Recenziile lui Gică 225 - Acasă înaintea nopții de Riley Sager (CRIME CLUB)

Titlu: Acasă înaintea nopții  

Autor: Riley Sager

Editura: PALADIN

Titlu original: Home Before Dark (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,05 (din 271.684 note)

 

Sub patul din camera lui Maggie nu stă la pândă niciun monstru cu tentacule, doar o șosetă roz desperecheată. Dulapul e gol, doar praf și haine vechi, nici urmă de vreo prezență spectrală. Și, totuși, fetița de cinci anișori simte că ceva nu e în regulă cu Baneberry Hall... Poate sunt de vină scările ce scârțâie în continuu. Sau pereții care-ți dau impresia că se contractă și dilată, de parcă întreaga construcție ar respira. Sau ventilatorul din tavan ce scoate un zgomot neîntrerupt ce aduce a clănțănit de dinți. Fantomele nu există, dar, în fine, așa se comportase și Ewan când avusese vârsta fiicei sale. Și acum se pare că și-a făcut apariția și Domnul Umbră... Poate că e normal ca un copil să se joace cu un prieten imaginar... Dar Maggie se comportă de parcă năluca din mintea sa ar prinde contur în spațiu, ieșind noaptea din nenorocitul acela de dulap... Ce naiba se petrece între zidurile astea blestemate? Există într-adevăr ceva supranatural în Baneberry Hall?

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, pe 25 iunie, Ewan și Jess au cumpărat Baneberry Hall la jumătate de preț, devenind (după o lungă perioadă) noii proprietari ai conacului de pe deal, împrejmuit de un zid de piatră și aflat (cum altfel) la marginea pădurii. Douăzeci de zile mai târziu, cuplul, împreună cu fiica lor, Maggie, a părăsit casa în crucea nopții, speriați de moarte, de parcă diavolul însuși ar fi fost pe urmele lor. Acum, după ce Ewan a murit de cancer, Maggie, designer de interioare, revine, în ciuda avertismentelor ambilor părinți, la Baneberry Hall ca s-o renoveze și s-o scoată la vânzare. Femeia vrea să afle dacă nonficțiunea horror scrisă de tatăl său, Casa Ororilor, care a rupt topurile internaționale, are un sâmbure de adevăr, dacă Domnul Umbră și Domnișoara Bănuți chiar au existat sau au fost doar niște închipuiri care și-au găsit locul perfect în istorisire. Oricum ar sta lucrurile, se pare că Ewan a mințit, fiindcă, după ce a jurat că nu va mai pune piciorul în casa bântuită, bărbatul, pe lângă că i-a plătit pe copiii și nepoții îngrijitorului și menajerei să întrețină locul, s-a întors în fiecare an de-atunci la conac, exact la data în care cei trei au fugit în miez de noapte, aceeași noapte în care Petra, o adolescentă de șaisprezece ani, fiica cea mare a  femeii ce se ocupase cu curățenia, a dispărut fără urmă.

Cartea lui Riley Sager alternează între trecut și prezent, combinând scenele de groază cu plotul detectivistic. Maggie, deși era singura care observase la acea vreme spectrele, nu-și mai aduce aminte nimic despre evenimentele supranaturale petrecute cel mai adesea în camera sa de la mansardă sau de dulapul, acum cu ușile acoperite de niște scânduri bătute-n cuie, prin care se perindaseră stafiile. Cercetând istoria domeniului, protagonista descoperă un șir de morți și dispariții suspecte. Se spune despre Indigo  Garson, care locuise în camera Indigo, fiica primului proprietar, William Garson, cel mai bogat om din oraș, că ar fi sfârșit otrăvită după ce a ingerat câteva bobițe de arbaiț. Și despre Curtis Carver, bărbatul care a locuit cu familia sa aici cu mulți ani înainte ca Ewan și Jess să cumpere proprietatea, că și-ar fi sufocat fiica cu o pernă în timp ce dormea, după care s-ar fi sinucis, trăgându-și o pungă de plastic pe cap și legând-o la gât cu o curea de piele, lăsând în urmă o soție și mamă îndurerată, care nu va fi în stare niciodată să stea departe de locul în care și-a pierdut fericirea și rațiunea.

Mult mai incitantă decât „Supraviețuitoarele”, probabil la fel de bună ca „Încuie toate ușile”. Sager are un stil unic de-a relata o poveste de groază... Ai senzația că te găsești, împreună cu alți adolescenți, în jurul unui foc de tabără, urmărind cu sufletul la gură istorisirea ce părăsește buzele povestitorului din umbră. Aglomerează o groază de elemente din literatura horror, cu care îi bombardează, pe toate căile senzoriale, pe protagoniști. Ewan și Maggie simt fiori pe șira spinării (nu mai vorbesc despre cititor), văd chipuri și siluete care nu ar trebui să se afle acolo și aud zgomote ce le pun nervii la încercare, în special pe parcursul nopții. Ei bine, trebuie să fii cu ochii și urechile în patru dacă vrei să dezgropi adevărul din mormintele din spatele casei, pentru că narațiunea înfricoșătoare  ar putea să fie doar cortina care ascunde o tragedie reală, camuflată printre miturile locale și închipuirile nocturne.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Riley Sager: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Falled

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1) de Yrsa Sigurdardottir

Nu poți fugi, nu te poți ascunde

Yrsa Sigurdardottir

Titlu original: Lok lok og læs

Limba originală: islandeză

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

ISBN: 978-606-40-2589-0

Format: 130x200mm, paperback

480 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

Volum I din seria Black Ice

 

Crezi că ești în siguranță? Mai gândește-te... 

 

Perfectă pentru fanii lui Stephen King!

Într-o seară geroasă de iarnă, într-un fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.

 

Îngrozitor de bun... Nopțile lungi și întunecate ale Islandei sunt cele mai amenințătoare în thrillerele Yrsei Sigurdardóttir. - FINANCIAL TIMES

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme: întunecată, înfiorătoare și captivantă de la început până la sfârșit. - STUART MACBRIDE, scriitor

Ca întotdeauna, Sigurdardóttir are o scriitură fermă și concisă. - SUNDAY TIMES

FRAGMENT

3. Miercuri

 

Ștergătoarele de parbriz cedaseră în lupta cu zăpada abundentă. Týr deja fusese nevoit să se oprească de două ori pentru a le curăța și probabil că urma să facă asta din nou în curând. Bulgării de gheață care se acumulau pe geam lăsau dâre tot mai largi cu fiecare mișcare, dar asta nu era nimic pe lângă prima parte a deplasării, când scopul lui principal fusese să mențină mașina pe drumul înghețat, în timp ce vântul violent lovea peninsula Kjalarnes. Articulațiile degetelor i se albiseră pe volan, iar icnetele intermitente de pe scaunul pasagerului nu ameliorau deloc situația. În afară de asta, Idunn aproape că nu scosese un cuvânt pe tot parcursul drumului. La început, Týr atribuise tăcerea nervozității cauzate de condițiile periculoase, dar începea să creadă că era doar firea ei. Părea o introvertită tipică: toate încercările lui de a o face să se deschidă fuseseră întâmpinate cu răspunsuri monosilabice. Privea cu buzele strânse în golul întunecat și înzăpezit din față, evitând contactul vizual care ar fi fost o invitație sigură la conversație. Týr presupunea că lipsa ei de sociabilitate era motivul pentru care ceilalți ofițeri fuseseră vizibil ușurați când se oferise el să o ducă. Nu se putea spune că era tocmai un izvor de veselie.

Týr încetini pentru că GPS‑ul îi indica un viraj la dreapta în apropiere. Verificase traseul înainte de plecare și știa că virajul era chiar înainte de capătul fiordului. Nu mai condusese niciodată pe lângă Hvalfjörður, de obicei trecea prin tunel când călătorea spre nord sau vest din Reykjavík. Vizibilitatea era atât de scăzută, încât era ușor să rateze virajul dacă nu era atent. Cu doar o bandă pe sens și fără acostament, ar fi preferat să evite o manevră de întoarcere, considerând că existau șanse de 50% să se răstoarne într‑un șanț dacă ar fi încercat. Ar fi trebuit să țină pasul cu convoiul de mașini de poliție, dar încetinise din considerare pentru pasagera lui, rămânând în urmă. De ceva timp nu mai văzuse strălucirea roșie a luminilor de poziție ale mașinii din față, așa că n‑o mai putea urma, ca un boboc de rață ce își urmează mama.

Când Týr viră spre dreapta, Idunn rupse într‑un final tăcerea.

— Mai avem mult?

Întrebarea îl surprinse atât de tare, încât Týr își desprinse privirea de la drum pentru un moment, întorcându‑se spre ea. Idunn încă privea fix, în direcția parbrizului. Dacă ar fi aruncat o privire la GPS‑ul de pe bord, și‑ar fi putut răspunde singură la întrebare.

— Nu. Mai sunt cam 15 minute.

Týr strânse mai tare de volan în timp ce mașina derapă ușor în curbă.

Idunn continuă:

— Sunt îngrijorată în legătură cu drumul de întoarcere. Nu suport zăpada și gheața, iar drumurile blocate m‑au adus la capătul răbdării.

 

Týr realiză că era posibil să fi înțeles‑o greșit pe partenera lui de drum. Poate că Idunn era totuși o persoană vorbăreață și doar avea niște probleme cu nervii. I‑ar fi plăcut să petreacă timpul discutând, însă se temea că ar urma genul acela de conversație pe care o considera cel mai greu de suportat: o discuție despre el și trecutul său. Oh, serios? Ai crescut în Suedia? Cum așa? Și ce te‑a făcut să te întorci acasă?

În ceea ce‑l privea, mutarea în Islanda fusese ca o plecare de acasă, însă pentru majoritatea islandezilor „acasă“ însemna mereu Islanda. Nu putea fi nicăieri altundeva. Chiar și petrecând mai mult de jumătate din viață în străinătate, cum făcuse el, sentimentul rămânea același. Dacă erai islandez, trebuia să consideri Islanda ca fiind acasă. Poate că într‑o zi avea să creadă, dar pentru asta ar trebui să rămână în țară, iar în prezent nu exista nicio certitudine că avea să facă asta. Luase decizia impulsiv, după o despărțire urâtă, fără să reflecteze prea mult asupra viitorului său pe care inevitabil avea să‑l înfrunte. Totuși, mutarea îl făcuse să se lămurească — îi dăduse distanța necesară pentru a realiza că relația lui ajunsese la capăt de drum. Acceptase că niciunul dintre ei nu fusese cu adevărat fericit și că despărțirea fusese singura soluție rațională.

Partea proastă a mutării era că în prezent se simțea groaznic de singur și nu reușise încă să‑și construiască un cerc social în Reykjavík. Puținele rude care îi mai rămăseseră fuseseră foarte atente la început, dar treptat se retrăseseră în propriile vieți, odată ce noutatea prezenței lui se evaporase. Nu le putea reproșa asta. Deși se întâlniseră în vacanțele de vară petrecute în Islanda, nu fusese o prezență constantă în viețile lor și, oricât de mult își dorea companie, nu‑i plăcea ideea de a fi considerat un caz caritabil, așa că încerca să evite să profite de rude.

Se hotărâse să reziste în Islanda un an și intenționa să‑și respecte decizia, dar, dacă lucrurile ar continua în acest ritm, ar fi nevoit să recunoască faptul că încercarea lui de a se reconecta cu rădăcinile a fost o greșeală și s‑ar întoarce în Suedia, rușinat. Chiar și așa, ar fi fost mai bine decât să se lupte cu singurătatea. Poate că era timpul să accepte că rădăcinile lui nu se aflau, de fapt, aici. Poate că nu avea rădăcini nicăieri.

Crescut de părinți islandezi în Suedia, nu se simțea pe deplin nici suedez, nici islandez.

Pentru a complica și mai mult lucrurile, Týr era adoptat și nu avea nicio amintire despre părinții biologici, care dispăruseră prea devreme din viața lui. Mama murise de cancer la sân când el avea doar patru ani, iar tatăl fusese ucis într‑un accident la scurt timp după aceea, deși Týr suspecta că adevăratul motiv al decesului era altul. Părinții lui adoptivi evitau mereu să‑i ofere un răspuns clar când încerca să afle detalii despre accidentul tatălui său. Týr era convins că fie se sinucisese, fie fusese dependent de droguri și murise din cauza unei supradoze, iar părinții lui adoptivi încercau să‑l protejeze dintr‑o dorință bine intenționată — însă direcționată greșit — de a fi buni. Situația era și mai complicată, deoarece tatăl biologic nu conviețuise cu mama lui și avusese rețineri în a‑și recunoaște fiul, așa că părinții lui adoptivi știau foarte puține despre acel om.

Týr știa multe despre mama lui biologică, ale cărei chip și amintire erau păstrate vii de sora și de cumnatul ei — părinții săi adoptivi. Pe șemineul din casa lor se afla o urnă frumos decorată ce conținea cenușa ei, alături de o fotografie în care ea zâmbea larg, fără să știe de soarta tragică ce o aștepta. Sora și cumnatul ei, care nu aveau copii, îl luaseră după ce rămăsese fără mamă. Tatăl biologic, neavând aparent niciun interes pentru el, semnase rapid actele de adopție. Deși acest abandon era greu de acceptat, Týr știa că, în fond, fusese un noroc; îi era greu să își imagineze părinți mai buni decât cei care îl crescuseră. Era perfect conștient de acest lucru și în prezent nu simțea niciun impuls de a afla ceva despre tatăl biologic. Ajunsese să accepte această situație, mai ales că tatăl lui nu dăduse doi bani pe el — simțea că distanțarea era justificată. Acea ruptură îi provoca un sentiment de neliniște, simțea că nu își stabilise niciodată rădăcinile într‑un loc.

Pentru a evita întrebările lui Idunn despre trecutul lui neobișnuit, Týr decise să preia controlul conversației. Cea mai simplă variantă era să discute despre muncă, singurul subiect pe care îl aveau în comun, reducând astfel șansele de a devia spre chestiuni personale.

— Ce informații ți‑au oferit? întrebă el. E posibil să fi fost vorba de un accident?

— Presupun că am auzit același lucru ca și tine: mai mulți membri ai gospodăriei au fost găsiți morți în interiorul fermei, iar bărbatul care i‑a descoperit susține că au fost uciși. Nu știu dacă are dreptate. Ar putea fi un caz de intoxicație cu monoxid de carbon, iar rănile pe care credea că le‑a observat să fie de fapt doar rezultatul descompunerii.

Týr încuviință. Idunn era patolog, probabil știa despre ce vorbea. Studiile lui de criminologie abia atinseseră subiectul examinării cadavrelor și niciodată nu regretase că nu aprofundase mai multe. Din punctul lui de vedere, alte persoane ar fi putut să se ocupe de acea sarcină. Totuși se îndoia că martorul nu ar fi fost capabil să recunoască semnele descompunerii, mai ales că era fermier. Cel puțin ar fi +trebuit să fie obișnuit să vadă cadavre de animale.

— Destul de sumbru, indiferent de ce s‑ar fi întâmplat.

Idunn expiră adânc, iar sunetul îi aminti lui Týr de nenumăratele dăți când și el făcuse la fel. În meseria aleasă era inevitabil — o reacție involuntară, ca și când corpul încerca să alunge de la sine impresiile negative, dar niciodată nu funcționase astfel.

Týr observă cu coada ochiului cum Idunn își întoarse capul pentru a‑l studia din profil. Îi zâmbi rapid, încercând să diminueze disconfortul creat. Își dorea ca ea să știe că o remarcase în timp ce îl privea.

