Titlu: Aurul diavolului
Autor: Andreas Eschbach
Editura: RAO
Titlu original: Teufelsgold (2016)
Traducere de Cornel Stoenescu
Anul apariției: 2020
Număr pagini: 528
Media pe Goodreads: 3,46 din 351 note
O poveste despre căutarea nemuririi, despre un blestem ce se
întinde pe câteva secole și despre oameni însetați de putere.
Secole la rând au existat oameni care au căutat să ajungă la
cunoașterea desăvârșită, și astfel la puterea de a modifica structura lumii
după propria lor voință. Folosindu-se de cele cinci elemente fundamentale,
aceștia au încercat să modifice structura atomică a metalelor pentru a obține
aur. Dar odată ce au putut înnobila elemente neprețioase, ei au tânjit la mai
mult, dorindu-și cel mai de preț lucru, nemurirea. Acești magi erau cunoscuți
sub denumirea de alchimiști.
Aducând ideea într-un context contemporan, Andreas Eschbach ne
vorbește despre cine ar putea fi alchimiștii din zilele noastre și cum se
manifestă cunoașterea acestor indivizi.
Povestea începe cu Hendrik Busske, un agent bancar căruia i se
solicită să susțină un seminar despre instrumentele economice cu ajutorul
cărora companiile ar putea să-și calculeze mult mai bine profitul. Aflându-se
cu acest prilej la Zürich, Hendrik ajunge într-un anticariat
unde este atras, în mod enigmatic, de o carte veche care istorisește despre un
alchimist pe nume John Scoro. Captivat de poveste, Hendrik este nevoit să fure
cartea pentru a-și continua lectura.
În discursul său, Hendrik îmbină strategii economice cu o așa-zisă
alchimie a sufletului, un cocktail verbal care reușește să atragă un flux continuu
de oameni în jrul lui, conferindu-i acestuia putere de convingere.
Nu pot să spun că mi-a plăcut foarte mult de Hendrik. El este mai
mult un personaj pasiv care are parte de o revelație atunci când citește vechile
scrieri despre magii aurului. Devenirea lui este superficială și te aștepți ca
în orice moment să i se prăbușească lumea în cap. Nu pot să spun că am
empatizat cu vreun personaj, toate mi
s-au părut reci și transparente. Singurul care iese din această convenție
este bătrânul alchimist, John Scoro.
Romanul de față constituie un hibrid, o împletire între genul
thriller și romanul istoric. Experimentul mi s-a părut foarte interesant și m-a
făcut să duc povestea până la capăt. Pentru mine, cele mai atractive scene au fost
episoadele istorice despre alchimiști și cavaleri teutoni care erau citite din
mai multe opere vechi. Strategia prin care autorul îți prezintă o istorie
ficțională ca poveste în poveste dă o coloratură atractivă narațiunii. Abia
așteptam să revină în trecut și să aflu ce s-a întâmplat cu aurul diavolului.
Fiind un cititor împătimit de thrillere, nu pot să nu fiu puțin
dezamăgit de ritmul lent al acțiunii. Stilul în care povestește autorul seamănă
foarte mult cu cel al lui Dan Brown, doar că Eschbach nu duce ideea de thriller
până la final.
Mi-a plăcut în mod special asemănarea pe care autorul o identifică între
vechii alchimiști și transumaniștii de astăzi. Într-un secol în care magia a
dispărut, doar tehnologia este în măsură să creeze o lume perfectă, nemurirea
sufletului fiind doar o problemă de timp.
„Aurul diavolului” a fost primul roman de Andreas Eschbach pe care
am reușit să-l duc până la capăt. Am mai încercat „Ultimul dintre ei” și „Premiul
Nobel”, dar la ambele am renunțat pe la jumătatea lecturii, din cauza ritmului
desfășurării care devenea din ce în ce mai static. În comparație cu cele două
romane, cartea de față mi se pare mult mai bine scrisă, iar lectura curge lin,
chiar dacă uneori ți se pare că autorul doar lungește povestea. Dacă ai puțină
răbdare și ești interesat de subiect, sunt sigur că vei avea parte de o lectură
plăcută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu