marți, 28 iulie 2020

Fragment în avanpremieră: Fără ieșire de Taylor Adams





Autor: Taylor Adams
Traducere din limba engleză de Roxana Brânceanu
Titlu original: No Exit
paperback, 288 p, 125x205 mm
ISBN 9786069000434
Colecţie: Paladin CRIME Masters

Minciunile cele mai ușor de spus sunt cele adevărate.

Ce poți face facă un viscol te-a blocat într-un refugiu din creierul munților, fără nicio cale de comunicare, alături de patru străini, dintre care știi că unul a răpit un copil? Pe neașteptate, tânăra Darby se vede pusă în situația de a deveni îngerul păzitor al unei fetițe de șapte ani. Hotărâtă să salveze viața micuței, ea nu poate decât să se bazeze pe propria ingeniozitate, demers ce devine o luptă cruntă pentru supraviețuire într-un spațiu pe care natura l-a decretat fără ieșire...

Uneori Dumnezeu pune oamenii
exact acolo unde e nevoie de ei.
Chiar dacă ei n-o știu.

„O combinație subtilă și excelent realizată între psihologia camerei închise a Agathei Christie și teroarea pură, viscerală a lui Stephen King… Adams își clădește cu grijă decorul și plăsmuiește personaje distincte și perfect verosimile, pentru ca în ultima treime a cărții să dea frâu liber unei intensități incredibile a derulării acțiunii.“ – Entertainment Weekly

„Senzațional… Romanul are o propulsie cinematică ce captivează atenția cititorului, iar Adams își distribuie cu mână sigură revelațiile șocante. Deplasările narative dezvăluie trecutul celorlalte personaje, totuși Darby rămâne eroina principală aflată în căutarea unei rezolvări aparent imposibile.“ – The Wall Street Journal

„O poveste captivantă, care are în centru o eroină credibilă și extrem de curajoasă, în stilul Fetei cu un dragon tatuat și al altor romane polițiste similare.“ – Booklist

„Captivează de la bun început și te ține cu sufletul la gură până la sfârșit, prin numeroase răsturnări de situație.“ – freshfiction.com

„Un thriller genial, provocator, despre patru străini în viscol, un copil răpit și o tânără hotărâtă să demaște și să păcălească un psihopat agresiv.“ – HarperCollins Publishers

„Taylor Adams derulează surprizele cu o viteză ce vă va sili să vă opriți la răstimpuri ca să vă trageți răsuflarea și să vă reamintiți că nu este totuși decât o ficțiune.“ – nyjournalofbooks.com

„Adams atrage cu certitudine prin originalitate și capacitatea de a-i «prinde» pe cititori foarte devreme și de a le păstra atenția neabătută până la ultima pagină.“ – The Real Book Spy



FRAGMENT

Bine e cel mai rău cuvânt din limba engleză. Scos din con­text, nu semnifică nimic. Bine putea să însemne că mama ei Maya se simțea mai bine, putea să însemne că se simțea mai rău, putea să însemne că era… în sfârșit, doar bine.

Se spune despre cancerul pancreatic că ar fi un ucigaș rapid, pentru că adesea moartea urmează diagnosticului în câteva săptămâni sau chiar zile – dar nui adevărat. Durează ani ca să ucidă. Numai că nu are simptome în fazele incipi­ente, se multiplică invizibil în interiorul gazdei, icterul sau durerile abdominale nu se manifestă decât după ce este mult prea târziu. Ideea era înfiorătoare; cancerul existase în interi­orul mamei sale încă de când Darby era în liceu. Fusese acolo când mințise despre etichetele Sears rupte din interiorul gen­ții ei. Fusese acolo când șofase până acasă la 3 noaptea întro duminică, amețită de ecstasy prost și cu o brățară verde fos­forescent la încheietură, iar mama ei izbucnise în lacrimi pe verandă, numindo târfuliță stricată. Creatura aceea invizibilă pândise în tot acel timp pe umărul ei, trăgând cu urechea, și ea murea încet, fără ca niciuna dintre ele să știe.

Ultima dată vorbiseră de Ziua Recunoștinței. Convorbirea însemnase mai mult de o oră de ceartă, dar ultimele câteva secunde trenau în mintea lui Darby.

Din cauza ta nea părăsit tata, își amintea că spusese. Și dacă aș fi putut, laș fi ales pe el în locul tău. Așa aș fi făcut. Întro clipă.
Întro nenorocită de clipă, Maya.

Își șterse lacrimile cu degetul mare, deja înghețând până la os. Expiră în aerul mușcător de rece. Mama era pregă­tită pentru operație, chiar acum, la Spitalul Utah Valley, iar ea era acolo, blocată întrun popas părăginit la kilometri întregi în interiorul Munților Stâncoși.

Și știa de asemenea că nu mai avea suficientă benzină ca so țină pe Blue încălzită. Centrul pentru vizitatori, cel puțin, era dotat cu căldură și electricitate. Fie căi plăcea, fie că nu, probabil va trebui să stea la taclale cu Ed, cu Ashley și cu cel care trăsese apa la toaletă. Șii imagina – o adună­tură de străini în furtună, ca pionierii și căutătorii de aur care probabil împărțiseră refugiul în aceiași munți cu secole în urmă – sorbind cafele slabe, spunând povești de tabără și ascultând la radio știri trunchiate, de exemplu când vor sosi plugurile de zăpadă. Poate căși va face câțiva prieteni pe Facebook și va învăța să joace poker.

Sau poate se va duce să stea în Honda ei și să moară de frig.

Ambele opțiuni erau la fel de tentante.

Aruncă o privire celei mai apropiate statui.

— O să fie o noapte lungă, puștilor.

Își mai verifică o dată iPhoneul, dar renunțase deja la speranța în magicul loc cu semnal al lui Ashley. Tot ce făcea afară era să irosească bateria și să riște degerături.

— O noapte a dracului de lungă.

Se îndreptă spre clădirea Wanapa, simțind cum o migrenă începe săși facă simțită prezența. Zăpaghedonul lovea din nou, ascunzând munții după fulgii răscoliți de vânt. O rafală puternică trecu prin spatele ei, făcând brazii să trosnească și umflândui hanoracul. Din mers, numără involuntar mașinile din parcare: trei, plus Honda ei. O dubă gri, o camionetă roșie și un vehicul neidentificat, toate pe jumătate îngropate de valuri de zăpadă înghețată.

Alese să înconjoare parcarea cu modesta colecție de mașini înzăpezite. Practic fără motiv. Mai târziu avea să reme­moreze de mai multe ori decizia aceea involuntară și să se întrebe cât de diferit ar fi putut decurge noaptea dacă sar fi întors pur și simplu pe urmele lui Ashley.

Trecu pe lângă șirul de vehicule.
Prima era camioneta roșie. Saci de nisip în remorcă, lan­țuri la roți. Pe ea era mai puțină zăpadă decât pe celelalte, semn că nu stătea de mult acolo. Presupuse că de vreo jumă­tate de oră.

A doua mașină era complet îngropată, doar un munte inform de zăpadă. Nui putea discerne nici măcar culoarea; la fel de bine putea fi un tomberon. Ceva lat și pătrățos. Se afla acolo de cel mai mult timp.

A treia era Blue, Honda ei de încredere. Mașina în care învățase să conducă, în care mersese la colegiu, mașina în care își pierduse virginitatea (nu toate în același timp). Ștergătorul din stânga lipsea în continuare, proiectat în vreo movilă de zăpadă pe autostradă, cu un kilometru în urmă. Știa că avusese noroc să ajungă până la spațiul de refugiu.

Ultima era duba gri.

Aici Darby alese să scurteze drumul prin parcare până la aleea ce ducea la ușa din față a clădirii, aflată la vreo cinci­sprezece metri. Plănuia să treacă printre dubă și Honda ei, sprijininduse de portierele propriei mașini ca săși țină echilibrul.

Pe laterala dubei era imprimată o vulpe portocalie ca din desenele animate, un fel de copie a lui Nick Wilde din Zootopia. Ținea un pistol pentru cuie așa cum un agent secret ține o armă, promovând servicii de construcții sau de repa­rații. Numele companiei era acoperit de zăpadă, dar slo­ganul spunea: NOI TERMINĂM CE AM ÎNCEPUT. Duba avea două ferestre în spate. Cea din dreapta era acoperită cu un prosop. Cea din stânga era liberă, reflectând o rază din lumina becului, iar înăuntru Darby întrezări ceva palid. O mână.

O mânuță, ca de păpușă.

Se opri din mers, cu răsuflarea tăiată.

Mânuța strângea un fel de gratii în spatele geamului înghețat – degetele albe se desfăceau unul câte unul, în stilul necoordonat al unui copilaș care abia învață săși stăpâ­nească sistemul nervos –, apoi, brusc, se retrase în întune­ric. Dispăru din vedere. Totul se întâmplase în trei, poate patru secunde, lăsândo pe Darby mută de uluire.

„Nu se poate.“

Înăuntru era liniște. Nu mai mișca nimic.

Se apropie încet, puse palmele căuș pe fereastră și privi înăuntru, mijind ochii. Genele îi atingeau sticla rece. Abia vizibil în beznă, aproape de locul unde dispăruse mânuța, distinse o semilună micuță, o reflexie aproape vizibilă a luminii becului cu vapori de sodiu. Era lacătul rotund cu cifru care închidea o structură din zăbrele, pe care o strân­sese mâna copilului. Ca și cum ar fi fost întro cușcă.

Apoi Darby expiră – o greșeală – și sticla deveni opacă de la răsuflarea ei. Totuși ea văzuse. Navea cum să pre­tindă că nu văzuse.

Se dădu înapoi, lăsând o amprentă palmară pe porti­eră. Își simțea inima bubuindui în gât. Un ritm care se intensifica.

În dubă… În dubă encuiat un copil.“


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu