Recenziile lui Gică 174 - Ascensiunea de Nicholas Binge

Titlu: Ascensiunea 

Autor: Nicholas Binge

Editura: RAO

Titlu original: Ascension (2023) 

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,59 (din 8.083 note)

 

            „Ascensiunea” nu e un roman Science-Fiction în sensul clasic al sintagmei. Știu, există câteva categorii literare în care ar putea fi încadrat, însă eu l-am perceput mai mult ca pe un exercițiu de imaginație, științific, dar oarecum fără o miză științifică (asta înțelegi doar după ce citești cartea), o încercare de a devia de la realitate, de a da peste cap fizica, chimia și geologia, cu scopul de a ajunge la eterna întrebare: de ce și pentru ce/cine? De ce urcă Sisif în continuare bolovanul pe munte dacă știe că acesta o va lua la vale? De ce încercăm să măsurăm și să analizăm o lume în continuă schimbare? Și dacă totul e regizat deja de altcineva? Dacă, în universul ăsta lipsit de limite spațio-temporale, noi suntem, de fapt, niște furnici într-un imens borcan de sticlă? Și ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată ne-am trezi într-un mușuroi necunoscut, în care mișună alte specii (nemaiîntâlnite) înzestrate cu rațiune?

În mijlocul Oceanului Pacific a apărut un munte enorm, acoperit de zăpadă. Experții estimează că ar avea o altitudine între 11.500 de metri și 12.800, cu vreo 3.000 de metri mai mult decât Everestul. Orogeneza sa, în urmă cu două luni, nu a putut fi explicată științific, de asemenea, nu este însoțit de un lanț montan care să-l susțină. Și pentru a lămuri misterul, o organizație privată, cu milioane de dolari în cont, îi contactează pe cei mai competenți oameni de știință, din toate colțurile lumii, alcătuind o echipă de elită (altă echipă de elită) care urmează să pornească spre vârf. Avem un chimist, un biolog, un geolog, un fizician, un medic, un antropolog (nimeni nu înțelege de ce e nevoie de el aici), un Paznic (așa s-a prezentat), un colonel, trei soldați care să le asigure paza, un alpinist faimos, pe cât de egocentrist, pe atât de curajos, și, bineînțeles, pe protagonist, Harold Tunmore, un geniu bun la toate, pasionat de călătorii și aventuri, specializat, printre multe altele, în medicină.

La puțin timp după ce încep urcușul spre tabăra unde urmează să poposească câteva zile, ca să se aclimatizeze și să facă rost de provizii, evenimente stranii încep să se petreacă. Timpul pare să curgă altfel, siluete fantomatice își fac apariția pe cealaltă parte a versantului și creaturi monstruoase, parcă desprinse din romanele lui Lovecraft, îi vizitează în timp ce dorm, ucigându-l pe unul dintre soldați. Cu întunericul și frigul care se simt tot mai acut cu fiecare kilometru parcurs, oamenii noștri își anticipează sfârșitul, realizând că doar dacă vor ajunge în vârf își vor găsi salvarea. La rândul lui, muntele e o ciudățenie, un soi de identitate parazitată ce-și doarme somnul de veci, o zeitate nepăsătoare la soarta celor c trăiesc, la propriu, în spinarea sa. Încet-încet, în mintea lui Harold Tunmore începe să se facă lumină, înțelegând, cu fiecare revelație și așa cum spune clișeul, că nu suntem singurele ființe cu rațiune din univers. Dar de unde vin acești monștri? Sunt extratereștri sau o specie inteligentă care a evoluat în paralel cu omenirea?

Pe lângă povestea principală, ne sunt relatate, prin intermediul jurnalului lui Harold Tunmore, scris înainte și în timpul expediției, adresat nepoatei sale, și câteva dintre amintirile marcante ale acestuia, din vremurile când a reușit să-și găsească un scop și un loc, o familie. Din clipa în care o reîntâlnește pe Naoko Tanaka, fosta lui soție și medicul din cele două expediții, care a scăpat cu trupul întreg, dar nu și cu mintea, din prima călătorie, protagonistul își reanalizează greșelile, faptele care au condus la fuga lui de responsabilități și repercusiuni. Dincolo de înfățișarea lui de savant, se află un suflet sensibil, de copil, legat de o minte de geniu, care nu poate înțelege dramele personale și eșecurile. Dar nici ceilalți oameni de știință nu sunt mai întregi la cap. În timp ce unii încearcă să găsească logica din ecuația universală din care fac parte, alții se lasă pradă halucinațiilor, fiind mai ușor de vânat de fiarele din ceață și umbră.

Dincolo de dimensiunea SF, romanul lui Nicholas Binge își trage seva, așa cum v-ați dat deja seama, din literatura Horror. „Ascensiunea” e un omagiu adus lui H.P. Lovecraft, o rescriere curajoasă a capodoperei „În munții nebuniei”. De altfel, muntele devine aici o metaforă, o provocare, o cale spre zei. Poate fi Muntele lui Sisif (sau Olimp), din mitologia greacă, dar și cel pe care a urcat Moise pentru a primi Tablele Legii, din Creștinism. Poate fi orice munte, din orice mitologie, de pe oricare continent sau planetă. Nu forma lui contează aici, ci funcția. De asta, scăparea se află doar în vârf, acolo unde vor fi răsplătiți cu supremul adevăr. Dar câți dintre ei vor supraviețui? Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, atunci ce sunt monștrii? Aventurieri asemenea lor sau gardieni?

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 173 - Marea Liniștii de Emily St. John Mandel

Titlu: Marea Liniștii 

Autor: Emily St. John Mandel

Editura: TREI

Titlu original: Sea of Tranquility (2022) 

Traducere de Mariana Piroteală

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 4,09 (din 226.553 note)

 

            Nominalizat la Premiile Locus 2023 și câștigător al Premiului Goodreads pentru Science-Fiction în 2022, „Marea Liniștii”, de Emily St. John Mandel, este un roman vizionar, care aduce în discuție o gamă largă de teme vechi și de actualitate, precum pandemia, călătoria în timp, coloniile de pe lună, inteligența artificială și realitatea virtuală. Comprimată în 264 de pagini, cartea reprezintă un Soft SF, pe cât de ușor de parcurs, pe atât de dificil de înțeles pe alocuri, care prinde contur în jurul unei intrigi detectivistice originale. Clarul și obscurul se întrepătrund, ceea ce pornește drept o poveste istorică se transformă într-un demers interogativ, într-o căutare a sensului și a propriei identități. Trecutul, prezentul și viitorul funcționează ca un tot unitar, ca un sistem bine pus la punct, însă în codul de bază al căruia s-ar putea strecura oricând o eroare colosală.

În 1912, Edwin St. John Andrew, un tânăr de 18 ani, fiul exilat al unui conte britanic, puțin rătăcit spiritual, are parte de o experiență inedită în Insula Vancouver, în apropierea unei păduri din nord, unde cerul s-a întunecat dintr-odată, iar niște sunete venite parcă din altă lume au reverberat peste copaci, anomalia ținând doar câteva secunde. După un secol, mai exact în 2020, Gaspery Roberts, un detectiv misterios, cu un nume la fel de misterios, se întâlnește cu un compozitor de nișă, după o reprezentație, fiind interesat, îndeosebi, de videoclipul în care s-a strecurat o eroare în momentul filmării, redat în timpul concertului și realizat de Vincent, sora artistului, care a dispărut în urmă cu ceva timp de pe un vapor. La aproape 500 de ani în viitor, Olive Llewellyn, o scriitoare cunoscută pe tot mapamondul, dar și în coloniile din spațiu, se află într-un turneu de promovare a celui mai nou roman al său, prin orașele de pe Pământ. Dar în curând o molimă va face ravagii pe Terra, punându-i viața în pericol.

            Deși tematica romanului este extrem de vastă, autoarea abordează în mod recurent subiectul pandemiei. Ca să oprim o molimă, trebuie mai întâi să înțelegem ce este ea și de unde provine. Când romanii au invadat Mesopotamia, s-au întors acasă cu un nou virus mortal. Să fi contribuit schimbările de climă și de biotop natural la mutație? Oare microorganismele au stat în tot acest timp într-o formă inactivă, inofensivă? Sau ceva le-a activat, perturbându-le mediul? Revenind la subiect, Emily St. John Mandel pune o întrebare ce îndeamnă la reflecții. Dacă noi trăim într-o simulare, într-un soi de computer, iar lumea din jur și subiecții săi sunt creați pe baza unui algoritm, atunci molimele ar putea reprezenta, de fapt, niște viruși care atacă fișierele? Să existe în folderul acesta universal și fișiere corupte? Și dacă da, atunci anomalia din realitate, și apoi din filmare, să fie un astfel de fișier virusat? Dar dacă scopul pandemiilor e să reseteze, o dată la câteva sute de ani, configurația (evoluată) la care am ajuns? Care/cine sunt virușii până la urmă? Ei sau noi?

            Protagonistul poveștii de față, Gaspery Roberts, este detectivul pe care l-am găsi, mai degrabă, în scrierile lui Isaac Asimov. Aparițiile lui repetate, fragmentare, nu fac decât să ne îndepărteze de firul roșu al romanului. De altfel, dincolo de construcția SF ostentativă, cartea constituie și un experiment postmodern de narare, în care personajele fac trecerea de la constante la variabile. Sunt schițate, dispar, reapar, mor, ba, pardon, supraviețuiesc, asta depinde doar de intenție, fiind angrenate într-un haos organizat, fără cap și coadă, ale căror istorii sunt legate în mod direct de anomalia centrală. De fapt, cred că putem spune că fenomenul auditiv și vizual inexplicabil preia rolul principal, pentru că misterul pune toate mecanismele și caracterele în mișcare. Timpul nu mai are o axă clară, îl regăsim pe erou în toate perioadele menționate, continuându-și munca de investigator, punând întrebările potrivite și camuflându-se printre indivizii secolului respectiv. Cam atât despre carte, chiar nu are rost s-o mai lungesc, pentru că aici nu funcționează formula incipit-deznodământ, revelația aflându-se undeva la mijloc, în bucla temporală, la îndemâna celor care au găsit răspunsurile potrivite la întrebările ce au luat naștere, spontan,  pe parcurs.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 155 - Departe de Planeta Tăcută de C.S. Lewis

Titlu: Departe de Planeta Tăcută  

Serie: Trilogia Cosmică #1

Autor: C.S. Lewis

Editura: PALADIN

Titlu original: Out of the Silent Planet (1938)

Traducere de Andrei Dîrlău

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,93 (din 92.822 note)

 

Nu vreau să încep cu un clișeu, dar cred că nu există cititor care să nu fi auzit de „Narnia”. Copii și adulți deopotrivă, ne-am bucurat împreună de aventurile celor patru tineri (Evangheliști), am urmărit răstignirea leului Aslan (Mântuitorului) pe masa de piatră și am privit cu sufletul la gură „destrămarea” lumii (Apocalipsa), fiind conduși, pe urmă, spre eterna și adevărata Narnie. Ca scriitor de Fantasy, C.S. Lewis și-a desăvârșit opera, imersându-ne într-o lume imaginară nemaiîntâlnită, unde legile realității și-au pierdut sensul, lăsându-ne însetați în pustiu, căutând noi și noi universuri alogice de explorat. Dar nu mulți știu că prietenul lui J.R.R. Tolkien a scris și o serie Science-Fiction, cunoscută astăzi drept „Trilogia Cosmică”. Prin urmare, avem și alte tărâmuri de cercetat, dar haideți să vedem, mai întâi, cum stau lucrurile atunci când pseudo-știința ia locul genezei fantastice.

            S-a înserat, iar profesorul Ransom caută o casă sau un han unde să înnopteze. Și din întâmplare, din spusele unei femei ce-și așteaptă fiul să se întoarcă de la muncă, află că în apropiere există un loc unde se desfășoară un soi de experiment științific. Interesat și gândindu-se că savanții i-ar putea oferi în noaptea asta un acoperiș deasupra capului, omul nostru se îndreaptă spre destinație, urmând ca acolo să-și întâlnească un fost coleg, fizician, de facultate. Însă Ransom nu știe că amicul lui, împreună cu celălalt om de știință, au un plan diabolic și că în curând se va găsi captiv pe o navă spațială, care se va îndrepta spre o planetă necunoscută. Și că, odată ce va pune piciorul pe noul pământ, va fi oferit în dar extratereștrilor, pentru ca noii veniți să-și poată desfășura, fără probleme, operațiunile de forare.

            Însă ca orice ființă rațională, înzestrată cu un instinct de autoconservare puternic, Ransom profită de apariția unui monstru marin fioros și o ia la goană. Astfel, profesorul ajunge departe de grupul pestriț de prădători, privind cu uimire la peisajul care i se desfășoară în fața ochilor. Spre deosebire de Terra, unde predomină culoarea albastru, datorită mărilor și oceanelor în proporție de 71%, pe Malacandra (pentru că așa se numește planeta) relieful are un colorit roșiatic, pe alocuri pal, un degrade de la stacojiu la roz. Apele sunt calde, dulci, iar hrana se găsește pretutindeni, ca într-o Grădină a Armidei, îndeosebi în scoarța copacilor, care este moale și gustoasă. Dacă în partea de jos, unde se află Ransom, relieful e plat, la altitudine atmosfera pare să fie rarefiată, iar munții apar ca niște piramide subțiri, înfipte în pământ, la fel ca frunzele copacilor, care par să crească în jos, orizontalitatea specifică planetei mamă fiind înlocuită de o verticalitate ireală și amețitoare.

            Știu la ce vă gândiți acum... Cum arată extratereștri? Ei bine, întrebarea asta și-a pus-o și Ransom, care se aștepta, după imaginarul vremii, la niște creaturi monstruoase, imposibil de privit. Dar nu... Nu e vorba aici nici de tentacule uriașe cu țepi, nici de clești, nici măcar de niște umanoizi cu trăsături de insecte. Pe lângă fauna sălbatică, pe Malacandra există trei specii cu conștiință. Prima, adică primul specimen cu care se intersectează Ransom, se prezintă ca o încrucișare între o morsă și o focă, o creatură care-și asigură o parte din hrană pescuind și care trăiește în triburi, creând, ca niște trubaduri, poeme și dansând, o societate ce pare să se afle undeva între Antichitate și Evul Mediu. A doua specie, cei care trăiesc în peșterile din munți, acolo unde aerul e într-adevăr greu de respirat, arată ca niște ființe umane, dar extrem de alungite, cu un chip prelung și membre subțiri, ca niște schelete. Ei sunt intelectualii, cei care poartă pe umeri marile întrebări dintotdeauna, și cărora le place să stea în cea mai mare parte în singurătate, neperturbați de zgomotele de pe câmpiile de jos. Ultima specie locuiește într-o altă parte a planetei, dar ne sunt descrise câteva exemplare prezente. Arată ca niște broaște uriașe, cu degete dibace cu care construiesc tot soiul de dispozitive, pe care le prezintă pe urmă intelectualilor.

            Și dincolo de toți și toate, pentru că C.S. Lewis era pasionat de filosofia creștină, există o conștiință cosmică, o zeitate care, aidoma lui Dumnezeu, dă sens lumii și o ordonează. Deși există trei specii, niciuna nu este superioară celorlalte, din niciun punct de vedere, stăpânesc planeta în pace, fiecare având rolul și locul ei în lanțul evoluției. Trei ca unul, dar o treime socială care se supune unei energii transcendentale superioare. Nu mai are rost s-o lungesc cu descrierile, până la urmă Ransom, oricât de mult s-ar bucura de peisaj și de noile lui cunoștințe, e om, și ca orice ființă umană, vrea să se întoarcă înapoi pe Pământ, pe Thulcandra (Planeta Tăcută), așa cum îi spun locuitorii lumii stacojii.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 144 - Omul invizibil de H.G. Wells

Titlu: Omul invizibil  

Autor: H.G. Wells

Editura: PALADIN

Titlu original: The Invisible Man (1897)

Traducere de Antoaneta Ralian

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 200

Media pe Goodreads: 3,64 (din 186.201 note)

 

     Jules Verne a spus cândva că „ceea ce poate să-și imagineze un om, alții vor fi în stare să înfăptuiască“. Uite că suntem în secolul al XXI-lea, mai exact în 2023, și nimeni nu a reușit încă să devină invizibil. Spre deosebire de celebrul țesător al călătoriilor extraordinare, Herbert George Wells a mers pe ficțiunea experimentală, imaginându-și diverse scenarii posibile: primul contact cu o civilizație extraterestră (nu foarte îndepărtată), în „Războiul lumilor”, ingineria genetică, combinarea țesutului uman cu cel animal, în „Insula doctorului Moreau”, călătoria în timp cu ajutorul unei invenții strălucite, în „Mașina timpului”, sau prin somnul peste veacuri, fiindcă la acea vreme nu exista ideea de criogenizare, în „Când se va trezi cel care doarme”, și transparența absolută a corpului uman, adică despre ce vom vorbi astăzi, în „Omul invizibil”.

      Nu e cazul să despicăm firul în patru, însă e obligatoriu să trecem mai întâi pe la ora de fizică. Și după cum știm sau ne amintim, orice obiect poate să absoarbă, să reflecte și/sau să refracte lumina. Prin urmare, dacă vom lua un obiect transparent, un pahar de exemplu, indicele de refracție va fi mult mai slab decât dacă am folosi o cutie colorată sau dintr-un material dur. Pentru a face acel pahar să dispară, ar trebui să-l aducem la o transparență totală, astfel încât sursa de lumină să treacă nemodificată prin el. Sărind de la lucruri neînsuflețite la ființe umane, ar fi imposibil să transformăm un trup într-o masă transparentă, ca să devină complet invizibil. Dar uite că ficțiunea speculativă a secolului al XIX-lea ne permite asta.

      Povestea noastră începe cu un străin ce se refugiază la un han, pentru a-și continua în liniște cercetările științifice. Problema este că omul nostru are un nas ciudat, ce aduce a carton, o pereche de ochelari neobișnuiți, iar capul, probabil și întregul corp, îi este înfășurat în bandaje. Curioși din fire, hangița și localnicii ce-și fac pe rând apariția încearcă să afle secretul omului-sperietoare. Hăituit de la o zi la alta, bandajatul, într-o clipă de nebunie, își dă veșmintele jos, arătându-le tuturor că este invizibil. Imediat, toți se reped asupra lui, încercând să-l doboare, și e nevoit să părăsească hanul în pielea goală, pentru a scăpa cu viață de atacatori.

      Reacția localnicilor e verosimilă, specifică vremurilor. Orice ființă care umblă nevăzută prin lume și mișcă obiectele din jur e clar că e spirit necurat, capabil să le facă rău celor vii. Întrebările mai pot aștepta, important e ca năluca să fie „neutralizată”. Cu fiecare om ce se alătură vânătorii, se creează un roi organizat, guvernat de un țel comun. Cei care nu cred în vrăjitorie pun întâmplările „paranormale” pe seama nebuniei, convinși că anomalia provine, de fapt, din mintea lor obosită. Preotul nu e capabil să te ferească de omul invizibil, nici terapeutul nu poate face asta, pentru că existența lui, oricât ar părea de anormală, face parte din realitate. La rândul său, Griffin, pentru că așa îl cheamă pe protagonist, ajunge să-și dorească să instituie un regim al terorii, pentru a pune bazele unei noi ordini mondiale. Voia lui e ca lumea să i se supună, și se va folosi de abilitatea sa deosebită, pe care o socotise odinioară blestem, pentru a-i face pe ceilalți să trăiască după noul regim.

      Dincolo de problematica politică, Wells explorează, fără menajamente, avantajele și consecințele invizibilității. Dacă poți să te apropii de cineva fără să fii observat, asta nu înseamnă că persoana respectivă nu te poate mirosi sau auzi. Nu ești imaterial, nu poți trece prin obiecte, ba din contră, trebuie să fii mult mai atent ca să reușești să te ferești de cei care nu te pot vedea. Noroiul, ca orice materie vizibilă, te va murdări pe picioare, și chiar dacă reușești să te cureți, praful de pe stradă se va așeza în straturi peste tine, redându-ți conturul corporal. La fel stau lucrurile și cu ninsoarea, care te va „ciopli” fulg cu fulg în fața celorlalți. Hainele și pantofii nu pot fi ascunse, astfel încât ai fi nevoit să mergi în pielea goală printre oameni, chiar dacă afară e frig și plouă.

      Deși o s-o notez ca recenzie, sunt doar niște idei pe care am reușit să le transpun în câteva notițe. După atâta timp de la apariție, povestea încă reușește să ne stârnească interesul, păstrându-și dimensiunea SF chiar și astăzi. Poate fi citită de un copil, drept un roman (oarecum) de aventuri, așa cum poate fi lecturată și de către un adult, fan al genului sau pur și simplu interesat de subiect. S-a scris mult despre ea, sunt sigur că încă au rămas lucruri nespuse, iar dacă vreți să discutăm mai multe despre cartea lui H.G. Wells, ne vedem deseară, la clubul de carte al editurii Paladin.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 79 - Fântânile Paradisului de Arthur C. Clarke

Titlu: Fântânile Paradisului  

Autor: Arthur C. Clarke

Editura: PALADIN

Titlu original: The Fountains of Paradise (1979)

Traducere de Daniel Pătrașcu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,96 (din 28.157 note)

 

            Pentru că nu știam ce să mai citesc și pentru că aveam chef de un Science-Fiction clasic, am aruncat o privire prin bibliotecă și am decis să mă apuc de „Fântânile Paradisului”, un volum pe care cei de la Editura Paladin l-au reeditat, cu o supracopertă superbă, nu cu mult timp în urmă. Iar acum, după ce am devorat cartea în mai puțin de 24 de ore, chiar pot să spun că mi-a plăcut destul de mult și am fost impresionat de ingeniozitatea și de inventivitatea autorului britanic, care, într-un text de lungime redusă, reușește să imagineze un proiect ambițios și extrem de complex, ce ne-ar putea deschide o nouă poartă spre astre, spre spațiul atât de greu accesibil oamenilor. Însă, pe lângă un roman plin de termeni științifici, majoritatea proveniți din domeniul fizicii, Arthur C. Clarke ne propune o poveste despre voința umană și despre puterea de a transforma o idee incredibilă în realitatea zilei de mâine.

            Pe orice cale a evoluției am lua-o, un lucru e sigur, viitorul stă în cât mai multe bariere desființate. Am călătorit pe mare și am descoperit pământuri noi, pe care locuiesc oameni asemeni nouă, am deprins limbi exotice sau i-am învățat pe ceilalți graiul nostru, dar, oriunde ne-am dus în lume, tot timpul ne-am confruntat cu ceva ce părea, la prima vedere, imposibil, dar pe care l-am depășit de fiecare dată cu succes. Dar, cu toate că astăzi putem privi la stele din orice punct de pe Terra, tot există frustrarea că nu vom ajunge niciodată la ele. Ei bine, Clarke ne duce puțin în viitor, tot în secolul al XXI-lea, dar într-un timp în care oamenii sunt capabili să părăsească Pământul cu ajutorul rachetelor și să ajungă să locuiască pe lună sau chiar pe marte, planeta roșie aflându-se în plin proces de terraformare.

            Însă, pentru genialul inginer Vannevar Morgan, acest lucru nu e suficient, iar, în dorința sa de a duce umanitatea pe o nouă treaptă evolutivă, el propune o soluție revoluționară, un lift spațial capabil să ducă pe orbită și dincolo de ea atât oameni, cât și obiecte de dimensiuni colosale. Cu ajutorul unui fir metalic extrem de subțire și de rezistent, savantul vrea să „lege” suprafața Pământului de unul sau mai mulți sateliți tereștri, astfel încât să creeze o cale cât mai eficientă și cât mai sigură de transport către spațiu și, de ce nu, către celelalte planete din Sistemul Solar. Dar există o așa-zisă mică problemă. Punctul terestru din care urmează să „se ridice” magnifica mașinărie trebuie să fie calculat cu exactitate, astfel încât mișcarea de rotație a Terrei și uraganele incredibil de puternice, care-și fac de cap la mii de kilometri înălțime, să nu producă daune serioase dispozitivului.

            După un studiu ca la carte, savantul nostru găsește locul perfect pentru proiectul său, și anume o stâncă uriașă din Sri Lanka, un punct înalt în care chiar se poate spune că pământul atinge cerul. Însă din nou apare un impediment, pentru că acolo există un străvechi cult religios, care nu este deloc dispus să-și părăsească centrul sacru. Și, după cum v-ați dat seama deja, din acest punct ia naștere o întreagă discuție despre barierele fizice ce pot fi depășite cu ajutorul științei și despre limitele pe care ni le-a impus, încă din cele mai vechi timpuri, un zeu atotștiutor. Iar aici, așa cum subliniază și unul dintre personaje, este vorba despre o reclădire modernă a Turnului Babel, a construcției cu care muritorii au crezut că pot ajunge până la Dumnezeu. Dar, mai mult decât o confruntare între un domeniu exact și o doctrină abstractă, discursul celor două părți constituie o pendulare între trecut și viitor, între o lume care nu poate renunța la vechile ei tradiții și o societate dezvoltată, care face tot efortul să descifreze marile taine ale universului cunoscut, și nu numai...

            Dar, înainte să vedem dacă Morgan va reuși să-și ducă la capăt planul, trebuie să ne întoarcem mult în timp, la o sută de ani de la nașterea lui Hristos, atunci când a venit pe lume Kalidasa, cel mai mare rege de pe insula Taprobane. La fel ca eroul nostru, și faimosul monarh a crezut că poate sfida „cele sfinte”, creându-și un paradis numai al lui chiar pe pământ. Astfel, cu ajutorul unui artist recunoscut în toată lumea, el a reușit să-și clădească o Grădină a Raiului, un loc mirific în care piatra a devenit nestemată, iar fântânile își revărsau apa la un simplu gest de-al său. Ei bine, călătoria noastră se oprește aici, pentru că e vremea să-l las pe adevăratul povestitor să-și facă treaba, așa că, dacă vreți să vedeți cu ce impedimente se va mai confrunta echipa lui Morgan, trebuie să puneți mâna pe romanul lui Arthur C. Clarke și să vă lăsați purtați într-un viitor nu foarte îndepărtat, într-un timp în care este posibil ca umanitatea să ajungă chiar și la cele mai îndepărtate stele.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 69 - Sfârșitul Eternității de Isaac Asimov

Titlu: Sfârșitul Eternității  

Autor: Isaac Asimov 

Editura: PALADIN

Titlu original: The End of Eternity (1955)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 4,24 (din 50.006 note)

 

Nu cred că mai are rost să mă scuz, dar este necesar să vă spun că aceasta e prima carte scrisă de Isaac Asimov pe care o citesc. În ciuda faptului că nu sunt un mare fan al literaturii Science-Fiction, mai lecturez câte un volum de gen atunci când îmi cade în mână, însă evit să mă îndrept spre acea dimensiune „Hard”, care sunt sigur că mi-ar da mari bătăi de cap. Bineînțeles că mi-am făcut, ca orice adolescent, inițierea în Jules Verne și în opera lui H.G. Wells, dar am evitat să mă apuc de serii mari, lucru pentru care am preferat, evident, acum, să încep cu un roman de sine stătător. Nu știu de ce aveam impresia că voi înainta greu cu lectura și că mă voi izbi de termeni și de fenomene pe care nu le voi înțelege pe deplin și că, în consecință, voi renunța. Însă, din contră, lucrurile au stat tocmai pe dos și mi-am dat seama că, oricât de complicată pare situația, autorul are un talent incredibil de a explica pas cu pas evenimentele, fapt care m-a făcut să înaintez foarte repede prin text și să mă bucur de o intrigă incredibilă și cutremurătoare.

Sunt sigur că majoritatea cititorilor de SF au bifat de mult acest volum, însă, totuși, vreau să fac o scurtă descriere, așa, în stilul meu. Pe scurt, în rolul principal îl avem pe Andrew Harlan, un fost observator, actual tehnician, care lucrează pentru o organizație numită Eternitatea. Mai mult decât o agenție înafara spațiului și a timpului cunoscut, Eternitatea se ocupă de analizarea epocilor din trecut și din viitor, cu scopul de a modifica evenimentele esențiale, care ar putea opri sau dăuna evoluției umanității. Astfel, istoria se află în mâinile unor indivizi apți, profesioniști care trebuie să calculeze foarte bine consecințele pe care le poate avea orice acțiune asupra întâmplărilor care au avut sau urmează să aibă loc într-un timp deja cunoscut. Însă viața obișnuită a lui Harlan suferă o „complicație” atunci când intră în contact cu o femeie, o ființă care îi deschide mintea spre noi posibilități, proiecții care pun sub semnul îndoielii tot ce înseamnă Eternitatea.

Deși pare că miza romanului constă într-un viitor utopic, lucrurile nu stau deloc așa. Fiecare schimbare realizată în prezent reprezintă un risc, iar orice eroare de calcul poate da naștere unor noi posibilități care, în final, să conducă într-o direcție nu tocmai benefică. Din acest motiv, toți Eternii trebuie să fie devotați trup și suflet muncii pe care o au de efectuat, în consecință, este necesar ca ei să abandoneze principalii factori care i-ar putea deconcentra. Și, pentru că Asimov a fost un misogin notoriu, bineînțeles că lucrul cel mai dăunător pentru societatea perfectă este femeia. Așadar, din momentul în care Andrew Harlan cade în brațele amorului, totul se complică, și stabilitatea universală este compromisă. Odată cu chemarea sexului opus, protagonistul părăsește treptat sistemul închistat din care face parte și își câștigă individualitatea. De altfel, în pofida faptului că pare că asistăm la o poveste de dragoste, autorul nu renunță, nici pentru un singur moment, la tematica science-fiction și ne readuce în permanență la problema și ipoteza de la care a plecat.

            Este evident că Asimov a preluat subiectul din „Mașina timpului”, însă ceea ce face autorul american e să-l ducă la o dimensiune incredibilă. În povestea de față nu este vorba despre un prezent clar și despre un viitor bine stabilit, ci despre posibilitatea de a călători în continuu între secole și de a observa, dintr-o poziție pasivă, toate modificările majore din acea perioadă. Astfel, epocile coexistă, iar limitele sunt desființate, fiecare Etern fiind capabil să călătorească chiar la începuturile civilizației. Dar atunci când erele sunt conștiente una de cealaltă intervin marile probleme, iar exemplul cel mai interesant este chiar inventarea serului anticancer. Cum poți să decizi cine merită să fie vindecat? Care secol merită mai multe doze? Sau cum poți să știi care dintre cei salvați ar putea constitui un adevărat pericol în viitorul în care nu-i „era scris” să existe? De asta, deciziile trebuie să fie foarte bine analizate, orice eroare ducând umanitatea, și cu sine Eternitatea, tot mai aproape de sfârșit.

            Sunt sigur că, la vremea la care a fost scrisă cartea, temele abordate au fost foarte apreciate de publicul de gen, și nu numai. Însă acum, în era televiziunii și a calculatoarelor cu inteligență proprie, acestea au fost deja depășite. În toate serialele SF, care abordează problematica timpului, ni se spune că orice decizie poate modifica viitorul și că nu e bine deloc să te întâlnești cu varianta ta dintr-o altă perioadă, pentru că realitatea nu ar permite două versiuni care să existe în același timp, așa că, prin urmare, una va fi eliminată pentru ca existența cosmică să-și urmeze cursul normal. De altfel, sunt la fel de sigur că volumul de față a influențat major literatura și cinematografia de astăzi. În final, pot să spun că mi-a plăcut povestea și chiar m-am bucurat de fiecare răsturnare de situație care i-a dat protagonistului viața peste cap și, în concluzie, abia aștept să mă apuc de primul volum din „Fundația”, pentru că, da, aceasta este seria cu care vreau să continui imensa operă a lui Isaac Asimov.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 65 - Tărâmul verii de Hannu Rajaniemi

Titlu: Tărâmul verii 

Autor: Hannu Rajaniemi

Editura: NEMIRA

Titlu original: Summerland (2018)

Traducere de Mihai Dan Pavelescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 296

Media pe Goodreads: 3,57 (din 2.207 note)

 

Singura certitudine pe care o avem ca oameni este moartea. Fie că vorbim despre cauze naturale, fie despre o boală gravă, posibil incurabilă, sau despre un accident, ea intervine și își face propriul joc, un proces care nu poate fi controlat și care, în consecință, este imposibil de oprit. Odată cu acest fenomen ireversibil, iau naștere cele trei  eterne întrebări. Ce se întâmplă cu sufletul după ce părăsește corpul? Există o lume de dincolo? Și dacă răspunsul este da, atunci cum arată ea și ce se află mai exact acolo? La fel ca în cazul celorlalte mari religii, creștinismul vine și încearcă să dea un răspuns cât se poate de clar. Însă, pentru a crede într-o posibilă variantă, ai nevoie de dovezi palpabile, lucru pe care nu ți-l poate oferi nimeni. Dar, dacă vorbim strict despre literatură, există mai mulți autori de science-fiction care au preluat și exploatat subiectul, iar unul dintre aceștia este Hannu Rajaniemi, care în romanul său, „Tărâmul verii”, ne propune o viziune pe cât de fascinantă, pe atât de tulburătoare.