— Trebuie să te întreb ceva, spuse ea. Sper să nu ți se pară nepoliticos.

Týr o îndemnă să continue. Intuia deja ce întrebare urma să‑i pună, aceeași care i se adresa cel mai frecvent, și avea dreptate.

— Cum ai căpătat cicatricea de pe frunte?

— Din păcate, fără să fac nimic interesant. Am căzut de pe tricicletă când eram copil. Pedalam în mare viteză fără să fiu atent la drum. Roata din față a intrat într‑o groapă din trotuar și m‑am răsturnat peste ghidon, despicându‑mi fruntea. Ghinion — dar putea să fie mult mai rău.

— Ai putea să porți breton, astfel nimeni nu ar mai putea s‑o vadă.

Fragment: Emma de Jean Reno

Emma

Jean Reno

Editura Trei 

Fiction Connection Crime

288 pagini

Traducere de Roxana Chiriță

Format: 130x200mm, paperback

ISBN: 978-606-40-2674-3

Debutul literar al unui monstru sacru al cinematografiei mondiale

SUSPANS, SPIONAJ, DRAGOSTE 

Maseuză într-un centru de talasoterapie din Bretania și încă afectată de moartea mamei sale, Emma este trimisă în Sultanatul Oman pentru a pregăti echipa unui centru de wellness. Dar misiunea aceasta o duce și în brațele unui bărbat misterios și în fața morții. Prinsă în centrul unei afaceri de stat cu implicații deosebit de grave și vânată de trimiși ai Palatului Muscat, Emma devine femeia periculoasă care trebuie ucisă. Astfel, maseuza ale cărei mâini fac minuni se transformă într-o femeie neînfricată, un adversar redutabil care nu poate fi anihilat. Și care ar putea ajuta serviciile secrete franceze să-și învingă oponenții.

„Acest roman este povestea unei femei care își transformă talentul și trecutul dureros în cea mai mare forță. O femeie care își ia destinul în propriile mâini și trăiește o adevărată metamorfoză.” - JEAN RENO

FRAGMENT

                                                                        16

 

E abia ora 15 când Emma se prăbușește pe bancheta din spate a Land Roverului. Înduioșată de fața ei istovită, Zainab s‑a oferit să închidă sala în locul ei. În ultima vreme, îl lasă deseori pe Anwar s‑o conducă acasă. O avea oare Zainab o mașină proprie? Emma nu știe. Oricum, se bucură că nu mai e păzită zi și noapte de Miss Perfecțiune.

— Tired, miss Morvan?[1]

Ochii negri lucesc jucăuși în oglinda retrovizoare. Anwar și‑a regăsit ironia obișnuită, de parcă n‑a dezaprobat decât călătoria în mijlocul deșertului. Emma mormăieo încuviințare vagă, în timp ce el se avântă pe panta șerpuită. Are mereu un fel de a conduce la fel de suplu și precis. S‑ar zice că sunt doi Anwar: unul care se amuză s‑o facă pe șoferul ideal și altul care se joacă de‑a conspiratorul, cu tendințe psihopate. Emma e prea dărâmată de oboseală ca să încerce să afle ce gândește el. Se întreabă doar vag unde și‑o fi petrecut el noaptea. Ghemuit pe bancheta din spate sau în altă parte, în clădirea secretă? La ultimul viraj în ac de păr, mașina 4×4 trece razant pe marginea prăpastiei. Atrasă de imaginea spectaculoasă a abisului, Emma se gândește că dorința ei e asemănătoare, ca o amețeală în fața hăului. O să cadă? N‑o să cadă?

Azi au părăsit tabăra în zori. Anwar a lăsat‑o la hotel cu puțin înainte de ora 7; a avut timp să facă un duș rapid înainte de a pleca iar. Timing‑ul e prea riguros. Ar trebui să schimbe programul de joi, să introducă un curs excepțional pe Zoom, ținut de o vedetă în domeniul masajului. Asta i‑ar permite să ajungă la elevii ei mai târziu, spre prânz…

Își ia telefonul mobil, observă surprinsă trei apeluri pierdute de pe un număr necunoscut. Tariq figurează pe agenda ei la litera W. I‑a cerut să nu‑l sune decât în caz de urgență. Ar putea oare fi considerată o urgență schimbarea programului?

Tastează repede, fără să se gândească.

M‑am spălat, dar mirosul dumneavoastră e peste tot în mine, în fiecare celulă. Aș vrea să vă sorb cu totul. Îi puteți spune lui Zainab să vină să mă ia joi la ora 10 de la Wadi Bani? M‑am gândit la un nou mod de a folosi timpul. Am să vi‑l spun miercuri. Va fi singurul meu mesaj, fiindcă așa mi‑ați cerut, dar să știți că vă vorbesc tot timpul în gând. Discursul s‑ar putea reduce la două cuvinte: vă doresc. Sexul, saliva, sudoarea dumneavoastră… Întrebare auxiliară: de ce am o asemenea dorință?

TariqTariqTariqTariq

E imposibil să trimită nebunia asta. Apasă pe săgeata „șterge“, literă după literă. Nu teama de sinceritate o face să ezite, ci certitudinea că se va îndrăgosti dacă‑și dă frâu liber. Scrie în schimb: Aș putea începe mai târziu lucrul joi dimineață. Ar trebui s‑o anunțați pe Zainab să vină la ora 10 la hotelul meu. Mă ocup eu de restul. Mă gândesc la dumneavoastră. E.

Apasă pe „trimite“. Așteaptă, inima‑i bate cu putere. El nu va răspunde. Nu sunt un cuplu, nici măcar un cuplu clandestin. Sunt amanți de miercuri, atâta tot. Iar faptul că se doresc cu atâta ardoare nu schimbă nimic… Își simte pleoapele grele ca plumbul. Închide ochii o clipă și ațipește. Când se trezește, vede figura lui Anwar la câțiva centimetri de fața ei, prea aproape. El se îndepărtează rapid, ca și cum ar fi fost prins cu o greșeală.

— Here we are.[2]

Ce, te crezi un prinț care le trezește pe prințese?

Se dă jos din mașină și se îndepărtează, încă năucă de somn. Bărbatul ăsta e cu siguranță ciudat. Nu e un afemeiat, nu doar atât, iar ea nu crede în varianta cu loialitatea „din tată‑n fiu“. N‑o simte. De altfel, au început să‑i vibreze mâinile, de parcă i‑ar confirma suspiciunea. Azi nu va merge la înot. O să dea telefoanele restante — tatălui ei, lui Pénélope, lui Claire, ca să‑i dea vești de la centru —, pe urmă va lua masa devreme, vizionând un film. Va înceta să se gândească.

*

— Miss Morvan!

Recepționerul filipinez dă din mâini. Timp de o secundă, Emma are senzația că se repetă scena de duminică seara. Poate că Tariq i‑a făcut vânt Reginei zăpezilor, dându‑și seama că nu se poate lipsi de ea.

Bărbatul se apleacă peste tejghea.

— Sunați la ambasada Franței, please, urgent.

— Poftim?

— A mbasada. Spune că dumneavoastră nu răspunde.

Lăsat număr.

— Drace! Sorry.

Recepționerul încuviințează sobru.

— Au lăsat vreun mesaj?

— Telefonați, da.

Își amintește de cele trei apeluri fără mesaj și se abține să înjure din nou. Așteaptă să ajungă în liftul din sticlă ca să apese pe tasta de reapelare. O sonerie. Două. Portarul o privește zâmbind în timp ce ascensorul urcă. Emma are impresia că e o păpușă în costum folcloric, blocată în cutia ei din plastic.

— Alo?

Vocea îi pare cunoscută, dar ea n‑are chef de politețuri.

— Sunt Emma Morvan.

— E mma, sunt încântat să vă aud. Eu sunt Éric Martel, ne‑am întâlnit luni, la polo. Trebuie să veniți cât mai repede la ambasadă.

— De ce? E vreo problemă cu pașaportul meu?

— Niciuna.

— În cazul ăsta, ați nimerit intr‑un moment prost, sunt

ruptă de oboseală, dar o putem lăsa pe mâine.

— Mă tem că nu înțelegeți. Nu e vorba de o invitație.

E atât de uluită, încât nu‑și dă seama imediat că s‑a oprit liftul. Iese de‑acolo ca prin vis, înaintează pe covorul de pe culoar. O asaltează o imagine, mocheta cu motive geometrice portocalii și roșii de la hotelul Overlook, din filmul The Shining.

— Atunci, despre ce e vorba?

— Despre o convocare.

Ar trebui cu siguranță să riposteze, să ceară explicații. Așa reacționezi când n‑ai nimic să‑ți reproșezi, dar ea e prea năucită ca să se prefacă. Se întâmplă ceva? Éric Martel ocupă postul de atașat cultural. O acoperire… Orice‑ar fi, știe destule ca să‑i dea ei ordine.

— OK. Dați‑mi o oră!

Închide telefonul. O ard mâinile, e ca și cum corpul ei a devenit un paratrăsnet uriaș. Nu gândi, acționează! îi șoptește mica voce caustică. Spre deosebire de ceea ce‑și închipuise, nu e lăsată să aștepte. Un funcționar o conduce pe o scară de urgență, apoi printr‑un labirint de culoare tot mai înguste. Nu întâlnesc pe nimeni, în afară de o femeie în taior. Emma se întreabă dacă nu cumva e o înscenare, menită s‑o intimideze. În cazul ăsta și‑au ratat lovitura, traseul prin acest pseudolabirint nu face decât s‑o enerveze. Adrenalina i‑a alungat orice urmă de oboseală. Se opresc în sfârșit în fața unei uși oarecare. Funcționarul se dă deoparte ca să‑i permită să intre, apoi închide ușa în urma ei, lăsand‑o singură. Emma e descumpănită câteva secunde. Încăperea ponosită evocă o birocrație de subsol. Etajere goale, cu excepția unui proiector, două scaune incomode, o masă pătrată pe care e aruncată o revistă de turism. Revista conferă o notă ciudată de banalitate intr‑un decor lipsit de viață. Lipsa unei ferestre e elementul cel mai neplăcut. La lumina crudă a neonului, ai putea jura că e o sală falsă de interogatoriu. Se hotărăște să iasă, chiar în clipa când se deschide ușa și intră Éric Martel. Un timing perfect, se gândește ea, suficient de neliniștitor pentru pregătirea psihologică. Îmbrăcat la patru ace, intr‑un costum negru, atașatul cultural înaintează cu mâna întinsă. Văzandu‑i zâmbetul artificial, Emma se întreabă cum de s‑a lăsat păcălită. Diplomatul a dispărut, i‑a luat locul un funcționar cu sânge‑rece.

— Emma. Mulțumesc că ați venit atât de repede.

N‑ai pentru ce, domnule ipocrit!

Întinde automat mâna. Când îi atinge pielea, iese o scânteie care‑i face pe amândoi să tresară. O invită cu un gest să ia loc, se așază de cealaltă parte a mesei și lasă să se aștearnă o tăcere grea. Precis e vorba de Tariq. Despre ce altceva? Acum, că a renunțat la masca seducătorului, Éric Martel transmite un fel de amenințare nedefinită.

— Mi‑aș dori să lucrați pentru noi.

Emma se aștepta la orice, dar în niciun caz la așa ceva. Fie o amețește cu aiureli, fie e destul de șmecher încât să‑i dea prima lovitură fără anestezie. Din fericire, ea n‑a clipit, e tot ce contează în clipa asta.

— Sunt maseuză. Suferiți de crampe musculare?

El schițează un zâmbet. Un fel de a‑i spune „în regulă, vrei să ne jucăm? ne jucăm“. Senzației de pericol i se adaugă o căldură bruscă.

— Domnișoară Morvan, v‑aș putea povesti o mulțime de lucruri drăguțe ca să pară toate bune și frumoase, dar v‑am evaluat, ar fi timp pierdut.

— Extraordinar, m‑ați evaluat! Când? La meciul de polo? În timpul celor zece minute pe ceas în care am discutat banalități? Sau cu ocazia primei noastre întâlniri, la Sheraton, unde ați făcut‑o pe vorbărețul?

Un nou zâmbet fals în semn de apreciere a efortului ei. Emma avea un profesor ca el, un împuțit care te zdrobea cu sarcasmul lui.

— Spre deosebire de vecinii săi din golf, Omanul nu deține cantități mari de petrol și gaze, iar rezervele senvor epuiza în decurs de 15 ani. Chiar dacă sultanatul își promovează ambițiile legate de turismul de lux, nu e o intenție credibilă, mai ales dacă luăm în calcul veniturile obținute din extracția de petrol. În schimb, țara are un avantaj important. De ani buni, are rol de mediator între Occident, Teheran și vecinii săi din Orientul Mijlociu, mai ales în sectorul nuclear. Cu alte cuvinte, oamenii de la palat sunt foarte familiarizați cu energia atomică: îi cunosc tehnicile, puterea dezvoltării și, mai ales, importanța geopolitică. Puteți ghici urmarea…

---

[1] Sunteți obosită, domnișoară Morvan?

[2] Am ajuns.

Recenziile lui Gică 224 - Bărbatul cu brațul de aur de Nelson Algren (CRIME CLUB)

Titlu: Bărbatul cu brațul de aur  

Autor: Nelson Algren

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Man With the Golden Arm (1949)

Traducere de Dan Doboș și George Arion Jr.

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496 

Media pe Goodreads: 3,87 (din 3.182 note)

 

            Gangsteri, escroci și hoți mărunți, copoi de la moravuri și traficanți de morfină, baruri mizerabile și infectate de gândaci pe două picioare, pariori înrăiți ce duhnesc a urină și fecale, hotărâți să-și joace până și ultimii biștari, chiar dacă asta înseamnă să înnopteze sub cerul cu stele înghețate, încețoșate din cauza fumului ce se ridică pe coșurile fabricilor din cartierele muncitorești ale Chicago-ului, inși de cea mai joasă speță, eliberați în zori din celulele împuțite, doar ca să se întoarcă la ceas de seară în adăposturile sigure de după gratii, indivizi care, după o zi de muncă „cinstită”, se înapoiază acasă cu resturi alimentare și produse expirate pe care le vor consuma pentru o perioadă nedeterminată, crupieri ce sunt în stare să te convingă să-ți pui și sufletul la bătaie, cărți de joc, zaruri și bile și tacuri ce-ți pot schimba până la răsărit destinul. Pe străzile astea, vinovăția zace-n inimile putrede și pătimașe, iar sărăcia stă expusă în zdrențele jegoase, eclipsate de mălaiul ce se scurge pe podele și caldarâm din buzunarele rupte.

            Aceasta este povestea lui Frankie Majcinek, cunoscut și ca Frankie Mașina sau, printre ceilalți șobolani din mahala, Puștiul/Băiatul/Bărbatul cu brațul de aur. După treizeci și șase de luni petrecute pe front, Frankie s-a întors în Chicago și și-a reocupat locul de crupier din barul lui Antek. Poate că le aduce noroc celor cărora le împarte cărțile, însă pe omul nostru îl urmărește la tot pasul ghinionul. După ce este rănit în război, medicul armatei îi alină durerea injectându-i de mai multe ori morfină în organism, drog la care nu va fi în stare să renunțe niciodată. Fostul soldat decorat cu Purple Heart percepe dependența ca pe o maimuță de douăzeci de kilograme pe care o duce în spate, ca pe o greutate vie care-și bate joc de propriul cărăuș oropsit. Louis Fomorowski, aka Spilcuitul Louis, din cauza veșmintelor extravagante pe care le poartă (cravată cu paiete, eșarfe de culori stridente...), dealerul de morfină al lui Frankie, spune că poți scăpa de maimuță doar atunci când o arunci în spatele altcuiva, reușind el însuși să renunțe la suplimentul ce inundă creierul cu valuri de plăcere și adrenalină. Substanța nu-l ajută pe Frankie să-și paralizeze complet traumele, dar îl propulsează spre paradis, spre locul unde sufletul pendulează între împlinirea cea pură  și păcătosul extaz.

