea fiului său. Și pentru că are nevoie de bani pentru operația fiicei sale, Tassia (Anastasia), care suferă de deficiențe de auz, polițistul pleacă spre Cernobîl, împins de un motiv bun pentru care merită să moară.

            La scurt timp de la cumplita descoperire, căpitanul Melnik primește un colet anonim în care se află o rândunică împăiată, aceeași pasăre pe care o găsește, printre alte animale împăiate, și Ribalko în apartamentul din care pare să fi fost suspendat Leonid. Se pare că au de-a face cu un ucigaș cu sânge rece, pasionat de taxidermie. Dar ce reprezintă pasărea? E semnătura criminalului sau mesajul pe care acesta vrea să-l transmită? Însă până la deznodământ e un drum lung și abrupt. Odată ce pornesc în cercetare, în paralel, neștiind unul de celălalt, prin zona interzisă, cei doi polițiști pășesc pe un teritoriu minat (pardon, iradiat), cu floră și faună contaminate, un pustiu în care moartea și-a lăsat amprentele toxice, aidoma petelor de pe blana unui leopard. Case abandonate, cai iradiați ce pasc vegetația contaminată, blocuri, biserici și școli în ruină, dar și locuitori, foști localnici care, neavând încotro sau din cauza nostalgiei sau patriotismului, s-au întors acasă, dar și braconieri și tâlhari care se strecoară prin gardul de sârmă, găurit ca un cașcaval elvețian, ca să vâneze sau să taie copacii al căror lemn urmează să ajungă pe piața neagră, preschimbat în mobilier și vândut clienților bogați, care nici nu-și închipuie la ce riscuri se expun. Cernobîl e mai mult decât un nume, o zonă, un accident, e blestemul pe care-l ducem mai departe, e moartea pe care doar timpul și douăzeci de generații de sacrificiu o vor putea opri.

            Acțiunea romanului lui Morgan Audic are loc în 2019, astfel încât este abordat, prin intermediul fiului lui Melnik, Nikolai, și subiectul conflictelor armate din Republica Donețk. Realitatea și ficțiunea se împletesc, schițând un portret, pe cât se poate de fidel, al măcelului din Donbas, unde copiii se joacă de-a soldații, iar mamele stau la rând, la morgi, ca să identifice trupurile împușcate și sfâșiate ale propriilor băieți, cadavre așezate claie peste grămadă, care urmează să fie îngropate, fără sicrie, la un loc. Proaspeții soldați nu doar că nu au fost pregătiți să ia parte la operațiunile militare, dar le lipsesc și antrenamentul, armamentul și vestele antiglonț. Războiul (care va urma) nu e nimic mai mult decât o confruntare între victime, din care vor ieși victorioși doar politicienii și oligarhii ruși, printre care se numără și Vektor Sokolov, cei care urmăresc, netulburați, masacrul, de la o distanță sigură și comodă.

            „Un motiv bun pentru a muri” e, fără discuție, o capodoperă. Pe de-o parte, roman Polar, pe de alta, ficțiune istorică/contemporană, cartea ne aruncă în vâltoarea unor evenimente imposibil de controlat, într-un ținut sterp, al sufletelor damnate și rătăcite, unde cei doi protagoniști încearcă să-l prindă/anihileze (depinde de intențiile fiecăruia) pe ucigașul cu rândunica. Dacă Melnik e fostul milițian și actualul polițist care vrea să facă dreptate, Ribalko e omul care nu mai are nimic de pierdut, dându-și sufletul diavolului la schimb pentru sănătatea fiicei și bunăstarea fostei sale familii. Așadar, un erou și un antierou, ambii urmărind același scop, două anchete care se completează una pe cealaltă și un antagonist care și-a planificat ani în șir crimele... trei personaje prinse, încă din 1986, în pânza  de păianjen a morții.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Morgan Audic:

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro



Recenziile lui Gică 174 - Ascensiunea de Nicholas Binge


Titlu: Ascensiunea 

Autor: Nicholas Binge

Editura: RAO

Titlu original: Ascension (2023) 

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,59 (din 8.083 note)

 

            „Ascensiunea” nu e un roman Science-Fiction în sensul clasic al sintagmei. Știu, există câteva categorii literare în care ar putea fi încadrat, însă eu l-am perceput mai mult ca pe un exercițiu de imaginație, științific, dar oarecum fără o miză științifică (asta înțelegi doar după ce citești cartea), o încercare de a devia de la realitate, de a da peste cap fizica, chimia și geologia, cu scopul de a ajunge la eterna întrebare: de ce și pentru ce/cine? De ce urcă Sisif în continuare bolovanul pe munte dacă știe că acesta o va lua la vale? De ce încercăm să măsurăm și să analizăm o lume în continuă schimbare? Și dacă totul e regizat deja de altcineva? Dacă, în universul ăsta lipsit de limite spațio-temporale, noi suntem, de fapt, niște furnici într-un imens borcan de sticlă? Și ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată ne-am trezi într-un mușuroi necunoscut, în care mișună alte specii (nemaiîntâlnite) înzestrate cu rațiune?

În mijlocul Oceanului Pacific a apărut un munte enorm, acoperit de zăpadă. Experții estimează că ar avea o altitudine între 11.500 de metri și 12.800, cu vreo 3.000 de metri mai mult decât Everestul. Orogeneza sa, în urmă cu două luni, nu a putut fi explicată științific, de asemenea, nu este însoțit de un lanț montan care să-l susțină. Și pentru a lămuri misterul, o organizație privată, cu milioane de dolari în cont, îi contactează pe cei mai competenți oameni de știință, din toate colțurile lumii, alcătuind o echipă de elită (altă echipă de elită) care urmează să pornească spre vârf. Avem un chimist, un biolog, un geolog, un fizician, un medic, un antropolog (nimeni nu înțelege de ce e nevoie de el aici), un Paznic (așa s-a prezentat), un colonel, trei soldați care să le asigure paza, un alpinist faimos, pe cât de egocentrist, pe atât de curajos, și, bineînțeles, pe protagonist, Harold Tunmore, un geniu bun la toate, pasionat de călătorii și aventuri, specializat, printre multe altele, în medicină.

La puțin timp după ce încep urcușul spre tabăra unde urmează să poposească câteva zile, ca să se aclimatizeze și să facă rost de provizii, evenimente stranii încep să se petreacă. Timpul pare să curgă altfel, siluete fantomatice își fac apariția pe cealaltă parte a versantului și creaturi monstruoase, parcă desprinse din romanele lui Lovecraft, îi vizitează în timp ce dorm, ucigându-l pe unul dintre soldați. Cu întunericul și frigul care se simt tot mai acut cu fiecare kilometru parcurs, oamenii noștri își anticipează sfârșitul, realizând că doar dacă vor ajunge în vârf își vor găsi salvarea. La rândul lui, muntele e o ciudățenie, un soi de identitate parazitată ce-și doarme somnul de veci, o zeitate nepăsătoare la soarta celor c trăiesc, la propriu, în spinarea sa. Încet-încet, în mintea lui Harold Tunmore începe să se facă lumină, înțelegând, cu fiecare revelație și așa cum spune clișeul, că nu suntem singurele ființe cu rațiune din univers. Dar de unde vin acești monștri? Sunt extratereștri sau o specie inteligentă care a evoluat în paralel cu omenirea?

Pe lângă povestea principală, ne sunt relatate, prin intermediul jurnalului lui Harold Tunmore, scris înainte și în timpul expediției, adresat nepoatei sale, și câteva dintre amintirile marcante ale acestuia, din vremurile când a reușit să-și găsească un scop și un loc, o familie. Din clipa în care o reîntâlnește pe Naoko Tanaka, fosta lui soție și medicul din cele două expediții, care a scăpat cu trupul întreg, dar nu și cu mintea, din prima călătorie, protagonistul își reanalizează greșelile, faptele care au condus la fuga lui de responsabilități și repercusiuni. Dincolo de înfățișarea lui de savant, se află un suflet sensibil, de copil, legat de o minte de geniu, care nu poate înțelege dramele personale și eșecurile. Dar nici ceilalți oameni de știință nu sunt mai întregi la cap. În timp ce unii încearcă să găsească logica din ecuația universală din care fac parte, alții se lasă pradă halucinațiilor, fiind mai ușor de vânat de fiarele din ceață și umbră.

Dincolo de dimensiunea SF, romanul lui Nicholas Binge își trage seva, așa cum v-ați dat deja seama, din literatura Horror. „Ascensiunea” e un omagiu adus lui H.P. Lovecraft, o rescriere curajoasă a capodoperei „În munții nebuniei”. De altfel, muntele devine aici o metaforă, o provocare, o cale spre zei. Poate fi Muntele lui Sisif (sau Olimp), din mitologia greacă, dar și cel pe care a urcat Moise pentru a primi Tablele Legii, din Creștinism. Poate fi orice munte, din orice mitologie, de pe oricare continent sau planetă. Nu forma lui contează aici, ci funcția. De asta, scăparea se află doar în vârf, acolo unde vor fi răsplătiți cu supremul adevăr. Dar câți dintre ei vor supraviețui? Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, atunci ce sunt monștrii? Aventurieri asemenea lor sau gardieni?


COMANDĂ CARTEA