Sunt sigur că, în momentul în care am adus vorba despre SF, mulți dintre voi ați avut impresia că vom fi proiectați undeva într-un viitor îndepărtat și că vom vorbi despre tehnologii noi create de umanitate sau preluate de la niște civilizații extraterestre sau, poate, despre o planetă în pragul extincției. Însă, în cazul de față, lucrurile sunt mult mai complicate. De data asta nu ne mai îndreptăm privirea spre stele sau dincolo de ele, ci încercăm să aruncăm un ochi în lumea de dincolo, în locul unde ajung sufletele după moarte. Așadar, acțiunea volumului are loc în ultimele luni din anul 1938, într-o perioadă în care Marea Britanie devine un imens imperiu care se întinde până la Tărâmul Verii, o altă dimensiune spațio-temporală, unde se regăsesc sufletele celor plecați.

Romanul ne prezintă un univers scindat între vii și morți, între două națiuni care funcționează după forme diferite de organizare. Astfel, în Tărâmul Iernii o avem ca protagonistă pe Rachel White, o femeie capabilă, căreia i se încredințează misiunea de a pune mână pe un spion din cealaltă dimensiune, iar, în consecință, în Tărâmul Verii îl urmărim pe Peter Bloom, presupusul trădător, care face tot efortul pentru a afla care este rolul său în imensul joc politic ce se desfășoară în și între cele două lumi. Cei doi reprezintă și două caractere total opuse, unul spontan și irascibil, iar altul calculat și bine ancorat în realitate. Deși ambii fac parte din serviciile secrete, ei se remarcă în primul rând ca oameni, iar mai apoi ca agenți ai patriei. Din acest motiv, lupta interioară o depășește pe cea politică, cea din urmă fiind doar un pretext pentru cugetările ambelor personaje.

Pe lângă realitatea modificată din punct de vedere istoric, cel mai interesant aspect îl reprezintă însăși construcția celeilalte dimensiuni. Aici se află fantomele, care, paradoxal, nu sunt niște entități pasive care se bucură de odihna veșnică. Datorită abilităților pe care le dețin, ele constituie cei mai buni spioni pentru ambele părți. Sunt mai greu de detectat, știu cum să se facă nevăzuți și sunt capabili să călătorească foarte repede dintr-un loc în altul, pentru a afla și transmite noile informații. În afară de asta, aici există și o energie a celor morți, un flux care poate lua formă în diverse dispozitive și arme, o substanță pe care este clădit însuși Tărâmul Verii. Deși lumea de dincolo pare foarte palpabilă și stabilă pentru locuitorii săi, ea poate în orice clipă să-și piardă duritatea și să se preschimbe într-un abis plin de pericole și de iluzii înfiorătoare.

Pe de o parte, istorie alternativă, pe de alta, un soi de Cyberpunk ce se desfășoară într-o dimensiune spectrală, „Tărâmul verii” este o carte care ne propune un alt fel de science-fiction, un subgen care evită să se concentreze pe exterior și pune accent pe gândurile și pe trăirile unor protagoniști ce suferă de grave probleme identitare. În acest sens, ceea ce contează cu adevărat nu este moartea individuală sau universală, ci dezechilibrul sufletesc și căderea psihică, factori care pot duce la disoluția completă a ființei. Aici există viață, dincolo la fel, și totul ține doar de tranziție, de o trecere de care se pot bucura doar cei apreciați de societatea în care și pentru care trăiesc.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 56 - LIFEL1K3. REALISTIK de Jay Kristoff

Titlu: LIFEL1K3. REALISTIK  

Serie: LIFEL1K3 #1

Autor: Jay Kristoff

Editura: PALADIN

Titlu original: LIFEL1K3 (2018)

Traducere de Silviu Genescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,97 (din 9.262 note)

 

            Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Credeți-mă că e foarte complicat... Ar trebui să vorbesc despre carte, nu? Ei bine, în cazul acesta nu e vorba despre un simplu roman science-fiction, primul volum dintr-o nouă trilogie magnifică, ci despre ce reprezintă în sine fenomenul Jay Kristoff. Și da, vorbesc despre un fenomen literar de amploare, și nu doar despre un simplu autor ce și-a făcut și el apariția printre zecile de scriitori publicați în ultima vreme. Kristoff e diferit din toate punctele de vedere și mi-a făcut o imensă plăcere să-l citesc. Pe lângă faptul că preia niște aspecte foarte cunoscute din literatura SF și distopică, el își aduce propria contribuție ingenioasă, atât în organizarea elementelor haotice, cât și în inserarea unor coduri ficționale și istorice, pe care doar un cititor experimentat le poate observa, descifra și înțelege. Dar, înainte de toate, haideți să vedem puțin despre ce este vorba în această superbă și fascinantă poveste.

            Eve este o fată obișnuită... Nu, nicidecum. Pe lângă faptul că unul dintre ochii ei este înlocuit de o proteză tehnologică și că are niște fire de siliciu care îi ies din cap, un fel de mecanism ce se ocupă cu memoria, organizându-i într-un mod rațional amintirile, ea participă la turniruri foarte violente, distrugând roboți, din interiorul mașinăriei peticite, pe care a construit-o în atelierul bunicului său. Luptele sunt extrem de periculoase, tânăra fiind conștientă că oricând poate să-și piardă viața, însă nevoia de credite, cu care urmează să cumpere medicamente pentru singura ei rudă, bunicul Silas, o face să strângă din dinți și să spulbere orice oponent metalic cu conștiință artificială. Ce să spun? O viață normală, liniștită și plină de siguranță... Însă lucrurile devin cu adevărat complicate atunci când Eve îl întâlnește pe realistikul Ezekiel, unul dintre androizii creați de un om cu aspirații de Dumnezeu.

            Suntem introduși într-o lume dezolantă a viitorului, un Pământ aproape distrus, alcătuit din rămășițele unor civilizații ce au apus de mult. În urma atacurilor cu bombe nucleare, deșertul s-a transformat în sticlă, Falia San Andreas s-a deschis și a înghițit marea metropolă, iar din vechea Californie nu a mai rămas decât un ținut sterp, plin de reziduri și gunoaie, un loc care acum este numit Resturi. În acest univers aflat în ruină, doi giganți industriali concurează pentru a câștiga monopolul, încercând să creeze tehnologie cât mai avansată. Deși totul evoluează, continentul pare să fie cu un picior în groapă, metamorfozându-se, treptat, într-un imens cimitir în care oamenii roboții și natura se vor regăsi și, într-un final, vor dispărea.

            Într-un cadru spațial și temporal lipsit de culoare, personajele sunt cele care dau sensul lumii în care trăiesc. Pe lângă Eve, care este o fată puternică, carismatică și foarte curajoasă, ceilalți protagoniști își aduc propriile personalități fascinante și pline de vitalitate. Lemon Fresh este cea mai bună prietenă a tinerei, o fată ambițioasă și vicleană, ce nu și-a putut uita niciodată trecutul de hoață de buzunare. Nu pot să nu-i menționez pe Cricket, un roboțel ce seamănă cu un porc spinos și căruia nu suportă să i se spună MITITEL, și Kaiser, un câine-cyborg, construit din țesut cerebral și măduvă animală, părți neurologice asamblatte într-o carcasă robotică foarte rezistentă. Însă poate cel mai interesant caracter este Ezekiel. Fiind experimentul unui om ingenios de nebun, el constituie capodopera absolută, androidul extrem de puternic și de rapid, Terminatorul care este imposibil de ucis datorită organismului său care se regenerează după fiecare confruntare. Dacă i-ai pune într-o ordine, ai asista la un proces evolutiv sau involutiv – depinde din ce parte privești – însă ei sunt speciali, în primul rând, datorită defectelor pe care le au.

Îmi este aproape imposibil să privesc cartea ca pe o lucrare unitară. Kristoff nu este autorul pe care să-l încadrezi într-o anumită schemă, pentru că el încearcă să depășească orice graniță literară existentă. Astfel, curentele și genurile sunt combinate și duse la extrem, textul fiind postuman, postmodern, distopic și, nu în ultimul rând, postapocaliptic. Iar dacă ne întoarcem la niște constructe ficționale mai obișnuite, putem spune că avem de-a face atât cu un bildungsroman, cât și cu o capodoperă a subgenului New Weird. Textul este construit pe un fundal cultural și livresc extrem de variat, de la cele trei legi ale roboticii, până la citate din „Paradisul pierdut” al lui John Milton și referințe la una dintre cele mai puternice dinastii din Europa.

            Cred că a sosit timpul să pun punct acestei recenzii, așa că e momentul să vă las pe voi să aruncați o privire peste volum, pentru a asista la călătoria celor cinci protagoniști și pentru a vă bucura de referințele și ghicitorile presărate pe tot parcursul textului. Eu sunt foarte curios cum va reacționa publicul român la acest experiment literar și cum vor fi primite și celelalte traduceri din romanele lui Jay Kristoff, pentru că, după cum poate știți deja, anul acesta urmează să fie publicat „Nevernight”, o altă carte ce constituie începutul unei trilogii foarte apreciate pe plan internațional.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 41 - Portalul Albuquerque de Peter Clines

Titlu: Portalul Albuquerque  

Autor: Peter Clines

Editura: PALADIN

Titlu original: The Fold (2015)

Traducere de Cezar Petrilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,87 (din 27.770 note)

 

Nu pot să spun că a fost cel mai bun SF pe care l-am citit anul acesta, însă a reprezentat o lectură fascinantă, căreia nu am avut cum să nu-i acord cinci stele pe Goodreads. Povestea e bună, protagonistul e foarte simpatic, iar misterul persistă mai bine de jumătate din carte, adică până în momentul în care secretele ies la iveală, iar lucrurile o iau complet razna. Chiar dacă volumul apare ca făcând parte dintr-o serie, poate fi citit separat, fiind o lucrare de sine stătătoare, aşa cum subliniază însuşi autorul în ultimele pagini. Pentru că am citit înainte descrierea şi pentru că sunt un cititor înrăit de thrillere, m-am aşteptat să dau peste o intrigă poliţistă, aşa cum mi s-a promis, însă cartea se axează aproape în totalitate pe miza science-fiction, convertind, astfel, elementele mystery în fenomene ştiinţifice.

Aşa cum ni se spune încă din  prezentare, Mike Erikson este un fericit profesor de engleză într-un liceu din New England. El este diferit de restul colegilor săi, având un intelect ieşit din comun, o minte cu care poate reproiecta amintiri şi analiza cât se poate de raţional orice eveniment din viaţa sa. Însă el a decis să ducă o viaţă liniştită, un trai care îi poate oferi un loc între oamenii normali. Lucrurile se schimbă atunci  când un amic de la DARPA îi cere lui Mike să-şi facă bagajele şi să plece într-un loc secret, unde o echipă de oameni de ştiinţă desfăşoară un proiect ambiţios care ar putea schimba lumea. Nu durează mult până când profesorul află că este vorba despre un portal, o „gură” energetică a cărei scop este de a teleporta oameni şi lucruri la distanţe incredibile.

Mike nu este trimis acolo ca un membru important al echipei de savanţi, ci ca un investigator care trebuie să afle dacă totul merge bine cu proiectul, putând astfel să-l înştiinţeze pe prietenul său dacă are rost să investească în continuare bani în experiment. Mi-a plăcut postura de Sherlock a protagonistului şi capacitatea sa de a analiza lucruri care pentru ceilalţi trec neobservate. Mike nu este detectivul clasic care trebuie să rezolve o crimă, aici talentele sale sunt puse în slujba umanităţii, fiind necesară o singură greşeală ca totul să se ducă de râpă. Abilităţile sale sunt excepţionale, ceea ce-l face, mai degrabă, un Sherlock binar, o minte care asociază fapte contradictorii şi care poate vedea ambele faţete ale realităţii.

Nu vreau să vă mint şi să vă spun că tot volumul este plin de acţiune şi că nu veţi apuca nici măcar să clipiţi între evenimente, aşa că voi fi cât se poate de tranşant şi voi evita să prezint totul în culori strălucitoare. Adevărul este că mai bine de jumătate din carte nu se întâmplă aproape nimic. Dar asta nu înseamnă că începutul constituie o pierdere de vreme. Din contră… Chiar dacă nu există nimic răvăşitor, povestea e foarte bine scrisă, iar lucrurile sunt redate într-o manieră pe cât de comică, pe atât de misterioasă.

Cât despre cea de a doua parte a romanului, nu am nimic de obiectat. De aici încolo totul se schimbă, iar povestea devine un thriller science-fiction plin de acţiune, o lucrare pseudo-apocaliptică în care ne este propus un alt fel de sfârşit al lumii. Nu întotdeauna pericolul ia naştere din acest univers, sub forma unui virus sau a unui monstru, el poate apărea dintr-un loc necunoscut, un spaţiu pe care-l putem deschide dintr-o simplă greşeală. Ştiinţa îşi are şi ea limitele ei, iar atunci când lucrurile scapă de sub control, nici mintea genială a lui Mike Erikson nu poate vedea evenimentele care vor urma.

Suspans, ştiinţă, eroare, cataclism – cred că acestea ar fi cele mai potrivite cuvinte prin care aş putea descrie textul lui Peter Clines. E foarte greu să vorbesc despre „Portalul Albuquerque” fără să intru în detalii importante, însă cred că am reuşit să vă las cu o idee despre ce este vorba. De aici înainte, este decizia voastră dacă vreţi să luaţi parte la poveste şi să fiţi alături de Mike Erikson în demersul său de a salva lumea.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 37 - Proiectul Hail Mary de Andy Weir

Titlu: Proiectul Hail Mary  

Autor: Andy Weir

Editura: NEMIRA

Titlu original: Project Hail Mary (2021)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 4,59 (din 24.479 note)

 

            După cum v-aţi dat seama deja, genul meu preferat este thrillerul. Însă, din când în când, mă mai încumet să citesc şi câte o carte fantasy sau science-fiction. După ce am văzut că Editura Nemira face mare vâlvă cu cel mai recent roman al lui Andy Weir, am zis că e cazul să văd şi eu pentru ce atâta reclamă. Spre ruşinea mea, nu am citit nici „Marţianul”, nici „Artemis”, însă cartea de faţă a reprezentat o ocazie perfectă pentru a observa capacitatea autorului american de a construi situaţii şi personaje unice. Şi da, m-am îndrăgostit în mod iremediabil de „Proiectul Hail Mary”, o carte superbă care mi-a dovedit, prin zeci de exemple, că universul este mult mai complex decât credeam.

            Undeva, la milioane de kilometri distanţă de Pământ, se află Hail Mary, o navă spaţială al cărei echipaj a fost trimis să găsească o soluţie pentru cataclismul cu care urmează să se confrunte planeta noastră. Soarele este în pericol, iar odată ce acesta îşi va pierde din putere, omenirea nu va mai exista. Aşadar, trei oameni au fost aleşi pentru această misiune. Însă există o mare problemă – doi dintre ei sunt morţi, iar Ryland Grace, singurul supravieţuitor al călătoriei, nu îşi aminteşte cine este, unde se află şi care este misiunea pe care o are de îndeplinit.

            Pe lângă o aventură interstelară unică, romanul lui Andy Weir este şi un manual incredibil despre procesele fizice şi chimice care au loc în univers. Nu de puţine ori m-am confruntat cu termeni sau cu fenomene despre care nu aveam nici o idee, însă lucrurile sunt atât de bine explicate, încât nu am avut nici o problemă cu înţelegerea evenimentelor. Dar ceea ce mi-a făcut lectura extrem de plăcută a fost umorul. De altfel, cum ai putea să supravieţuieşti când ştii că moartea e la o secundă lumină distanţă? Şi nu, sfârşitul nu vine tot timpul de la evenimente mari, precum un asteroid sau o invazie extraterestră. Uneori cele mai mici lucruri pot fi şi cele mai periculoase. Iar ceea ce, cândva, a creat viaţă, acum o poate ucide. 

            Mi-e atât de greu să nu vă dau spoilere, pentru că e aproape imposibil să vorbesc despre carte, omiţând jumătate din ea. Dar asta e, nu pot să vă stric cea mai mare surpriză, şi credeţi-mă că nu exagerez. Aşa că voi alege să vorbesc despre personajul principal. Înainte de toate evenimentele, Ryland a fost un genial profesor de fizică, care nu ezita să discute cu elevii lui despre viteza luminii şi divizarea moleculelor. În prezent, el se află pe Hail Mary şi încearcă să-şi aducă aminte care este rolul lui Aici. Pe măsură ce descoperă nava şi pe unde se află, mai exact, prin Cosmos, amintirile lui încep să revină, lucru care îl face şi mai conştient de situaţia gravă în care se găseşte. Nu se ştie dacă el se va mai putea întoarce acasă, odată ce va găsi o soluţie pentru apocalipsă, iar acest lucru îi confirmă condiţia de mort în viaţă. Ceilalţi doi colegi nu au supravieţuit călătoriei, însă, cu toate că el a rezistat, nu este decât un cadavru într-un imens sicriu alcătuit din oţel şi alte metale.

 Ryland nu a fost ales doar pentru inteligenţa lui uriaşă. Eu cred, mai degrabă, că a fost selectat pentru capacitatea lui de a trata cu ironie şi umor situaţiile extreme. Deşi de multe ori lucrurile merg prost, momentele lui de dezamăgire sunt repede depăşite, iar Ryland încearcă să găsească noi şi noi soluţii. Într-o astfel de conjunctură, depresia ar trebui să se instaureze în mintea personajului, însă protagonistul nostru dă dovadă de o gândire logică care pune accentul pe lucruri practice, şi nu pe sentimente covârşitoare. Deşi sunt explicate, pe parcurs, motivele pentru care el s-a regăsit pe lista echipajului, eu cred că a fost ales după un plan bine stabilit, şi nu după un impuls de moment.

Dincolo de orice analiză, „Proiectul Hail Mary” este o carte fascinantă şi foarte bine scrisă. În spatele teoriilor fizice, chimice şi mecanice se află o umanitate sensibilă care se resimte, în special, la nivelul eroilor. Este o poveste extrem de complexă, pe care Andy Weir o relatează într-un mod atât de lejer încât ai putea s-o citeşti mâncând floricele. Nu vă recomand acest volum, ci vă spun că e obligatoriu să-l lecturaţi. Chiar dacă poate nu va fi pe gustul unora dintre voi, sunt sigur că vor exista câteva momente pe care nu le veţi uita prea curând. Sper ca Editura Nemira sau altcineva să organizeze şi un club de lectură, unde să putem discuta mai multe.

Aţi fi interesaţi?

 

COMANDĂ CARTEA