            Societatea pestriță din roman este compusă din indivizi dubioși, amorali, cu un puternic instinct de autoconservare. În vreme ce vecinul lui Frankie, bătrânul Stash, se străduiește să adune pâini mucegăite, bucăți de cârnați polonezi și diverse chilipiruri, pe care le încuie sub lacăt în debaraua pentru mături, astfel încât  soția lui mult mai tânără, Violete, să nu facă risipă alimentară, Solly (Vrăbiuță) Saltskin jefuiește magazine de bijuterii și florării, cu intenția onorabilă să-i ducă mamei sale la mormânt o mușcată la 4 dimineața, și fură câini pe care-i tunde, vopsește, rareori schingiuiește, și apoi îi  vinde ca rasă pură. Vrăbiuță ajunge adesea la pușcărie pentru delicte minore, după care se întoarce prin mahala și o ia de la capăt. Etica este adesea simulată, dialogurile dintre gabori și infractori derulându-se precum secvențele din comediile absurde. Replicile acide surprind umorul tragic, binefăcătorii și răufăcătorii conviețuind în același cerc al infernului.

            Bătăliile dintre sexe se poartă dincolo de draperii, nu tocmai în tăcere, femeile profitând de nenumărate ori de slăbiciunile masculilor. Violete își iubește, atât cât își poate iubi o soție nesatisfăcută, soțul, însă are nevoie și de Vrăbiuță, golanul pe care-l secătuiește de puteri nopți de-a rândul, și pentru care sparge lacătul de pe ușa debaralei de mături ca să-l servească cu unul dintre cârnații lui Stash. La rându-i, Frankie are parte de un mariaj nefericit alături de Sophia, care a rămas paralizată după ce crupierul a zburat cu mașina într-un panou publicitar. Sophia se simte vulnerabilă, nu suportă ideea că nu mai poate să danseze, așa că-l critică neobosită pe Frankie, care nu reușește, dar nu-și dă nici interesul, s-o facă fericită. Ba mai mult, Frankie ajunge s-o înșele, recunoscător pentru clipele în care nu-și mai poate asuma vinovăția. Blestemul mizeriei și damnării se lasă asupra evreilor și polonezilor deopotrivă, ambele comunități ducându-și povara pe umeri într-un spațiu ce le-a adoptat, dar care nu le aparține.

            „Bărbatul cu brațul de aur”, de Nelson Algren, e o dramă pseudo-istorică, personală, cu puternice ecouri de roman social, o radiografie poetică și stilizată a cartierelor muncitorești ale Chicago-ului anilor 1946 și 1947. Antieroul reflectă la perfecție microcosmosul în care se simte captiv, evadând din cotidianul banal și lipsit de sens cu ajutorul morfinei. Ierarhia este stabilită după numele personajelor... Vrăbiuță e un pungaș, Spilcuitul Louis se îmbracă și poartă ca un dandy, Porcul Chior e, la propriu, orb, și nimeni nu și-ar dori să atingă labele alea jegoase nici pentru o mie de monede de aur, iar Temnicerul e proprietarul clădirii de apartamente în care locuiesc Sophia, Frankie, Stash și Violete, un ins cu pretenții de stăpân care încearcă să-și liniștească condamnații atunci când lucrurile și idilele interne o iau razna. Singura rază de lumină din poveste răzbate în mintea lui Peter, fiul Temnicerului, care plantează margarete de hârtie în spărturile din trepte, cultivând speranța care nu are condiții propice ca să prindă rădăcini. Lumea e pe ducă, cu toții sunt sortiți neantului, sfârșitul tragic se întrevede la orizont, singura formă de amânare a inevitabilului și divertisment rămânând jocurile de noroc, partidele la care poți câștiga totul, ca apoi să-l pui iarăși în joc.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Nelson Algren: 

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Falled    

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 223 - Planuri de pensie de Sue Hincenbergs (CRIME CLUB)

Titlu: Planuri de pensie   

Autor: Sue Hincenbergs

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Retirement Plan (2025)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,78 (din 2.161 note)

 

Pam, Nancy, Shalisa și Marlene sunt cele mai bune prietene de când se știu, se adună adesea, bineînțeles, după apelul ritualic, și-și împărtășesc noile bârfe și picanteriile din propriile căsnicii, criticându-și, ca orice femei de peste șaizeci de ani care au impresia că viața le-a tras-o fără consimțământ, pe la spate aspru soții care nu le mai acordă atenția ce li se cuvine. După ce Dave moare cu capul zdrobit sub ușa masivă de metal a garajului, și Marlene primește polița de asigurare în valoare de un milion de dolari (despre care nu avea nicio idee), și cu ajutorul căreia reușește să-și achite toate ratele și să se mute într-o vilă cu patru camere din Boca Raton, cele trei soții plănuiesc să-și ucidă bărbații, ca să pună mâna pe celelalte trei polițe de asigurare. La urma urmelor, trei milioane de dolari sunt trei milioane de dolari, destui bani cât să-și schimbe statutul social și să se mute lângă prietena lor (aka prima văduvă), în Florida.

            La bine și la rău... Dar binele s-a cam pierdut pe drum... Dave, masculul înalt și arătos pentru care femelele și-ar fi dat târcoale și s-ar fi repezit una la alta ca să se sfâșie, a sfârșit tragic, la prima vedere, din cauza unui accident stupid. Unul s-a dus... Shalisa nu-l mai suportă pe Andre, despre care bănuiește c-ar înșela-o, altfel de ce ar fi renunțat la cheesecake și s-ar fi repezit la boabele de struguri de pe masa de la înmormântare. Andre nu i-a oferit Shalisei familia pe care și-o dorise, refuzând să conceapă un copil. Nancy îl urăște pe Larry fiindcă e un nenorocit de homofob care nu poate accepta relația dintre fiul lor, Paul, și viitorul său soț, Estuardo. Iar Pam... Pam îl iubește pe Hank, dar își iese din minți atunci când vede că nemernicul i-a mâncat, deși nu-i fusese foame, jumătatea din frigider de pad tha, așa că le sună pe Nancy și Shalisa, convocându-le, din nou, în dubița ei, unde urmează să stabilească cum și când îi vor omorî pe cei trei soți și cum vor orchestra tripla omucidere în așa fel încât să rămână cu cadavrele, polițele lor de asigurare. Și așa ajung la Hector, un fost gangster din San Salvador, în prezent proprietarul frizeriei unde se tund Hank, Larry și Andre, omul care nu refuză niciodată o misiune ce-i poate aduce niscaiva bănet și care va face orice e nevoie ca să-și satisfacă clientela.

            Când Hank îl descoperă pe Dave mort, știe că planurile le-au fost dejucate. Nu crede nici pentru o clipă că amicul său a fost ucis de-o banală ușă de garaj, dimpotrivă, e sigur că gangsterii din India sunt pe urmele lor, dovadă stând jetonul de o mie de dolari de pe pieptul mortului. Hank, manager-șef la Indo-USA Gaming, Dave, inginer specializat în jocurile de noroc electronice, Larry, bancher, și Andre, proprietarul unei firme de curierat, au sustras peste nouă milioane de dolari din cazinoul gestionat de o rețea de crimă organizată din India, și acum se pare că șefii lui Hank și Dave s-au prins și-și vor banii înapoi. Speriați de moarte, cei trei bărbați îi cer ajutorul lui Hector, angajându-l să-i identifice și să le facă de petrecanie celor care vor să le ia beregatele. Mda... Acum Hector e confuz, și pe bună dreptate... Soțiile vor ca el să-i ucidă pe soți. Soții vor ca el să-i ucidă pe cei care vor să-i bage în pământ. Concluzia, soții vor ca el să le ucidă pe soții...

            Deci... Care pe care? Pam, Nancy și Shalisa se pregătesc pentru ziua în care poliția le va bate la ușă. Stabilesc care va izbucni în lacrimi, care se va prăbuși la pământ și care nu va fi în stare să reacționeze din cauza șocului. Așteaptă ziua de sâmbătă, când partenerii lor vor fi asasinați, conform planului și celor cincizeci de mii de dolari pe care i-au dat ca avans lui Hector. La rândul lor, prăzile se simt încolțite și se gândesc că ar fi momentul să se facă nevăzute. Și de-aici povestea se transformă într-o tragicomedie în toată regula, cu regrete și lacrimi vărsate de ambele părți, printre care se inserează dorința de a o lua de la capăt. Numai că Hector e asasin profesionist și, fiindcă nu intră în discuție să le dea banii înapoi, trebuie să-și ducă treaba la bun sfârșit, pentru că onoarea e onoare, și crima e crimă.

Umor negru cât încape, protagoniști prinși între comic și tragic, pe jumătate imorali și pe jumătate cinstiți, planuri de pensie care nu-i includ pe ambii parteneri, un gangster pus în dificultate și o femeie (soția lui Hector) care știe cum să gestioneze situația și să-l ferească pe bărbier de belele. La personajele noastre se alătură și Padma, a cărei mamă se regăsește în topul Forbes al celor mai puternice femei și o reputată regi­nă a crimei organizate din India, care vrea să-i găsească un partener pe măsură fiicei sale scunde și nu tocmai atrăgătoare. Și astfel, printre planurile soților și soțiilor, intervin date-urile Padmei, care-și dorește de-una singură să-și întâlnească alesul, ba chiar e hotărâtă să pună mâna pe hoții celor nouă milioane de dolari ca să-i demonstreze mamei că se poate ridica la nivelul așteptărilor sale. Cu stilul inconfundabil, complotul cozy original și cu protagoniștii ieșiți din comun, plus trecerea bruscă de la hilar la sobru, și înapoi, Sue Hincenbergs face pașii necesari spre scena marilor autori de suspans contemporani.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sue Hincenbergs: 

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA